https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată o capră bătrână şi capra asta avea şapte iezi, pe care-i iubea aşa cum numai o mamă îşi iubeşte copiii. Într-o zi, trebuind să plece în pădure ca să le aducă de-ale gurii, capra strânse în jurul ei pe cei şapte iezi şi le grăi astfel:

– Dragii mei copilaşi, eu trebuie să plec în pădure. În lipsa mea, căutaţi de fiţi cuminţi şi, mai cu seamă, feriţi-vă de lup. Că de-ar izbuti să intre pacostea asta de fiară în casă, pe toţi v-ar înghiţi şi n-ar mai rămâne nici măcar un oscior din voi! Diavolul ăsta de lup ştie să se arate adesea sub chipul unei alte vietăţi, dar pe voi n-o să vă-nşele, sunt sigură, fiindcă o să-l puteţi dibăci de-ndată după glasul cel dogit şi gros şi după labele cele negre.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Este cunoscut de toți aceia cari au cetit istoria culturei popoarelor cît rău a produs activitatea iezuitismului în cele mai multe țări ale Europei. Societatea omenească n-a avut niciodată mai mari adversari, dușmani mai neîmpăcați decît acești monștri, învăluiți în sacul pocăinței, ascunși supt masca cucerniciei, iar în inimă și în suflet, cu cele mai negre planuri, cu cele mai negre vicii și păcate.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură.

Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:

https://blog.revistaderecenzii.com/

I – Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr, am uitat
Am fost un cântec care trece,
Și sunt un cântec încetat.
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Și a mea inimă a-nghețat…

Am fost un cântec care trece
Și sunt un cântec încetat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălțuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roșu, galben și albastru pe deasupra câmpiei dintre „casele pustii” și gropile de nisip.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.

Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivățului, se zvârcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbușea îndărat pe gâtul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropată în troiene.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Două capre cu trei iezi,
În genunchi la o tulpină,
Ți se pare că le vezi
Că se roagă și se-nchină.

În giubele lungi, de par,
Și cu bărbi, ai da să zici
Că sunt chiar, într-adevăr,
Cinci monahi ori ucenici.

Și-i și altă-asemănare:
Ciute și-n suman sărac,
Inţolite-s, fiecare,
Roşcovanele-n șiac.

S-au sculat și rumegînd
Stihuri mute și litanii,
Scapă, rupt din cînd în cînd,
Șirul negru de metanii.

Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Sursa: https://poetii-nostri.ro/tudor-arghezi-doua-capre-poezie-id-35602/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Oamenii își scurg prin timp
Fonta fiartă a vieții,
Se încheagă sub drapele
Și-n tipare provizorii.
Retopiți de alte crezuri
Ei se-aruncă peste vremuri,
Curg spre înnoite forme
Pîrjolind nisipul rece.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Toți sătenii pronunță cu drag cuvintele de moșu popă ori nănașu părinte; prin urmare, toți văd în păstoriul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se și cade să fie.

Cum trebuie însă ca acest proclamat părinte să conducă pe săteni, ce cu mîndrie și dragoste se numesc ei singuri copii[i] lui, dîndu-i toată stima ce se cuvine unui părinte?