Ionuț Pătularu intră în lumea artelor plastice, exact așa cum este el: spirit plenar și energic.
La prima lucrare, intitulată De vorbă cu Freud, m-am uitat cu atenție, pentru a-l redescoperi pe psihanalistul austriac, dar am dat peste o destăinuire de sine, care aparține lui Ionuț Pătularu. Linia discretă din partea de jos a tabloului marchează diferența dintre mai multe etape din viața lui, nașterea / copilăria, tinerețea și maturitatea. Evident, predomină culorile sobre, expresii ale vârstei curente.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 6 / 2023
Constantin Cubleșan, unul „dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani” – după cum îl consideră Gheorghe Glodeanu – , a publicat mai multe cărți „în care sunt fixate avatarurile receptării operei eminesciene” (Iulian Boldea): Eminescu în conștiința criticii, Eminescu în perspectivă critică, Eminescu în orizontul criticii, Eminescu în oglinzile criticii, Eminescu în universalitate, Eminescu în reprezentări critice, Eminescologi clujeni, Mihai Eminescu. Lecturi analitice, Defăimarea lui Eminescu etc. În cea mai recentă lucrare, intitulată Repere critice eminesciene (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 288 p.), Constantin Cubleșan selecționează și pune în discuție cele mai relevante studii recente despre opera lui Eminescu.
Natura s-a adăpostit în mine, de frica toamnei Castanii-s viguroși...
Un templu de minune
îmi pare strada,
aș vrea pe bancă să mă așez
și, în curând, pe foaia de hârtie să trec, în rânduri,
vraja.
E o peliculă de soare,
întinsă printre pomi,
în ramuri, stau cucii, pătrunși
de semeție. Jos, margaretele
s-au pitit, din calea pașilor mamei.
Ceva le-a trezit
din melancolie.
La masa din curte,
întinsă la umbră,
sub nuc,
se pornesc discuții aprinse.
În crengi, vremea veștejind
se aude răgușit.În primăvarăȚăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă.
Straiul ei își va scutura
figurinele din cusătură.
I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă.
Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.
O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! Primăvara. Pastel sofisticatPrin pomii care încă nu au înverzit,
ținuți de frig în starea aceasta tristă,
o pasăre își face veacul, trudind și ea la templul zilei,
cu o bătaie, în plus, de aripi.
Cuiele pătrund mai adânc în uluci.
Ajunge în tesla gureșă,
mânuită de gospodari,
vibrația de la zborul
deșteptat în văzduh de foamea păsării.
Am legat de piciorușele ei o privire,
încercând să o apropii, astfel, de pământul încă
rece în martie.
O, văpăile din adânc - cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț,
a stat, o iarnă întreagă, precum lava adormită,
o rezervă de lumină,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce în cuib, seara,
aducând din depărtări
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei,
ca pe mucava, urma creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada.
Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2023
Sub semnul melancoliei își va fi scris Alex Gregora volumul, sugestiv intitulat mi-e toamnă, mă văd înger (Editura PIM, 2023). Peisajul pe care-l vizualizează, mai mult cu sufletul, este presărat de zborul păsărilor înspre țările calde (acolo unde își vor construi noile cuiburi). Rememorând evenimentele propriei vieți, poetul descoperă și urma păsărilor preistorice, dintre care unele, precum Phoenix, au intrat în mitologie, datorită fascinației pe care au exercitat-o asupra imaginației fecunde a oamenilor. Într-un mediu natural, mereu în expansiune și relevant prin legătura cu trecutul îndepărtat, principalul obiectiv devine, totuși, regăsirea iubitei: „foșnetele unor urme / se transformau în copaci africani, / în păduri lepădate de odihnă, // nu întrebam de unde atâtea jivine pietrificate / a trebuit să am o lumină / din lumina / trupului tău zidit cu lumină” (Am început). Ultimele versuri insinuează eventualitatea unui sacrificiu anterior (a contribuit la sublimarea în lumină a femeii iubite, renunțând la unele plăceri personale), însă în date platonice, mai puțin tragice decât în balada populară, Meșterul Manole. Ipostaza pe care poetul și-o asumă este asemănătoare aceleia lui Dante din Infernul (când, însoțit de umbra lui Vergilius, bardul florentin nu contenește a o căuta pe Beatrice).
Natura s-a adăpostit în mine, de frica toamnei Castanii-s viguroși...
Un templu de minune
îmi pare strada,
aș vrea pe bancă să mă așez
și, în curând, pe foaia de hârtie să trec, în rânduri,
vraja.
E o peliculă de soare,
întinsă printre pomi,
în ramuri, stau cucii, pătrunși
de semeție. Jos, margaretele
s-au pitit, din calea pașilor mamei.
Ceva le-a trezit
din melancolie.
La masa din curte,
întinsă la umbră,
sub nuc,
se pornesc discuții aprinse.
În crengi, vremea veștejind
se aude răgușit.În primăvarăȚăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă.
Straiul ei își va scutura
figurinele din cusătură.
I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă.
Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.
O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! Primăvara. Pastel sofisticatPrin pomii care încă nu au înverzit,
ținuți de frig în starea aceasta tristă,
o pasăre își face veacul, trudind și ea la templul zilei,
cu o bătaie, în plus, de aripi.
Cuiele pătrund mai adânc în uluci.
Ajunge în tesla gureșă,
mânuită de gospodari,
vibrația de la zborul
deșteptat în văzduh de foamea păsării.
Am legat de piciorușele ei o privire,
încercând să o apropii, astfel, de pământul încă
rece în martie.
O, văpăile din adânc - cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț,
a stat, o iarnă întreagă, precum lava adormită,
o rezervă de lumină,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce în cuib, seara,
aducând din depărtări
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei,
ca pe mucava, urma creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada.
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 4 / 2023
Ion Șerban Drincea, un caracter hotărât, și-a decis ceasul propriei nașteri: „Nu am vrut să mă nasc / în ziua echinocțiului / nu am vrut / uite așa (…) // am dat cu capul / în poarta vieții / mama s-a speriat / și a deschis-o” (Salutare echinox). Ulterior unei așa intrări valvârtej în lume, eul liric devine precaut și își explică atitudinea (de a fi preferat ziua sa de nașterea altora anterioare), prin inserarea unor detalii pe care le-ar fi luat în calcul: „M-am născut într-o luni / din secolul trecut / când soarele se pregătea / să mai coboare o treaptă / lăsând nopții ușa deschisă / să împartă cerul în două / cu ziua următoare” (Înainte de echinox). Destul de repede, își dă seama despre starea lumii în care a ajuns: „S-a dus dracului / iubirea de oameni / (…) / frații nu se mai recunosc / în poze / părinții se retrag în gânduri / pentru iubirea eternă” (Iubiri deghizate).
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2023
Laureat al norilor se autointitulează Ion Cristofor în antologia de autor, apărută la Editura Școala Ardeleană, anul trecut. Sigur de sine, cu emfaza acceptabilă a aceluia care își asumă propria viziune asupra vieții, Ion Cristofor se consideră câștigător în fața sieși, datorită explorării spațiului terestru, pe ale cărui domenii le denominează prin simboluri. A pune ștampila înseamnă a cunoaște cu desăvârșire obiectul vizat, a-l clasa și plasa, ca pe dosar, în raftul memoriei.
Un meșteșugar nocturn
a bătut flori în crengile de prun.
Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung.
Altul a pus farmec în gâturile păsărilor,
însoțit de un amic, dăruit
cu arta de a le fi ascuțit glasul.
La fel,
în orele noastre,
îngerii detașează, din sufletul lor,
stări de bucurie sau de melancolie,
pentru a le trăi noi -
ei stau, la poarta raiului,
în șiraguri.
Din colțul tău,
ai zice, despre cosmos,
că este un piept viteaz,
care poartă scutul minunilor,
cu mândrie,
când, de fapt, coliziuni
și explozii rezidă în sine.
Totul este aparență...
De ce nu ar fi poemul meu
o suprafață lină
a adâncului în dezbateri, mereu?
Vis visus sau Forța visului, Editura Scrisul Românesc, 2008
*cronică literară la cartea „Vis visus“ de Dan Ionescu: revista „Climate literare“, octombrie-noiembrie 2008
Mai rar am prilejul să mă întâlnesc la jumătatea drumului dintre veleitățile de cronicar și plăcerea intimă de a regăsi în paginile altcuiva, tușe asemeni lungimii mele de undă sufletești, căci poezia, nu-i așa, are și un rol vindecător cum se cade împletit pe trupul iluziei – cum se întâmplă în cazul de față cu volumul poetului Dan Ionescu, volum apărut în condiții grafice excepționale la Editura Scrisul Românesc, în anul 2008. Excursul poetic din volumul mai tânărului confrate, este neîndoios o invitație la filosofie pe tema dualității ființei surprinse în ipostaze dintre cele mai faste spiritului creator, palpând aura unui îndepărtat, misterios ev antic, judicios traversând epoca luminilor și ajuns până în zilele noastre sub forma unor texte incontestabil valoroase, învelite într-un vag parfum de fină metaforă. Raportarea la ilustre figuri din istoria inteligenței clasice universale, constituie pentru autor un bun pretext de meditație și constructivă reflexie, fiindcă acolo unde convenția dintre cultură și talentul nativ rotunjesc un pact favorabil pentru cititor (în speță, unul cu pretenții excesiv emancipate), Dan Ionescu reușește adevărate exerciții de virtuozitate stilistică, pentru care orice bun cunoscător în materie se poate declara pe deplin mulțumit. Preventiv, cum nu mi se prea întâmplă cu alte cărți ajunse la mine din dorința unor autori curioși să afle cu câtă grație bate câmpii un amărât de cronicar, am citit de două ori prefața criticului Dan Cristea la volumul în discuție, uimindu-mă că dumnealui ocolește orice angajament „ pe temă” mulțumindu-se cu câteva reflecții, dar și expediind restul în sarcina potențialilor comentatori mai mult sau mai puțin de meserie. Incitant, am purces la lectura propriu- zisă și revelație! Despre cartea lui Dan Ionescu este cu neputință aproape să te pronunți expeditiv (cu excepția prefeței aici, căci, atât forma cât și conținutul poemelor, ca să nu mai vorbim de mesajul transcendent al ideilor în timp, fac neîndoios obiectul unor studii de caz pe măsura criticii aplicate, exclusiv. Ori, cum bine zice Dan Cristea… Personal, după legi și reguli ce nu au nimic aproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum am crezut eu mai bine de cuviință, aflându-l izolat cumva, și însingurat foarte într-o existență trufaș-cărturărească, riscând să piardă mult prea devreme legătura dintre surâs și lacrimă, de dragul inegalabilei ce-i drept, marmure de Carara. Dar cine sunt eu să-mi îngădui a certa, fie și numai prietenește, un asemenea poet cum este Dan Ionescu? Poate, Marea eternă să ne adune umbrele într-o zi, când sper să ne aflăm încă la țărmul dintre „ aici” și pulberea stelară, noi și iluzia… Altfel, cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că a fost scrisă de un poet „ singur printre ai lui” și poate stârni polemici demne de un mare creator.
Ave!
P. S: m-am ferit ca de foc să nu dau citate, să scot din context un poem sau altul, acceptând „jocul” extrem de serios al autorului, tocmai spre a nu aduce vreun prejudiciu întregului de dragul părții.
Dan Ionescu VIS VISUS sau Forța Visului Editura Scrisul Românesc, 2008
