Premiul întâi – o reminiscență din tinerețele pedagogului de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Era la școala numarul 1 de băieți „Decebal” din urbea G… Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară și până-n a treia, doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgând admirația profesorilor, revizorilor, inspectorilor și tutulor autorităților.

Acești doi școlari sunt Artur Ionescu și Ioniță Păunescu.

Cel dântâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent și mai cu greutate din tot județul și stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel județ.

Continuă să citești

Umbre de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Îl amețise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colț și nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-și izgonească azi la prânz nevasta, după șapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situație materială mulțumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă și inteligentă, poveștile cu gelozii i se păreau în general puțin comice. Înțelegea gelozia și ca un cariu în inimă, cu toate că el însuși n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viața unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-și domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenți… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În același timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-și exprime tăcut propria-i siguranță.

Continuă să citești

Baioneta inteligentă de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Origina gvardiei naționale nu se pierde în noaptea timpurilor: această instituție s-a născut la sfârșitul primei jumătăți a veacului XIX, într-o frumoasă dimineață de vară a anului 48. Omul de știință, care va voi în viitor să facă istoria vitejiilor și isprăvilor gvardiei naționale, va găsi izvoare destule pentru savantele lui cercetări; dar sunt sigur că, fără concursul meu, n-ar putea elucida așa de ușor o importantă chestiune: pentru ce gvardia națională s-a numit mai târziu „Baioneta inteligentă“? Depun dar astăzi pe altarul științei naționale un document prețios, menit să ajute cu putere la dezlegarea acestei chestiuni; și asta o fac fără de nici o pretenție, deoarece documentul mi l-a dat și mie un altul – un brav veteran de la 48. Iată…

Continuă să citești

Dumnezeu de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Într-o țară îndepărtată a fost odată un împărat care cu cât îmbătrânea, cu atât simțea mai mare mâhnire în suflet.

„În viața mea, zicea dânsul, am gustat și am văzut tot ce este îngăduit omului să guste și să vază. Ceva însă în toată viața mea n-am văzut: pe Dumnezeu. Trebuie să-l văd!”

Continuă să citești

1907 din primăvară până’n toamnă de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

În martie trecut, un scriitor romîn a dat pentru „die Zeit” un articol privitor la răscoalele țărănești, pe care acel ziar l-a și publicat, suprimîndu-i, după conveniențele redacției, încheierea. Niște ochi deprinși înțelegeau asta îndată. Dar articolul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, și, probabil, rămînea uitat detot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind, din strîmtul spațiu al revistei d-sale literare „Convorbiri”, nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul romînesc, măcar în bună parte.

Astăzi, cînd oricine are dreptul a se preocupa de marile noastre probleme de Stat, i se pare autorului că n’ar fi nepotrivit să-și publice articolul așa cum l’a așternut el pe atunci, cu un adaus, ce se impune acuma, o jumătate de an mai tîrziu.

Propunîndu-și a da la lumină încet-încet o serie de note asupra împrejurărilor la cari asistăm, el socotește să aducă un oarecare serviciu public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea, se gîndește mai puțin la aprobarea multora dintre comtimporani, decît la înlesnirea vreunuia, care va veni poate cîndva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, și – precum se cuvine unui adevărat istoric – s’o povestească cu minte și cu inimă, limpede și frumos, la ai lui și pentru mai departe urmași. Drept un simplu document, ca oricare altul, și fără altă pretenție – așa apar rîndurile de mai la vale.

BUCUREȘTI
Tipografia ziarului „Adevărul” str. Sărindar, 11
1907

Capitolul I

Europa era deprinsă de atîția ani să știe că tînărul Regat Romîn e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atît în relațiile claselor sale sociale, cît și în relațiile internaționale, – un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atîta succes față de representanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mîndru și fericit.

Continuă să citești

Lupul și lupușorul. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com

Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,
De este vrednic el în breasla părintească,

L-au fost trimis odată
La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Și nu cumva ar fi vreun prilej ușor,

Măcar cam cu păcat,
Să capete vânat?

S-au dus și au venit flămândul lupușor,
Zicând: "Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Cole sub deal se pasc mulțime de oi grasă;
Putem întru ales vreuna să luăm

Și să mâncăm."
— Da' bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
Bătrânul lup au întrebat.
— Păstorul, precum spun,
E deșteptat și bun,

Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi și puțintei,
Nu-i grijă despre ei.
— De este chiar așa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Apoi el câini mișei nu ține.
Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost,
Și știu că sunt câini mulți, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Nici câinii nu-s de frică.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lupul

Poate mâine – Bob Dylan

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere: Alexandru Andrieș
Original: One too many mornings.

Nu sînt cîinii care latră, nu e luna care tace,
Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace;
Dacă vii în astă seară tot aici mă vei găsi,
O să-mi zici iar "bună seara", eu n-am să-ţi răspund, să ştii...

E un om la colţ de stradă pe-unde trebuie să treci,
O să se uite după tine cînd dimineaţa o să pleci,
Seara îmi vei povesti cum ai roşit cînd te-a văzut,
Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Am păşit în astă seară peste-un prag mult prea înalt,
Înapoi a rămas cerul şi-nainte-i doar asfalt...
Buza ta avea la colţuri picături curate,
Dacă mi-ar fi fost doar sete, şi tot le-aş fi băut pe toate.

Trenurile care pleacă sînt aceleaşi care vin,
Gara e o simplă gară, doar oraşul e străin.
Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,
Însă mîine-i prea departe şi-astăzi prea aproape-ţi stau...

Camera mea ţi-e străină, prietenii mei nu îţi plac,
Pînă să-ţi ating obrazul o să mai apun-un veac,
Şi-o să ai în loc de pleoape doar petale de cais,
Eu voi fi şi-atuncea tînăr, tu vei fi şi-atunci un vis...

Nu e luna care tace, nu sînt cîinii care latră,
Nu sînt paşii tăi cei care se apropie de poartă...
Eu de-atunci te aştept, tu întîrzii să vii,
Şi-aşa-i fiecare noapte, şi-aşa-i fiecare zi...

Sursa: https://poetii-nostri.ro/bob-dylan-poate-maine

Liviu Rebreanu: Puia

https://blog.revistaderecenzii.com

E cuminte. Mai ales când doarme. Măicuța o răsfață, tăticul o râzgâie. De aceea e Puia cuminte.

Până mai deunăzi toată ziua se juca și toată noaptea visa că se joacă. Era mama păpușilor. Le îngrijea, le mângâia și le alinta, uneori le și spăla pe obrajii bucălați sau le atârna mâncare printre dinții strânși într-un veșnic zâmbet fără viață. Lucia, Mirela, Toto, Sanda îi dădeau mult de lucru. Le îmbrăca și le dezbrăca, le croia și le cosea mereu haine noi. Pe Toto l-a botezat cu alai; pe Lucia voia s-o mărite și-i și făcuse un trusou complet, bogat ticluit din cele mai variate petece găsite prin sertarele măicuții… înainte de-a fixa însă data nunții, a intervenit un eveniment asemenea unei declarații de război: a bătut la poartă viața, sub forma unei profesoare… Și nunta s-a amânat…

Continuă să citești