https://blog.revistaderecenzii.com

Satu-i strîns în bătătură,
Cîntă, joacă, chefuiește…
Sună toba ; plin dulapul
     Se-nvîrtește.

În văzduh e-atît albastru !
În senin e-atîta soare !
Înnegresc departe stoluri
     De cucoare…

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. Șt. O. Iosif

Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale
Și scârba ta născută din vanele plăceri,
Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri…
Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

Și am citit o parte din opera-ți măiastră;
Sub biciul suferinței umane te zăresc
Trist, implorând în graiul tău dulce românesc
Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce dulce mustul murmură pe vrană!
Lungi chiote răsună prin podgorii,
Cu doniți pline, fetele, feciorii
Glumesc, s-alungă, cântă, se hârjoană.

— Aduceți must, să-nchin și eu o cană!
S-ascult o clipă cântecul viorii,
Că-s mort de sete și străin ca norii…
Vreau să petrec și eu cu voi o toană!

https://blog.revistaderecenzii.com

Cînd fruntea-n zbucium roşu-a copilului cu-ardoare
Imploră roiuri albe de vise vagi, tîrzii
La patul lui vin două surori fermecătoare,
Cu degete plăpînde şi unghii argintii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Din gară, unde îl condusesem pe maistru, care își lua trenul spre Brașov, m-am întors, pe jos la schele. „Cine ar zice că sunt aici cinci ani de muncă…” îmi spusese el pe drum, la colțul Ursului, de unde se mai văd, printre vârfuri de sondă, câteva din acoperișurile noastre. Vorbise cu destulă detașare și n-am avut impresia că așteaptă din parte-mi o replică melancolică. Nu e genul lui de altminteri.

https://blog.revistaderecenzii.com

II

Soarele se ridică greu pe cer și tot atât de greu se îndepărtează și omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiar când se ridică și își îndreaptă spinarea înțepenită, secerătorul închide ochii; trage nădejdea că pașii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme în vreme el se întoarce să se uite îndărăt. Și cu cât se întoarce să se uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina spicelor. Uneori secerătorul izbește cu unealta lui bicisnică în pământ și înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră în porumb și rupe foi verzi cu care își încinge mijlocul și-și înfășoară capul. Acolo însă unde sunt copii mulți, tatăl, care strânge poloagele și face snopi, este înarmat cu vorbe usturătoare și cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!… Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!“ Ori i se spune cu o falsă bunăvoință și compătimire: „Mai stai jos, cutărică!“ Sau omul își scoate, politicos, boierește, pălăria de pe cap, și salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt și-și vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruțat în timpul lucrului, dar când toată lumea se așează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce frații lui se prăpădesc de râs. „Nu știu ce să facem noi, că toată dimineața m-am gândit mereu la alde Badea lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere și să cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-l… care te minte dacă nu-ți spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!“ „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă.“ „Păi nu prea știu oamenii, mă, de! De unde să știe ei că unul ca tine nu se mai găsește prin satele astea“, îi spun eu. „Cine are nevoie află“, răspunde el. Acum, eu am stat așa, mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândești pe urmă și altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan pentru el?“ „Pentru cine, tată?“ întreabă unul din băieți, neînțelegând aceste ocolișuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziți? N-auziți că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?“ „Dar ce să caute acolo, tată?“ La această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloș de mămăligă în mână și-l trântește între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu știți că alde Modan știe să taie de lene?!! Nu știți că are niște scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?“ în urma acestei izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după care deodată înțeleg și încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs. Secerătorul slab se face roșu. Râde și el în silă, se preface că râde.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. Șt. O. Iosif

În tindă am intrat o clipă
Să iau cărbune pentru pipă…
Aș fi luat, desigur, focul,
Dar ea ardea, bat-o norocul !

Ardea ea, pipa, de minune…
La ce intrai atuncea? Spune !
Intrai, căci am zărit în casă
O fată… și era frumoasă !

https://blog.revistaderecenzii.com

Baladă, după Mörike
Trad. Șt. O. Iosif 

Pe Dunăre ușor plutea
O barcă, doi copii în ea,
El — de o parte, ea — de alta.

Ea zice: — Dragă, spune dar,
Ce lucru vrei să-ți dau în dar?

Ea mînica și-o sufleca
Și peste apă se pleca.

Băiatul rîse și, la fel
Pe apă s-aplecă și el.

— Ah, dă-mi un dar, frumoasă Dună,
Tu, care ești așa de bună !

O mîndră spadă scoase ea,
De mult băiatul o dorea.

Băiatul însă-n mîni ce are?
O salbă de mărgăritare !

I-o așeză în negru-i păr,
Părea-o prințesă-n adevăr !

— Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună.
Tu care ești așa de bună !

Copila mai încercă iară
Și scoate-un scut de-oțel afară.

Băiatul rîde aiurit,
Și-i scoate-un piepten aurit.

A treia oară ea încearcă,
Dar ah ! alunecă din barcă.

El sare după ea s-o scape,
Dar Duna-i fură între ape.

Îi pare rău de comoara ei
Și se răzbună acum pe ei.

Pustie barca se scufundă
Și soarele stă să s-ascundă,

Iar luna cînd ieși pe deal,
Iubiții morți pluteau spre mal,
El — de o parte, ea — de alta.
Sursa: 

https://blog.revistaderecenzii.com

Noiembrie, cea mai frumoasă lună! Ploaia asta măruntă, generală, indiferentă, care te închide pe stradă în tine, care te distrage de la incidentele din jur și te face impermeabil, singur… Pleci de acasă cu o pipă și cu un gând și umbli ceasuri întregi prin oraș, fără să vezi pe nimeni, te lovești de oameni, de pomi, de vitrine, ca să te întorci târziu ca o navă în portul ei. E anotimpul meu, noiembrie. Luna când recitesc cărți, când răsfoiesc hârtii, când strâng note. E un fel de foame de lucru, de agitație, de începere din nou a tuturor treburilor.

https://blog.revistaderecenzii.com

I

Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii. Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, și dacă în timpul nopții se mai întâmpla ca norii să acopere cerul, acești nori dimineața se făceau nevăzuți și lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită și grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme, când dobitoacele scurmă țărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după umbră, viața oamenilor iese afară din sat și se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei. Căruțele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer. Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri și poteci, și pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat și câmpul e străbătut de glasuri răzlețe care se cheamă între ele ori se vorbește neobișnuit de tare și de omenește unei vite care trage rău.