https://blog.revistaderecenzii.com

Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…

Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: „Bună ziua Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră… Deșurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei…

https://blog.revistaderecenzii.com

E Sfântul Gheorghe. Soarele se ridică strălucitor, împrăștiind veselie, deschizând florile și inimile.

Tramvaiele, luate cu asalt, treceau împodobite cu verdeață, și midinete, cu pantofi noi, cu buze trandafirii, erau ajutate să se urce de cavaleri galanți, rași, tunși și frezați ultima oră.

Cu haine de culoarea fumului ce se destramă, cu mănuși galbene ca untul de vacă, cu pălărie juvenilă, Popescu, fericit că trăiește, venea pe mijlocul trotuarului, învârtind umbrela, săgetând cu priviri cuceritoare vestalele de ceară, care întindeau, cu mâini ideale, ciorapi diafani la vitrine.

https://blog.revistaderecenzii.com

Îi vorbesc deseori Ioanei despre Puiu, verișorul meu mort de acum zece ani și înmormântat la Balcic; gândul la el mi-a devenit o obsesie, și de câte ori am vreo conversație funebră, îl dau ca exemplu. Puiu fusese un băiețaș drăguț, cu anumită virilitate în aspectul hii, inteligent, pricepând orice cu ușurință, curios să afle lucruri noi. Uneori părinții săi îl aduceau la țară, unde eram și eu, și atunci aveam prilejul să-l cunosc mai bine. I-am făcut jucării, am alergat împreună, și seara, înainte de culcare, stam amândoi apropiați, tolăniți pe un pat într-o cameră în care aprinsesem lumina, și-i povesteam fapte din istorie și întâmplări celebre. Din mitologie îi explicam tot ce știam, și Puiu, cu toate că n-avea decât cinci ani, era perfect în curent cu frumusețea Elenei și ambiția celor trei zeițe ca să fie considerate fiecare cea mai frumoasă, cu alegerea lui Paris, fiu de rege și bun crescător de gâște, și apoi cu întreg războiul în toate amănuntele, cu vitejiile fiecăruia dintre eroi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dar ea sărmana, lipsită de dragostea lumei,
când ş’a regăsit comoara pierdută, n’a mai fost
a ei. Tinereţea irosită a tresărit cu toată aprinderea înăduşită latâta vreme şi viaţa ţeis’a schimbat în vâlvătae sbucnită…
Bătrâria rupe povestea surprinsă: Simina
plângea încet şi cu stăpânire, dar un plâns obiditor.
— ‘Lipsită de dragostea lumeil…

https://blog.revistaderecenzii.com

XXIV

Îndată după prânz Paraschiv se duse la Guica și îi spuse să pregătească mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, el și cu Nilă, chiar a doua zi de dimineață.

https://blog.revistaderecenzii.com

În iatacuri, în vreun colț, semn al unei pudori deplasate, se instalează paravanul. Grațios pe picioare înalte și arcuite, cu lemnul înconjurător șerpuind capricios, cu broderii pe pânze, de fapt el nu ascunde nimic. Pe dedesubt se vede călcâiul cum se strânge și glezna cum se desface, deasupra, umerii cu arabescurile lor rotunde, și în mijloc, umbra întregului corp îmbrăcând și dezbrăcând hainele. Pe paravan, desenați cu culori tandre, unde rozul și bleul predomină, cavaleri și domnișoare inepuizabil veseli, și, în față, patul cu așternutul încă desfăcut.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. Șt. O. Iosif

Nu este-așa că-n ciuda acelor proști și răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mîndri și buni în veci cu ei?

Nu este-așa că-n tihnă și plini de voioșie
Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne știe?

https://blog.revistaderecenzii.com

_ Nu-i -aşa? — trebuie să fie la mijloc o
dragoste… o simt eu… ş’acum înţeleg câtă pu-,
tere are sentimentul acesta… Altădată n’aş fr
priceput bine, d’ar acum iert dragostei totul…
— Ô dragoste mare şi rară…

https://blog.revistaderecenzii.com

XXIII

Moromete însă era departe de neliniștea și temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.

Stătuse mult pe prag și nu băgase de seamă cum ceilalți se împrăștiaseră toți. Văzuse afară bătătura și ieșise. Văzuse poarta de la drum și pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua și recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuia el, care credea că speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile numai ale altora și care în loc să se oprească pe loc, să se trezească și să se înspăimânte, trecea pe drum liniștit și încrezător și dădea bună ziua.

https://blog.revistaderecenzii.com

Prințul Eduard întinse mână albă și mătăsoasă cunoștințelor, trecu prin fața oglinzii, unde își privi trăsăturile armonioase, ochii ușor obosiți, buzele ușor disprețuitoare, părul albit la tâmple și, după ce lacheul înzorzonat îi prinse pe umeri pelerina, coborî agale, printre luminile strălucitoare, treptele de marmură ale clubului. În stradă îl aștepta Pinsky, prietenul fidel din tinerețe. Noaptea își întinsese mătăsurile albe, albastre și roze, aruncase pe ele diamante, și luna se legăna familiară, ca un candelabru, între două ramuri de argint. Frunzele teilor picurau umbre și mirodenii. Prințul Eduard făcu semn șoferului să plece înainte cu mașina și porni cu Pinsky încet, apropiați. Tăcerea dintre ei dură mai multă vreme. Prințul Eduard zâmbi, amintindu-și că prietenul său avea să înceapă vorbă, după obicei, asupra aceluiași subiect: Xenia.