https://blog.revistaderecenzii.com
Pentru că m-ai binecuvântat, Părinte,
Din ‘naltul Cerului, cu mâinile prea sfinte
Și m-ai ursit frumuseții slujitor,
Cuvintelor păstor
Și inimilor frânte, alinare,
Pentru că nu m-am plâns, ca fiecare
Și n-am găsit povara lumii grea,
Și mi-a părut azur chiar firul de țărână,
Te binecuvântez din umilirea mea
De șapte ori în săptămână!
https://blog.revistaderecenzii.com
O visul meu cel mai slăvit,
Frumos și cel din urmă,
Așa cum dulce te-ai ivit
Te stinge și te curmă.
Căci e demult de când am pus
Inimii mele pază,
Și-i mult mai mult de când i-am spus
Iubirii să nu crează.
https://blog.revistaderecenzii.com
Și au mers, au mers, au mers, până când spre seară sosiră morți de oboseală la hanul „La Racul Roșu”.
— Să poposim nițel aici, zise Vulpoiul, să îmbucăm ceva și să ne odihnim oleacă.
Pe la miezul nopții ne așternem iarăși la drum, și când s-or revărsa zorile ajungem tocmai bine în Câmpia Minunilor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzînd pe de lături cum fug prăștierii
De umbra lor însăși goniți în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Cînd scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde
Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne…
https://blog.revistaderecenzii.com
O frunză uitată de toamnă
Acopere-n ape o stea,
Şi luna, a toamnelor Doamnă,
Împrăştie aur pe ea.
O frunză, atîta ne lasă,
Cînd trece foşnind prin porumb,
A pîclelor rece Crăiasă
În drumu-i spre zarea de plumb.
https://blog.revistaderecenzii.com
Păpușarul Mangiafoco sau „Mănâncă-Foc” (așa îl chema) părea un om îngrozitor, nu e vorbă, mai cu seamă cu barba lui neagră, care-i acoperea pieptul și picioarele; însă de fapt nu era om rău. Probă că, văzându-l adus înaintea lui pe Pinocchio al nostru, care se zbătea, urlând: „Nu vreau să mor, nu vreau îl să mor!”, începu să se înduioșeze și să se înmoaie și după ce se ținu cât putu, la sfârșit n-a mai avut încotro și îi trase un strănutat zgomotos. La auzul acestui strănut, Arlecchino care până atunci stătuse zgribulit și trist ca o salcie plângătoare, se înveseli deodată, și aplecându-se către Pinocchio, îi șopti la ureche:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În primii mei ani locuiam la etajul trei
și din fundul aleii cu pitosfori
cățelușul Galiffa mă vedea
și-n salturi mari de pe scara-n cochilie
m-ajungea. Acum nu-mi amintesc
dacă-a murit în casa noastră și de-a fost
îngropat
unde și când. Rămâne în memorie
doar acel salt și-acel scâncit căci nici
din mari iubiri nu se-alege mai mult
când nu sunt doar disperare și moarte.
Dar nu fu acesta cazul măruntului bastard
cu lungi urechi care avea un nume
ce-l născocise fiul de fermier
cu mine-odată-n ani, analfabet și mai
puțin viu decât câinele, ciudat, în insomnia mea.
https://blog.revistaderecenzii.com
Când Pinocchio intră în teatrul păpușilor, s-a întâmplat o harababură întreagă. Trebuie să știți că perdeaua era ridicată, și reprezentația începuse. Pe scenă, Arlecchino și Pulcinella se ciorovăiau, ca de obicei, se amenințau unul pe altul că-și vor trage palme și se luau la păruială. Lumea asculta cu luare aminte și se prăpădea de râs, văzând tărăboiul pe care-l făceau păpușile: acestea dădeau din mâini și țipau cu atâta năzdrăvănie, ca și cum ar fi fost două ființe vii.
Iată însă că deodată, nu știu cum se făcu, Arlecchino se opri din joc, și întorcându-se către lume și arătând cu mâna spre unul din fundul sălii, începu să urle ca scăpat din gură de șarpe:
https://blog.revistaderecenzii.com
din volumul „Petrarca-Sonete”- traducere de Lascăr Sebastian (Editura Tineretului-1959)
Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită
Îşi plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş,
Văzduhul şi cîmpia le umple iar şi iarăş
Cu melodia-i tristă şi-atît de iscusită.
Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plînge:
De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Şi doar de mine însumi mă plîng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zînă şi Moartea n-o înfrînge.