Carele cu oale. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fabule

O tabără de care mergea la târg cu oale
A unui neguțător.
El însuși cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Moși s-adune folos însemnător;
Dar trebuia să treacă o renumită vale,
La care cărăușii-ndată ce-au sosit,

Așa s-au sfătuit:
Ca să pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul după urmă să facă înainte,

Căci boii ce-l purtau,
Deprinși fiind și maturi, mai vrednici s-arătau;

Și în adevăr, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije și frământat de ani.

Dar o pereche de juncani
A căror venea rândul,
Pe boii bine învățați
Îi criticau de moarte:
— Uitați-vă, boi lăudați!

Vedeți — ziceau — neghiobii, un car nu știu să poarte,
Ia uite la Boțolan!
Se târâie ca broasca… Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasă;
Ar vrea din el să iasă.
O, Doamne! Și ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar căra gunoi,

Sau ar ședea la bragă, pe somn și pe mâncare…
Ia să ne vadă și pe noi!..
Cu-așa ocări, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasă;
Ei să oprească vor,
Și-n dreapta se cam lasă;

Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc,
O culcă drept pe fugă, cât le lua piciorul,
Răstoarnă oalele… și în râpă se opresc…

Încât neguțătorul,
Cu mâinile crucișe, la hârburi se uita
Și foarte greu ofta.

Eu nu știu cum s-a întâmplat,
Țiu mult cu viitorul,
Căci de trecut m-am săturat
Și nu-i păstrez amorul;

Dar vreau s-arăt la unii noi,
Cum ei în timpuri grele
La alții văd numai noroi
Și numai fapte rele;
Iar când s-apucă singuri ei
De trebi, ca oameni grei,
Răstoarnă carul drept de râpă
Și tot încă mai țipă.

Deasupra unei sihle dese de Serghei Esenin

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deasupra unei sihle dese
În nemișcare și mister,
Mieluță bălă, luna iese
Să pască iarbă de pe cer.

Cu cornu furișat prin bercuri,
Ea-mpunge tăul cristalin,
Iar apa-nfiorată-n cercuri
Și țărmu-l clatină puțin.

Pe-ntinsul cotropit de verde,
Mălinu-ncins de vâlvătăi
Tămâia lanced și-o pierde
Pe măguri, dincolo de văi.

O, stepa mea cu fiscal deasă,
Tu cu oblimea ta ne furi,
Dar și pe tine te apasă
Tristeți de smârc și sărături.

Traducere Ioanichie Olteanu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-deasupra-unei-sihle-dese-poezie-id-16168/

Întâiul gropar. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Liviu Rebreanu

Era atât de amărât, că strângea umbrela subțioară, deși ploua cu găleata. Adus puțin de spinare, pălăria trasă pe ochi, pardesiul fluturat de vântul tăios care vâltora neîncetat firele de ploaie, mergea grăbit pe trotuarul lunecos, mormăind în răstimpuri:

Continuă să citești

Muștele și albina. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Muștele și albina

Două muște sprintenele
În țări străine porneau
Și pe albină cu ele
Cam astfel o îmbiau:
— Hai să mergem, surioară!
Papagalii toți ne-au spus
Că pe-acolo-i numai vară,
Soarele n-are apus.
Libertatea predomnește
În tot ce-i viețuitori
Și dreptatea nu scutește
Nici de muști-ucigători.
Iar aice… oh! ce soartă!
Să trăiești în țara ta,
Aci vie, aci moartă,
Fără a te desfăta.
Păiajenii pe la țară
În mreajă ne potopesc;
Iar prin târguri, peste vară,
Ca pe dușmani ne gonesc.
Apărători, rea hârtie,
Toate s-au descoperit;
Vii să guști din farfurie
Și pe loc te-ai otrăvit.
La mezelicuri capace
S-au răspândit de ajuns;
Apoi răul ce ne face
Paharul cu miere uns!..
— Cale bună, muști, de-aice!
Le zise albina lor.
Eu rămân, căci sunt ferice
Și în țară-mi voi să mor.
Pămîntenii, mic și mare,
Ai mei faguri toți iubesc;
Și pentru-a mea bunăstare,
Vara, iarna, îngrijesc.
Iar voi, oriunde vă-ți duce,
Dacă și-n acele țări
Vreun bine nu-ți aduce,
Nu veți afla desfătări.

Acel ce pentru-a lui țară
În faptă face folos,
Orice rău îl împresoară,
Nu o lasă bucuros;
Iar acel ce nu lucrează
La edificiul comun
Singur se expatriază,
Căci nimic nu face bun.

Mi-e sufletul o creangă – Alexandru T. Stamatiad

https://blog.revistaderecenzii.com/

A. Stamatiad

Mi-e sufletul o creangă
Ce-n umbră veștejește,
Când te visez, tresare
Și iarăși înflorește!

Mi-e sufletu-o fântână
Uitată și pustie,
Când îmi apari, prin farmec
Se schimbă-n apă vie!

Mi-e sufletul un clopot
Stingher și ruginit,
Când mă privești, răsună
De parcă e vrăjit!

Mi-e sufletul o baltă
Cu apă înverzită,
Când îmi zâmbești, întreagă
Vibrează limpezită!

Mi-e sufletul o noapte
C-un cer pustiu, de ceață,
Când îmi vorbești, deodată
Se face dimineață!

Mi-e sufletul o mare
În veșnică furtună,
Când mă săruți, răsare
Fermecătoarea lună!

Mi-e sufletul atâta
De trist și obosit,
Că fără tine-n viață
De mult aș fi murit!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/alexandru-t.-stamatiad-mi-e-sufletul-o-creanga-poezie-id-47306/

Din lac culege luna scăpatele oglinzi – Serghei Esenin

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din lac culege luna scăpatele oglinzi,
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.

Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,
Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.

Vedeniile unui îndepărtat pământ
Sub iarba funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.

Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns,
Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă.
Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns
Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.

Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi,
Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic.
Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti,
Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.
Demult Şeherezada cântase-un cântec mic,
Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul:
Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic,
De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-din-lac-culege-luna-scapatele-oglinzi-poezie-id-8860/

Divorțul. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Rebreanu


„Vasile mă înșală!” își zicea Laura Sorobetea, frângându-și mâinile și silindu-se să-și oprească lacrimile.

Nu plângea niciodată în fața lui. Mai bine să moară decât să o simtă el că e nenorocită. Îl ura văzându-l că nici nu se sinchisește de frământările ei. Parcă nu s-ar fi întâmplat sau nu s-ar întâmpla nimic, atât se arăta el de liniștit. Nu putea înțelege cum poate fi cineva așa de ipocrit?

Continuă să citești

Broasca și zeul. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Bre-che-che-chex! coax! coax!
Căci fără apă am rămas! —

Așa striga o broască, ce de cu primăvară
Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras,
Și într-o scursură trăia ca pe Parnas.

Dar seceta de vară
Scursurile-au zbicit,

Iar broasca mea zvântată de-a glodului dar mare,
Striga la zei așa de tare,
Precum mai sus v-ați lămurit.

Ea prin acea strigare rugi grele înălța:
Să se ridice apa pân’ la scursura sa.

Când iată!
Zeul se arată.

Și-i zice: „Ce vrei oare,
Urâtă grăitoare?
(Era, se vede, Joe în bune dispoziții),
Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriții,
Ca să înec o vale și un întreg norod,
Când tu poți singură să te cobori la glod

De unde te-ai urcat
Pe deal, ce nu-ți e dat”.

Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
Ca bine să le fie pe lume numai lor;
Vânând pe orice chipuri măriri, averi și nume,

Măcar să piară lumea.

Puia. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Liviu Rebreanu

E cuminte. Mai ales când doarme. Măicuța o răsfață, tăticul o râzgâie. De aceea e Puia cuminte.

Până mai deunăzi toată ziua se juca și toată noaptea visa că se joacă. Era mama păpușilor. Le îngrijea, le mângâia și le alinta, uneori le și spăla pe obrajii bucălați sau le atârna mâncare printre dinții strânși într-un veșnic zâmbet fără viață. Lucia, Mirela, Toto, Sanda îi dădeau mult de lucru. Le îmbrăca și le dezbrăca, le croia și le cosea mereu haine noi. Pe Toto l-a botezat cu alai; pe Lucia voia s-o mărite și-i și făcuse un trusou complet, bogat ticluit din cele mai variate petece găsite prin sertarele măicuții… înainte de-a fixa însă data nunții, a intervenit un eveniment asemenea unei declarații de război: a bătut la poartă viața, sub forma unei profesoare… Și nunta s-a amânat…

Continuă să citești

Ursul butnar de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un urs văzând pe-un pădurar
De meserie cam butnar

Cum cercuri îndoiește
Și în avut sporește;

A socotit să-ncerce și el ăst meșteșug.
La cercuri trebui strung
Și alte cuviințe,

Dar ursului ce-i pasă de practice științe:
El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat.
Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,

Din rădăcină-i scoasă;
Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu,
Dar lucrul mergea greu.
Văzând așa ursachi la pădurar aleargă,
Încât sta gata omul asupra lui să meargă.
„Ascultă-mă, vecine! Ian nu te ațoșa, –
I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i așa.
Eu am venit cu pace și-ți fac o întrebare:
Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care
Acum de două zile muncesc necontenit,
Mulțime de pădure în labă-mi se sfărmară,
Făcându-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară,

Și nici un cerc n-am îndoit.
Spune-mi de este oare
Vreun secret ascuns?”
— Așa: el stă-n aceea, — lui omul i-a răspuns, —
Ce tu n-ai din născare,
Și-anume: în răbdare!