*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2023
Laureat al norilor se autointitulează Ion Cristofor în antologia de autor, apărută la Editura Școala Ardeleană, anul trecut. Sigur de sine, cu emfaza acceptabilă a aceluia care își asumă propria viziune asupra vieții, Ion Cristofor se consideră câștigător în fața sieși, datorită explorării spațiului terestru, pe ale cărui domenii le denominează prin simboluri. A pune ștampila înseamnă a cunoaște cu desăvârșire obiectul vizat, a-l clasa și plasa, ca pe dosar, în raftul memoriei.
Un meșteșugar nocturn
a bătut flori în crengile de prun.
Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung.
Altul a pus farmec în gâturile păsărilor,
însoțit de un amic, dăruit
cu arta de a le fi ascuțit glasul.
La fel,
în orele noastre,
îngerii detașează, din sufletul lor,
stări de bucurie sau de melancolie,
pentru a le trăi noi -
ei stau, la poarta raiului,
în șiraguri.
Din colțul tău,
ai zice, despre cosmos,
că este un piept viteaz,
care poartă scutul minunilor,
cu mândrie,
când, de fapt, coliziuni
și explozii rezidă în sine.
Totul este aparență...
De ce nu ar fi poemul meu
o suprafață lină
a adâncului în dezbateri, mereu?
Vis visus sau Forța visului, Editura Scrisul Românesc, 2008
*cronică literară la cartea „Vis visus“ de Dan Ionescu: revista „Climate literare“, octombrie-noiembrie 2008
Mai rar am prilejul să mă întâlnesc la jumătatea drumului dintre veleitățile de cronicar și plăcerea intimă de a regăsi în paginile altcuiva, tușe asemeni lungimii mele de undă sufletești, căci poezia, nu-i așa, are și un rol vindecător cum se cade împletit pe trupul iluziei – cum se întâmplă în cazul de față cu volumul poetului Dan Ionescu, volum apărut în condiții grafice excepționale la Editura Scrisul Românesc, în anul 2008. Excursul poetic din volumul mai tânărului confrate, este neîndoios o invitație la filosofie pe tema dualității ființei surprinse în ipostaze dintre cele mai faste spiritului creator, palpând aura unui îndepărtat, misterios ev antic, judicios traversând epoca luminilor și ajuns până în zilele noastre sub forma unor texte incontestabil valoroase, învelite într-un vag parfum de fină metaforă. Raportarea la ilustre figuri din istoria inteligenței clasice universale, constituie pentru autor un bun pretext de meditație și constructivă reflexie, fiindcă acolo unde convenția dintre cultură și talentul nativ rotunjesc un pact favorabil pentru cititor (în speță, unul cu pretenții excesiv emancipate), Dan Ionescu reușește adevărate exerciții de virtuozitate stilistică, pentru care orice bun cunoscător în materie se poate declara pe deplin mulțumit. Preventiv, cum nu mi se prea întâmplă cu alte cărți ajunse la mine din dorința unor autori curioși să afle cu câtă grație bate câmpii un amărât de cronicar, am citit de două ori prefața criticului Dan Cristea la volumul în discuție, uimindu-mă că dumnealui ocolește orice angajament „ pe temă” mulțumindu-se cu câteva reflecții, dar și expediind restul în sarcina potențialilor comentatori mai mult sau mai puțin de meserie. Incitant, am purces la lectura propriu- zisă și revelație! Despre cartea lui Dan Ionescu este cu neputință aproape să te pronunți expeditiv (cu excepția prefeței aici, căci, atât forma cât și conținutul poemelor, ca să nu mai vorbim de mesajul transcendent al ideilor în timp, fac neîndoios obiectul unor studii de caz pe măsura criticii aplicate, exclusiv. Ori, cum bine zice Dan Cristea… Personal, după legi și reguli ce nu au nimic aproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum am crezut eu mai bine de cuviință, aflându-l izolat cumva, și însingurat foarte într-o existență trufaș-cărturărească, riscând să piardă mult prea devreme legătura dintre surâs și lacrimă, de dragul inegalabilei ce-i drept, marmure de Carara. Dar cine sunt eu să-mi îngădui a certa, fie și numai prietenește, un asemenea poet cum este Dan Ionescu? Poate, Marea eternă să ne adune umbrele într-o zi, când sper să ne aflăm încă la țărmul dintre „ aici” și pulberea stelară, noi și iluzia… Altfel, cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că a fost scrisă de un poet „ singur printre ai lui” și poate stârni polemici demne de un mare creator.
Ave!
P. S: m-am ferit ca de foc să nu dau citate, să scot din context un poem sau altul, acceptând „jocul” extrem de serios al autorului, tocmai spre a nu aduce vreun prejudiciu întregului de dragul părții.
Dan Ionescu VIS VISUS sau Forța Visului Editura Scrisul Românesc, 2008
Mihai Firică: Dragostea cu parfum de migdale amare
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 2 / 2023, p. 19
Dragostea este o stare imaterială, care-l macină sau îl înseninează pe om. Joncțiunea ei cu veracitatea se face printr-un element de tranziție dintre material și imaterial, precum parfumul. Dintre atâtea nuanțe, dragostea despre care scrie Mihai Firică, în cel mai recent volum al lui, sugestiv intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022), l-a deprins pe cel amar, datorită corespondențelor dintre migdale și parfumul pe care aceste fructe îl lasă la sublimarea lor în produse cosmetice.
Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „Acmu cică era odată” – Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb sau genericul: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, este surprinsă ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este desăvârșit, pe când cerul nu. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Versul „când basmele iubite erau înc’ adevăruri” subliniază dimensiunea infinită a timpului (pe axa lui, totul a fost / este posibil), Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci și unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma supremă de manifestare a lor, ca posibili înaintași ai lui Adam.
Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile.
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor:
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă.
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit.
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă.
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă.
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.
Ce să mai spun, când roiurile (de albine, n.m.) fug de fumurile puse dedesubt,
ca să iei din știubei (stupi, n.m.) mierea de care este plin.
Toamna dă poame și vara este frumoasă pentru recolte,
primăvara furnizează flori,
iarna este despovărată de foc (de caniculă, n.m.).
Țăranul culege strugurele copt în toamnă
și musturile curg sub talpa goală,
în anumite timpuri, strânge ierburile retezate (fânețele, n.m.)
și curăță cu un pieptene rar (greblă, n.m.) ogorul tuns.
Însuți poți pune, în grădinile udate, o plantă;
însuți poți dirija undele unui izvor.
Va fi venit vremea altoirii: fă creanga să primească
ramul nou
și pomul va sta blând printre străini.
De la un timp, sufletul a prins să se încânte de aceste îndeletniciri
și Amor l-a părăsit, cu aripile zdrențuite.
D. R. Popescu este un scriitor complet, a cărui operă se încadrează, în cea mai mare parte, în realismul modern. Cu toate acestea, romanele F și Întoarcerea tatălui risipitor sunt integrabile în absurd, mișcare de avangardă mereu în vogă.
În anul 1969, când a publicat romanul F, D. R. Popescu era deja un scriitor consacrat, autor, între altele, al mai multor volume de nuvele, al romanelor Zilele săptămânii (1959) și Vara oltenilor (1964), precum și al pieselor de teatru Mama (debut ca dramaturg, 1960), Vara imposibilei iubiri (1966), Vis (1968) și Cezar, măscăriciul piraților (1968).
În anul 1995, am primit o ofertă, din partea directorului unei prestigioase edituri, de a traduce opera Remedia Amoris de Publius Ovidius Naso, într-o ediție modernă, carte de buzunar. După ce am tradus peste patru sute de versuri, i-am prezentat rezultatul (conform înțelegerii) și, fiindcă nu a spus nimic, am abandonat proiectul, din păcate. Mulți ani, am considerat traducerea pierdută, între zecile de caiete, dar, de curând, am regăsit-o. Menționez că traducerea mea este foarte apropiată de textul lui Ovidius, marele poet latin.
Presa culturală între tradiție și reformare. Antologie de Florea Firan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022: Reforma culturală în diacronie (pp. 93 – 97)
Reforma culturală depinde, în principal, de factorul economic. Marile curente literare, precum Umanismul sau Iluminismul, au pătruns la noi, mai întâi, prin Transilvania, datorită condițiilor social-economice din această parte a țării.
O primă reformă fundamentală a fost determinată de revista „Dacia literară”, al cărei articol de idei, Introducție, semnat de Mihail Kogălniceanu, a pus bazele romantismului românesc. Până la acel moment, cărțile puse în circulație reprezentau traduceri ale romanelor de succes din străinătate, cu predilecție, din Franța. Inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, de a stabili sursele de inspirație, în paralel cu ideea că „traducerile omoară în noi duhul național”, a avut ecou imediat. Astfel, C. Negruzzi a publicat prima nuvelă inspirată din istoria națională – și cea mai reușită – , Alexandru Lăpușneanul.
*Cronică publicată în revista „Scrisul românesc”, Nr. 9 – 2022
În panoplia marilor poeți români Nichita Stănescu se înscrie, fără îndoială, la loc de cinste, fiind considerat „cel mai important poet român de după cel de Al Doilea Război Mondial” (Șt. Aug. Doinaș), poetul care, prin poezia sa, realizează „trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol la postmodernismul sfârșitului de mileniu” (Alexandru Condeescu), făcând parte din categoria „foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici” (Eugen Simion).
