https://blog.revistaderecenzii.com
Zdrr-bum! Se auzi o bubuitură de vagoane aruncate unele în altele cu o violență, de-ai fi crezut că au să se facă țăndări. Aiurit, Eminescu scoase capul de sub pardesiu.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce să se întâmple? Nimic, îl întâmpină netulburat Nusăm Cucoș. Domnul tren vrea să ne spuie că a sosit în stația Roman și cine vre să se scoboare, e slobod.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Duminică, pe o zi de toamnă atât de blândă ca și cea trecută, se afla în piața dintre cele două muzee de la ora opt. Nu venise cu gândul excursiei și nici nu se dusese la banca întâlnirii; se trăsese de cealaltă parte a pieței, după un castan, de unde nu va ieși de cât când o va vedea venind dinspre Dianagasse. Voia să-i explice lipsa prietenilor, pentru că-și închipuia că Neagoe n-o anunțase din timp. Care nu-i fu mirarea când îi văzu însă pe ardeleni și pe bucovineni sosind unul câte unul, sub forme de conspiratori. Ieși și dânsul din adăpost, și se ciocni cu Neagoe:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Amor, drag copil cu toane,
Se-abătu şi pe la noi ─
Două aripi diafane
Fâlfâiau pe umeri goi…
Raza lunei visătoare
Din argint îi ţese straie,
…De ce fug din cale-i, oare,
Mândrele, numai văpaie?
https://blog.revistaderecenzii.com
Peregrinările lui Childe Harold – Cântul al treilea –
strofă I
Tu mamei tale-i semeni, dulce Ada,
Copil unic al sufletului meu.
Când ți-am văzut, plecând către Ellada,
Albaștri ochi, atunci sperau mereu,
Și nu plecau ca azi, cu suflet greu;
Tresar și mă trezesc… În jur văd valuri…
Deasupra, suflă vântul… Și deci eu
Plec, și-ncotro, nu știu, n-am idealuri;
Nu mă-ntristează, nici vrăjesc a țării maluri.
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Eram deştept, faimos şi iubitor,
Şi sănătos, cu trupul tinerel;
Din orice vie luam câte-un ulcior,
Mă dezmierdau contururi fel de fel;
Inima-n ochi frumoşi lucea firesc
Iar sufletul simţeam că-i afectuos;
De desfătări şi tot ce-i pămânesc
Mă bucuram precum un prinţ fălos.
https://blog.revistaderecenzii.com
Tinerii o luară grăbit spre Marokkanergasse. Le era foame.
— Trei sfârtai la două! strigă Neagoe, scoțându-și ceasul de care era mândru. Ciorilor, de muiere!… Ne-a făcut să ne uităm de vipt. Și mi-i o foame și sete! O să beu un ol de bere. Haideți, minten, frățânilor, că nu ne mai primește moș Wihl.
La restaurantul Za den drei Tauben Ioan Luță din Bucovina, Hosanu de pe Mureș, Nicolai Oncu din Zărand, Bechnitz din Sibiu, bucovinenii Iancu Cocinschi și Morariu își isprăviseră de mult masa, unii cu gândul și la o cafea, pe care nu și-o putuseră plăti. Își așteptau prietenii și începuseră să creadă că nu vor mai veni.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Afară, zi blândă de toamnă și de duminică vieneză, cu lume întoarsă de la biserică. În blondul fetelor cu păr de porumb copt, în albastrul ochilor luminoși de fecioare, părul necunoscutei, cu coafura înălțată dar și prelungită prin două largi bucle pe tâmple și prin valuri moi revărsate pe gâtul subțire – nu se pierdeau. Blondul și albastrul lor nu erau vieneze ci moldovenești. Profil fin, mai mult lunguieț, bărbie ascuțită. Ochii acum se clăteau și te legănau – acum se odihneau alături.
Eminescu rămase puțin mai în urmă cu câțiva dintre prieteni; se sfia să meargă lângă dânsa; farmecul muzeului pierise și nu mai avea ce-i spune sub soarele trădător de meridian. Ea trecu înainte cu Neagoe. Voinic ca un taur, cu gâtul scurt, brun; om dintr-o bucată, țăran necioplit din părțile Șălimbarului, fără frământări intelectuale și sentimentale; ochi negri de cărbune sub sprâncene stufoase; frunte îngustă și creață ce-i amintea lui Eminescu versul lui Horațiu:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu eşti, deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna, poate.
https://blog.revistaderecenzii.com
În piața dintre cele două muzee naționale ale Vienei, pe o bancă, șase tineri nu-și aflau locul.
— Câte-s, mă? întrebă unul pe vecin.
Celălalt făcu un gest, ca și cum s-ar căuta prin buzunare și n-ar găsi nimic. Dădu din umeri.
— L-ai uitat acasă, hai? Place-ți, mă rog dumitale, de golan, parc-ar fi avut vreodată. Celălalt râse.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Numai când se trezi seara pe peronul Gării de Nord cu jumătate de ceas înaintea plecării trenului de Iași în căutarea unui vagon de clasa a doua, înțelese că pleca. Nu pricepuse că tot ce făcuse de dimineață era în vederea plecării: luase bani de la moș Codrescu, anunțase pe director, împlinise dinainte munca de redacție, pusese ordine în chestiunile lui particulare, ba își cumpărase și o cravată și o pălărie „ieșeană”, cu gesturi automate, de care își dăduse seama numai în amănunt dar fără înțelegerea scopului ultim: se duce la Iași, așa cum îl îndemnase Mite și cum nu voia el. Când înțelese că era totuși în gară și că pleacă, situația i se păru ciudată și de nepriceput. Nu putea însă să o lămurească pe peron; îi trebuia răgaz și liniște; avea nevoie de un compartiment gol ca să se gândească în tihnă. La urmă, a pleca nu înseamnă a ajunge; e drept că luase un bilet pentru Iași, dar se putea întoarce din orice stație; de la Pașcani se putea duce chiar la Botoșani, unde Harieta îl chema mereu. Urcarea în tren nu constituie deci un fapt definitiv. Dibuind într-un compartiment cu perdelele trase, dădu peste un călător scufundat în somn ori în meditație; la slaba lumină a opaițului cu rapiță recunoscu pe Rocneanu.
Continuă să citești