https://blog.revistaderecenzii.com

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumînare
Se luptă-n întuneric, tot scăpătîndu-și zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
     În liniștea ploioasă…

https://blog.revistaderecenzii.com

Petru v[odă], domn Moldaviei, poreclit Rareș și Majă, era fiiu bastard al lui Ștefan cel Mare. După moartea lui Ștefăniță vodă, fiiu a lui Bogdan vodă, întâmplată la Hotin în 14 ianuarie 1527, Adunarea obștească se strânsese pentru numirea unui nou domn. Alegătorii erau în mare neînțelegere, pe cine să puie cap țării, căci din familia lui Ștefan cel Mare nu rămăsese nici un urmaș știut, tragerea lui Petru Rareș nefiind încă cunoscută de nimene. Ambițiile private al boierilor celor mai mari erau, dar, cu totul întărtate; fieștecare, dupre obiceiul vechi și nou, se credea vrednic și vroia să ocupe tronul Moldaviei.

https://blog.revistaderecenzii.com

XIX

— Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineața!

I se răspunse din câteva părți și cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.

https://blog.revistaderecenzii.com

Sufletul omului
Seamănă apei :
Din cer coboară,
La cer se sue,
Și iarăși silit e
Spre glie să cadă,
Veșnic schimbând.

https://blog.revistaderecenzii.com

Frumoasă lună, dac-al meu înger
N-a uitat încă numele meu,
Atunci în pieptu-i simte ca mine
Dorul același adânc și greu!

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe cer câțiva nouri încă, palizi, zdrențuiți de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoși, se pierde.
Stâncile își scot din dealuri a lor frunți îmbătrânite;
Iar pe vale-și duce gârla undele-i neliniștite.
Stânca zice gârlei: Spune-mi, pentru ce ești trecătoare?
Pentru ce, și zi și noapte, și pe lună și pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme și de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, și eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
   Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viață. Dormi. Eu sunt neadormită!
Și port grai în a mea undă, și din leagăn la mormânt
Merg, și-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Și că totu-i trecător!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Pe_deal_

https://blog.revistaderecenzii.com

Încarcă, Joe, cerul tău
Cu nouri în mânie!
Ș-asemenea unui copil,
Ce-abate scaiul pe poteci,
Deprinde-ți apriga mânie
Trăsnind stejari și piscuri reci!
Dar niciodată n-ai să potopești
Pământul meu iubit,
Coliba mea, la care n-ai clădit,
Și vatra mea,
Al cărei foc
Mi-l pizmuiești…

https://blog.revistaderecenzii.com

Au fost odată doi împărați prieteni, Crin și Bujor, stăpânind alături — cel dintâi o împărăție mare, cel d-al doilea una mai mică, și amândoi erau văduvi. Soția lui Crin se prăpădise din facere dând naștere la doi gemeni: Verde-Voevod și Floarea-Doamna; iar a lui Bujor, care născuse cu vreo cinci ani mai înainte pe Roșu-Voevod, s-a fost molipsit, când bântuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimași îngrijindu-i, și din împărăția, căreia ca o podoabă era, s-a mutat întru împărăția cerului, de care altă femeie mai vrednică nici nu putea fi, — așa spunea chiar văduvul jalnic. Cei doi împărați, ca să strângă și pe viitor legătura dintre împărățiile lor, s-au hotărît să căsătorească pe Roșu al lui Bujor cu Floarea lui Crin; și când au împlinit flăcăul douăzeci și cinci și fata douăzeci de ani i-au cununat. La un an după cununie au mers tinerii să vadă pe Crin-împărat și să petreacă la curtea lui o lună; dar de-abia au petrecut acolo câteva zile și iată că Roșu-Voevod primește știrea că tată-său Bujor e pe moarte. Sosind copiii de zor acasă l-au găsit în adevăr pe bătrânul spovedit și grijit gata să treacă pragul veșniciei, pe care, de-abia a apucat să-i binecuvânteze și l-a și trecut.

https://blog.revistaderecenzii.com

XVIII

Moromete ieșise din curte și plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimți celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineața la fierărie.

Fierăria lui Iocan era așezată la o răspântie de uliți. Părinții fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât — avea o buză peste măsură de groasă și lăsată în jos — și chiar dacă ar fi izbutit să învețe să scârțâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.

https://blog.revistaderecenzii.com

Răsună din margini de târg,
Un bangăt puternic de armă;
E toamnă… metalic s-aud
Gorniștii, în fund, la cazarmă.

S-aude si-un clopot de școală,
E vânt, si-i pustiu, dimineață;
Hârtii și cu frunze, de-a valma,
Fac roata-n vârteje, pe-o piață.

Se uită în zări catedrala,
Cu turnu-i sever și trufaș;
Gradina orașului plânge,
Si-aruncă frunzișu-n oraș.

Și vine, ca-n vremi de demult,
Din margini, un bucium de-alarmă,
E toamnă… metalic s-aud
Gorniștii, în fund, la cazarmă.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/george