https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată ce-au fost; a fost un om și-o femeie, bărbat și muiere, oameni de treabă, el bun și ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine și toți se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieșea din voile lui, și de aceea era liniște la casa lor și toate le ieșeau bine și cu spor.

Aveau însă și oamenii aceștia o mare și nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, și fără de copii viața, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă și cu ce-și bate capul, căci așa numai ei amândoi își nădeau zilele în sec și nu se alegeau cu nimic din ele.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când au împlinit vârsta de șapte ani, Lir și Tibișir au fost duși de părinții lor la școală. Se nimerise ca ziua aceea să fie o zi de Marți.

Nici eu nu prea știu bine pricina pentru care au fost duși într-o zi de Marți și nu într-o zi de Luni, cum ar fi fost mai firesc. Se prea poate ca ziua de Luni din săptămâna aceea să fi fost o zi de sărbătoare. Fapt este că au fost duși și înscriși la școală în dimineața unei zile de Marți.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stă soarele-ncins după-amiaza solemn.
Lin zumzetu-albinelor piere.
Surori în grădină șoptesc. În tăcere
Băiatul ascultă-n cămara de lemn,

Vrăjit de imagini și cărți care-l ard.
Tei vestezi se-afundă-osteniți în albastru.
Un stârc stă-n văzduh neclintit și sihastru,
Fantastice umbre se joacă pe gard.

Surorile-n casă pășesc și-n curând
Mai slab din odăi luminoase
Sclipește veșmântul lor alb de mătase
Și tufele freamătă tot mai plăpând.

Băiatul dezmiardă-un motan, fascinat
De-oglinda din ochii-i, senină.
Un sunet de orgă în zări pe colină
Se-nalță spre cer, minunat.

Traducere Mihail Nemeș

Sursa: https://poetii-nostri.ro/georg-trakl-amintiri-din-copilarie-poezie-id-33374/

https://blog.revistaderecenzii.com/

I se urâse și lui Păcală să tot umble răzleț prin lume, așa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora și să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un cardinal într-o casă
Șezînd cu alții la masă,
Întrebă pe oarecine
Ce vorbea cu nerușine
Zicînd : -N-auzi vorbă multă,
Nu tot spori, ci m-ascultă,
Tu vei fi știind prea bine
Ce zic oamenii de mine.
-0 ! zice el, ai un nume
Cam prea defăimat de lume.
Te pun în rînd cu nebunii
Și mai vîrtos te zic unii
Că ești un bețiv în formă,
Bei pînă să te adoarmă.
Alți te zic lup cu bărboaie,
Schimbat în piele de oaie.
Si alți în vers-uri te cîntă
Că numa vorba ț-e sfîntă,
lar încolo totdauna
Ești cu mireanul mai una.
Cardinalul știind bine
Ce vorbește fiecine :
-Ha, ha, ha, rîzînd îi zise,
Aste crez că nu sînt vise.
Dar de n-ar vorbi neștine
De un cardinal ca mine,
De un ca tine, Pacală,
Flecar fără de zăbală,
Lumea o sâ se pornească
Ca să te ponosluiască !
Asta, cum zice cuvîntul,
Este de cînd e pămîntul,
Cel slab, pre cel cu putință,
Cel prost pre cel cu știință
A-l defăima totdauna,
Ca cîinii cum latră luna.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ce_zic_oamenii_de_mine

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stăpînea odată o împărăție mare împăratul Drăgoi, ce-i zicea și Ciolac-împărat de la un război cu Roșu-vodă.

Roșu-vodă fusese umilit din moși-strămoși de moșii și de strămoșii lui Drăgoi și, îndată ce ajunse la domnie, se puse pe lucru, ziua și noaptea, și strînse ordii, și le împărți, după priceperea lui ageră, în flăcăiandri de cincisprezece ani, în voinici de pînă la douăzeci și cinci, și în oameni copți la minte, mai mari de douăzeci și cinci și pînă la patruzeci de ani. Porni întîi băieții cu prăștiile, după ei, ceva mai departe, voinicii cu săbii și cu lănci, și mai la urmă pe cei în vîrstă, cu căruțe ferecate, cu coase și cu arcane aruncătoare. Așa intră în împărăția lui Drăgoi, prefăcînd în scrum satele pe unde trecea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obișnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atât de târzii. Acel sunet mi se părea că venea din fundul odăii și că ieșea dintr-o cutioară de fildeș săpată, ce se zărea pe masă în razele lunii care răzbătea prin fereastră. M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mână acea cutie unde pusesem dimineața un galben olandez și o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, și adâncă a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieșind din cutie, două glasuri de altă lume, care zbârnâiau, țiuiau și se sfădeau de moarte.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un țăran la tîrg plecase.
Și de vînzare luase
Un lup, un ied și o varză.
Nevrînd nici una să piarză
Și nefiind nici călare,
Vrea să treacă un rîu mare,
Care era sa-l înoate
Și să le treacă pe toate.
Stînd în loc, se socotește
Și întru sine șoptește,
Cum și în ce chip să facă
Cîte una să le treacă,
Că fiind apa prea lată,
Nu putea două dodată.
„Să trec întîi lupul, zice,
Capra varza o să-mi strice,
Să trec varza, ș-așa încă,
Lupul capra îmi mănîncă.”
Deci dacă-i veni în minte
Și trecu capra nainte,
Stătu iar să se gîndească
Ca cum să o nemerească.
Gîndind, zicea întru sine;
„Trecui una, merse bine,
Pîn-aci toate scăpară;
Acum care să trec dară?
Trecînd varza și lăsînd-o,
O stricâ iedul rozînd-o,
Precum lupul și el iară
Îmi face iedul papară.
O, ce vită neunită
Și marfă nepotrivită!”
Dar mai gîndind: Ha! el zise,
Nevoia minte-mi trimise”,
Trecu lupul, clătind capul,
Ș-întoarse înapoi țapul.
Trecu și varza îndatâ,
Mereu făcînd judecată,
Și mergînd a doua oară,
Trecu țapui supsioară.

Omul dacă să gîndește,
Orce i să înlesnește,
Prejudecînd cele grele,
Le găsește ușurele,
Că pe cît el să gîndește,
P-atît mintea-i să tocește.
Și orce, cu judecată,
Nu-l greșește niciodată.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lupul,%C8%9Bapul%C8%99i_varza

https://blog.revistaderecenzii.com/

Într’un oraș ca acesta săptămână trece cu mare vâlvă, cu sgomote necurmate, grele, cari nu-ți dau pace, te urmăresc zi și noapte, îți lasă în urechi un vâjâit continuu. Însă, cum ajunge Duminica, toate încetează; amuțesc străzile. Prăvăliile sunt închise. Foile zilnice nu apar. Și nici postă nu-i. Ca un monstru obosit orașul dormitează. Mâine se va trezi, desigur; mugi-va iar; bufni-va fumul din coșuri; porni-se-va mulțimea cu larma, cu vuetul ca de ape adânci, răscolite. Dar azi măcar e bine s’o iei razna, să te pierzi în labirintul străzilor și să guști cu atât mai mult hodina și tăcerea orașului, care — așa cum este, își are frumusețea lui. Se plâng mulți de negură; dar ce-ar fi Londra fără negura? Se înțelege, nu-i vorba de negura ceea deasă, mirosind a funingine, care târăște cu ea noaptea și îneacă tot, vietăți și lucruri; e o altă negură, ușoară, subțire ca un văl, care în­moaie formele, aruncă în lume nelămuritul, face vis din realitate, slăbind razele, dându-le cu­loare. Îndărătul ei soarele se prevede stins, ro­tund și roșu ca un talger de aur, de ții ochii la el, și-l dorești cald, și-l dorești fierbinte; și când el își recapătă uneori focul, atunci — cum să zic ? Uiți de toate, îti vine să sburzi în lumina lui, să bați din palme și să-i strigi ca un copil: soare, soare ! — soare, soare !

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aveam 19 ani când ieșii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopți visând plăcerile lumii și descriind în versuri înfocate nesățioasele dorințe ce mă munceau. Eram, precum știți, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite și de prezumție fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută și o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.