Mihai Firică: Dragostea cu parfum de migdale amare
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 2 / 2023, p. 19
Dragostea este o stare imaterială, care-l macină sau îl înseninează pe om. Joncțiunea ei cu veracitatea se face printr-un element de tranziție dintre material și imaterial, precum parfumul. Dintre atâtea nuanțe, dragostea despre care scrie Mihai Firică, în cel mai recent volum al lui, sugestiv intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022), l-a deprins pe cel amar, datorită corespondențelor dintre migdale și parfumul pe care aceste fructe îl lasă la sublimarea lor în produse cosmetice.
Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „Acmu cică era odată” – Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb sau genericul: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, este surprinsă ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este desăvârșit, pe când cerul nu. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Versul „când basmele iubite erau înc’ adevăruri” subliniază dimensiunea infinită a timpului (pe axa lui, totul a fost / este posibil), Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci și unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma supremă de manifestare a lor, ca posibili înaintași ai lui Adam.
Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile.
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor:
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă.
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit.
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă.
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă.
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.
Ce să mai spun, când roiurile (de albine, n.m.) fug de fumurile puse dedesubt,
ca să iei din știubei (stupi, n.m.) mierea de care este plin.
Toamna dă poame și vara este frumoasă pentru recolte,
primăvara furnizează flori,
iarna este despovărată de foc (de caniculă, n.m.).
Țăranul culege strugurele copt în toamnă
și musturile curg sub talpa goală,
în anumite timpuri, strânge ierburile retezate (fânețele, n.m.)
și curăță cu un pieptene rar (greblă, n.m.) ogorul tuns.
Însuți poți pune, în grădinile udate, o plantă;
însuți poți dirija undele unui izvor.
Va fi venit vremea altoirii: fă creanga să primească
ramul nou
și pomul va sta blând printre străini.
De la un timp, sufletul a prins să se încânte de aceste îndeletniciri
și Amor l-a părăsit, cu aripile zdrențuite.
D. R. Popescu este un scriitor complet, a cărui operă se încadrează, în cea mai mare parte, în realismul modern. Cu toate acestea, romanele F și Întoarcerea tatălui risipitor sunt integrabile în absurd, mișcare de avangardă mereu în vogă.
În anul 1969, când a publicat romanul F, D. R. Popescu era deja un scriitor consacrat, autor, între altele, al mai multor volume de nuvele, al romanelor Zilele săptămânii (1959) și Vara oltenilor (1964), precum și al pieselor de teatru Mama (debut ca dramaturg, 1960), Vara imposibilei iubiri (1966), Vis (1968) și Cezar, măscăriciul piraților (1968).
În anul 1995, am primit o ofertă, din partea directorului unei prestigioase edituri, de a traduce opera Remedia Amoris de Publius Ovidius Naso, într-o ediție modernă, carte de buzunar. După ce am tradus peste patru sute de versuri, i-am prezentat rezultatul (conform înțelegerii) și, fiindcă nu a spus nimic, am abandonat proiectul, din păcate. Mulți ani, am considerat traducerea pierdută, între zecile de caiete, dar, de curând, am regăsit-o. Menționez că traducerea mea este foarte apropiată de textul lui Ovidius, marele poet latin.
Presa culturală între tradiție și reformare. Antologie de Florea Firan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022: Reforma culturală în diacronie (pp. 93 – 97)
Reforma culturală depinde, în principal, de factorul economic. Marile curente literare, precum Umanismul sau Iluminismul, au pătruns la noi, mai întâi, prin Transilvania, datorită condițiilor social-economice din această parte a țării.
O primă reformă fundamentală a fost determinată de revista „Dacia literară”, al cărei articol de idei, Introducție, semnat de Mihail Kogălniceanu, a pus bazele romantismului românesc. Până la acel moment, cărțile puse în circulație reprezentau traduceri ale romanelor de succes din străinătate, cu predilecție, din Franța. Inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, de a stabili sursele de inspirație, în paralel cu ideea că „traducerile omoară în noi duhul național”, a avut ecou imediat. Astfel, C. Negruzzi a publicat prima nuvelă inspirată din istoria națională – și cea mai reușită – , Alexandru Lăpușneanul.
*Cronică publicată în revista „Scrisul românesc”, Nr. 9 – 2022
În panoplia marilor poeți români Nichita Stănescu se înscrie, fără îndoială, la loc de cinste, fiind considerat „cel mai important poet român de după cel de Al Doilea Război Mondial” (Șt. Aug. Doinaș), poetul care, prin poezia sa, realizează „trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol la postmodernismul sfârșitului de mileniu” (Alexandru Condeescu), făcând parte din categoria „foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici” (Eugen Simion).
Într-un spațiu fără dimensiune fantastică, mai degrabă modest, are loc pregătirea protagonistului și de plecare și de preîntâmpinare a capcanelor de pe drumul acesta al inițierii, fie într-o profesie, fie într-o aventură a cunoașterii lumii, la pas sau treaptă cu treaptă.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 6 / 2022
Tema unei astfel de lucrări, precum Defăimarea lui Eminescu, de Constantin Cubleșan (Editura Junimea, Iași, 2022), oferă ocazia cititorului de a privi în trecutul, nu prea îndepărtat și de a se minuna, la propriu, de „podoabele” estimative ale atâtor așa-zise personalități, deși efectul imediat al cunoașterii acestor opinii, afirmate, la vremea lor, ostentativ și de pe o mare poziție de… spiritualitate, este de profundă indignare.
Hai să ne apropiem de cel dintâi conac
din zarea pe care o scrutăm cu trăsura!
Hornul fumegând nu-ți pare pește marinat,
căzut, dintr-o mână mai nătângă,
pe grătar?
La cină, au sosit câțiva nori
și înfulecă, în mișcare, bucăți de boltă albastră.
Unul se ferește din calea fumului,
revenind, în formația înnorată,
ca un soldat, din rătăcire momentană
și se tăvălește pe boltă de râs,
amețit de pipa de pe casă. Așa a crezut ulterior
despre horn, însă, întâi, a dat năvală și el
ca înspre o halcă.
Sărmanul nor! Uite-l! dispare în râs.
Hai să lăsăm norii în pace,
strânși în văzduh ca un mănunchi de păpădii!
Îmbrățișați pe bănci,
îndrăgostiții s-au îngrijorat; unde să meargă
mai departe, feriți de interpretarea părinților,
pentru a-și dezvălui unul altuia lumea?
Luna este oftatul lor mai luminos,
dar și mai greu,
scoțând planeta din minți.
