https://blog.revistaderecenzii.com/

Mari roze bogate și grele
Abia mai pot capul să-și țină
De luxul ce poartă pe ele,
Scăldate-n albastra lumină.

Miresme plutesc prin grădină,
Iar roua deșiră mărgele
Pe roze bogate și grele,
Ce-abia mai pot capul să-și țină.

Avântul simțirilor mele
Mă duce-ntr-o sferă senină
De ceața lumeștilor rele,
În care, pe frunte-mi se-nclină
Mari roze bogate și grele.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_marilor_roze

https://blog.revistaderecenzii.com/

De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur
E beat și cerescul azur,
Și zâzâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. –
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată… — A mea nu e vina… –
Chiar eu, în gentil trubadur,
Visând, lângă-al apei susur,
Mă schimb, așteptându-mi regina… –
De roze e beată grădina.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_beat_de_roze

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aud cum cântă America, îi ascult feluritele cântări,
Ale mecanicilor, fiecare cu glasu-i voios şi puternic, precum se cuvine,
Pe dulgher îl aud cum mai cântă geluind şi cioplind,
Pe zidar, când la lucru purcede şi când lucrul e gata,
Barcagiul, când trage la vâsle şi, sus pe vapor, marinarul,
Îl aud pe cizmarul ce cântă la banc, ghemuit, pălărierul
cum cântă lucrând în picioare, glasul tăietorului de lemne, al flăcăului de la coarnele plugului, în zori de ziuă, la amiază când stă, sau la căderea serii,
Cântecul dulce al mamei, al tinerei neveste robotind, cântecul fetei când ţese, ori spală la râu,
Un cântec al fiecărui şi al fiecărei, pentru că este al său,
cântări fără seamăn pe lume,
Ziua, cu-ale zilei-iar seara un cântec robust, inimos, când băieţii
Glasul melodios, bărbătesc, şi-l încearcă.

Sursa: http://poetii-nostri.ro/walt-whitman-aud-cum-canta-america-poezie-id-20906/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă,
Sau întocmesc câte-o cascadă
Pe vreo alee mai retrasă.

Parfumul lor purtat în stradă,
Întinde-a lui subțire plasă…
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.

De-oricâte stavili nu le pasă
Sunt un torent, sunt o cascadă,
Ce-n voia soarelui se lasă,
Dar ce, de cum sfârșesc să cadă,
Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_cascadelor_de_roze

https://blog.revistaderecenzii.com/

Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum,
Aș vrea obștescul adăpost
Să-mi fie la un colț de drum.

Știu al vieții mele rost
Simțirea din al lor parfum,
Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum.

Oricui va spune pe de rost
Că nu-mi vrui soarta nicidecum
Născut în ceasul cel mai prost;…
Dar am trăit, nu prea știu cum,
Umbrit de rozele ce-au fost.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_rozelor_de_azi_%C8%99i_de_ieri

https://blog.revistaderecenzii.com/

O roză-nflorește, suavă…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
Spre-o naltă și tainică slavă.

Nu-mi pasă de-a vieții otravă,
De chinul ce-și urcă talazul
O roză-nflorește, suavă;
Ca nor risipit e necazul.

Stăpân sunt de-acum pe răgazul,
Să-mi fac din ursită o sclavă,
Și nu mai e viața grozavă,
Deși mi-a brăzdat tot obrazul
O roză-nflorește, suavă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_rozei_ce_%C3%AEnflore%C8%99te

https://blog.revistaderecenzii.com/

În zori de zi frumoasă, la țărmul unei ape,
O luntre sprinteoară, cu pânzi subțiri și albe,
    Mândru se legăna,
Și valurile line de soare poleite,
Chiar ca veșmânt de stofă pe lângă ea-ncrețite,
    Frumos o prejura.

Senin deasupra cerul, sub ea ca steclă mare,
Ș-a florilor mireazmă, ș-a zefirilor boare
    Gingaș o dezmierda,
Încât părea că toate i se supun, se pleacă,
Și vor ca a lor grații numaidecât să-i placă,
    Iar luntrea s-alinta.

Spre sară, însă, apa de vânt cumplit gonită
Se trase de la țărmuri, și luntrea părăsită,
    Ca un bătrân nemernic,
Pe lut uscat rămase, cu pânzele sfărmate,
Cu cârma prăpădită, cu coastele uscate,
    Ca un butuc netrebnic.

Așa ne lucesc toate în zorile vieții,
Așa ne pare lumea în vârsta tinereții,
Dar precum steaua zilei se-ntunecă de noapte
Așa a vârstei sară vine să ne deștepte,
Că toate sunt nălucă, că toate sunt menite,
    Pe om să amăgească,
Spre a uita căitul, ca luntrea făr’ de minte,
    Ce are să pățească.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Luntrea_pe_uscat

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cel ce caută plăcerea într’a binelui iubire
Și curajul a combate pentru cel nenorocit,
Voluptatea sufletească într’o nobilă gândire,
Acela, numai acela poate zice c’a trăit

În amor găsind și doliu, în amor și fericire
Și ‘n privirea faptei bune farmecul ochilor săi,
Nu se teme nici-o-dată d’a vrăjmașilor lovire,
Prin amor fiind mai forte și mai mare decât ei.

Suferința poate ‘nfige ghiara sa cea ‘nveninată
P’al meu sîn cuprins de flăcări, — nu voiu plânge nici-o-dată,
Căci sălbaticul meu suflet râde de nefericiri.

Dar când peptul inocenții de infami se va desface,
Ochii mei atunci în sânge flacările vor preface
Ș’al meu braț se va deschide cu teribile loviri.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Sonet_(Nicolae_Nicoleanu,_1)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Domnișoarei Zoe Vladoyanu

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn
    mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_mai_(Macedonski)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri,
cu libertăți imaginare ne-ngânăm.
Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii
severii plopi pe lângă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviință și din pravili –
îndeamnă câteodat* din inimă un glas,
și din caverna sa, cu grai de-argint, un greier
îndeamnă zi cu zi și ceas cu ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,
te-aș duce uneori, să ne lovim de soare.
Să ne întâmpine o piersică pe creangă
ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.

Se-ntâmplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure),
să-nchipui uneori o vânătoare – vis.
Într-un noian de frunze roșii, de odihnă,
gândesc să-ți pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn și goane pe la vaduri,
din ceas de zori și până-n ceasurile lunii,
ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde
asemenea să devenim sălbăticiuni.

Dar totdeauna, iar și iar, ca săbii plopii
se-mpotrivesc. Suntem învinșii fără lupte
în dureroasa urbe, umbre printre umbre –
de vânători uităm, de soare și de frunze.

(1951)

Sursa: http://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-andante-poezie-id-31373/