https://blog.revistaderecenzii.com

Hameleonul, dară, așe de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegând, Șoimul înaintea Corbului lucrurile Bâtlanului a aședza să apucă, pentru ca și pe Hameleon de minciunos să dovedească și credința sa și a Bâtlanului să întărească și toată vredniciia Ino rogului precum ieste și precum au cunoscut-o, să o perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisese precum Bâtlanul asupra Cor bului în prieteșug cu Filul și cu Inorogul să să fie legat). Deci toată ispita credinții Bâtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimițând lângă sine să-l cheme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui credință singură din sine să va dovedi, iară nevi ind, sămnul temerii vicleșugul inimii îi va descoperi și adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte a Șoimului cătră Corb într-acesta chip fură: „Lucrurile firești (milostivul mieu și de bine făcătoriu stăpân) și cu un cuvânt să dzic, oricâte de la ceriu până la ceriu să văd, să simt și să înțeleg, cei a firii iscoditori și cu de-adinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea. Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip și pentru ce. Deci dintr-aceste patru cele trii înainte mărgătoare (pre cât a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nici cum cu fizica a să amesteca poate (macar că grei și deplin învățători așe au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învățăturii obi ceinice temeiul și sfârșitul ieste (ce pentru ca proimiul voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cât voi putea și a proimiului cinste să păzăsc și deșchiderea a alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sint și a lucra ce au poruncă a lucra, și aceasta afară din toată socoteala pricinii săvârșitoare, însă numai porunca și orânduiala aceluia, carile din ceput spre vecinică și neobosită clătire au pornit-o, carea pre cum a nu să obosi, așe nici a să schimba, nici a să muta știe sau poate. Neschimbată, când dzic, în fețe, iară nu în atomuri, tre buie să înțelegi de vreme ce toate atomurile în toate fețele, în toată vremea cursul perioadelor sale făcând și săvârșind și ca-ntr-un vârtej întorcându-să, tând la nemica, tând la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născând, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tâmplându-să, ființa fețelor, după hireșul său neam întreagă și neschimbată să pădzește (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materia lipsește, nici formei după a sa orânduială firește împiedecare sau de tot ștergere a să da poate). Că, amintrilea fiind, încă de demult vrunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tâmplat.

https://blog.revistaderecenzii.com

Văzând că ușa nu se deschide, piticul cu o lovitură de călcâi o dădu de perete, și după ce intră în odaie, le spuse cu zâmbetul lui obișnuit:

— Ah! Ce mai copii! Rageți bine, v-am cunoscut numaidecât după voce, și-am și venit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Și care credeți că fu surpriza?
O să v-o spun eu, scumpii și micuții mei cititori: Surpriza fu că lui Pinocchio, dimineața când s-a deșteptat, îi veni să se scarpine în cap, și scărpinându-se băgă de seamă că…
Ia închipuiți-vă ce?
Băgă de seamă, spre marea lui mirare, că urechile îi crescuseră de-o palmă și mai bine.
Știți că păpușa, din naștere avea urechile mici mititele, așa de mici încât cu ochii nu le puteai vedea! Închipuiți-vă cum a rămas, când pipăindu-și urechile cu mâna, simți că peste noapte i se lungiseră atât de mult, încât păreau două foi de varză. Se duse repede să caute o oglindă, dar negăsind, umplu o putină cu apă și oglindindu-se în ea, văzu ce n-ar fi vrut să vadă: își văzu chipul împodobit cu o pereche măreață de urechi de măgar.
Vă las să vă închipuiți durerea, rușinea și deznădejdea bietului Pinocchio. Începu să plângă, să strige, să se dea cu capul de pereți: dar cu cât se necăjea mai tare, cu atât urechile, îi creșteau, îi creșteau și se făceau păroase la vârf.
La zgomotul acestor țipete ascuțite, intră în odaie un guzgan mare, care locuia în etajul de sus, acesta văzând pe păpușă amărâtă, o întrebă repede:

https://blog.revistaderecenzii.com

În sfârșit sosi și carul, și sosi fără cel mai mic zgomot, pentru că avea roatele de câlți înfășurați în pânză.
Carul era tras de douăsprezece perechi de măgari, toți de aceeași mărime, dar cu pielea de altă culoare. Unii erau cenușii, alții albi, alții pestriți, alții vărgați cu dungi galbene și albastre. Dar lucrul cel mai curios era că cele douăsprezece perechi, adică cei douăzeci și patru de măgăruși, în loc să fie potcoviți ca toate animalele de muncă, purtau în picioare cizmulițe albe de piele.

https://blog.revistaderecenzii.com

Sfărâmă soarele scântei.
O șoaptă galbenă, din tei,
a curs pomană sub tulpini.
Prin auritele alei,

https://blog.revistaderecenzii.com

Cum era firesc, Pinocchio rugă pe Zână să-i dea voie să umble prin oraș ca să-și poftească musafirii; Zâna îi spuse:

https://blog.revistaderecenzii.com

Opreste-ti gemetele.Nu-i nimic mai caraghios
Decât un om gemând
De nu cumva e unul care plânge.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe când pescarul se pregătea să-l arunce pe Pinocchio în tigaie, intră în peșteră un câine mare, împins de mirosul puternic și ispititor al prăjelii.

— Ieși afară! strigă la el pescarul amenințându-l cu Pinocchio în mână.

Dar bietul câine flămând cât patru, chelălăind și dând din coadă, părea că zice:

https://blog.revistaderecenzii.com

Toamna a făcut inimi de aur din foi …
Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie.
O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi.

Inimă, potolește-ți zbuciumarea.
Pământul are odihnă pentru toate.
Cerul din slăvi înnorate
împarte uitarea.

https://blog.revistaderecenzii.com

În timpul acestei goane disperate fu o clipă îngrozitoare, o clipă în care Pinocchio se crezu pierdut: pentru că trebuie să știți că Alidor (așa îl chema pe dulău) tot gonind, gonind mereu, era cât p-aci să-l ajungă.
Destul dacă vă spun că păpușa auzea în urma ei la o depărtare de un pas, gâfâitul obosit al acelei javre, și îi simțea până și aburii calzi ai respirației. Noroc pentru el că țărmul era aproape, și marea se vedea la câțiva pași.
Abia se văzu pe mal, și păpușica dintr-o săritură, se azvârli în apă ca o broască. Alidor vroia să stea locului. Însă împins de furia alergatului, sări în apă și el. Dar nenorocitul nu știa să înoate începu să dea din labe ca să se țină deasupra apei; dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât se ducea cu capul la fund. Când mai scoase o dată capul afară, bietul câine, avea ochii speriați și rătăciți, și, lătrând striga: