*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3 / 2022
Comparațiile la care Cristina Monțescu apelează cu predilecție, pentru a-și exprima stările sufletești, sunt din sfera mediului urban în care trăiește, semn al încântării de a fi avut ocazia experimentării altui spațiu lingvistic (limba franceză): „îmi tremura ploaia în pleoape / ca un scaun lovit de furtună / o statuie pe un soclu de fier / ruginită într-un parc al copilăriei”. Chiar titlul celui mai recent volum al ei, Pedalând pe cuvinte (vol. bilingv, româno-francez, apărut la editura Scrisul Românesc, Craiova, în colecția Orfeu), include o aluzie mecanică, anume acțiunea de a pedala, însă pe cuvinte și nu pe bicicletă, datorită încrederii pe care i-o inspiră universul livresc, ale cărui componente (cărțile, prelegerile, vocabulele etc.) sunt proprii dobândirii cunoașterii apolinice. Alianța dintre material și imaterial, echivalentă alternanței dintre realitate și aspirație, reprezintă principala trăsătură a volumului de față.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3 / 2022
Marcat de imaginea lui Vladimir Nabokov, mare scriitor, dar și lepidopter de prestigiu, Virgil Dumitrescu încearcă o reevaluare a lucrurilor, de la scara de vedere a unui fluture, după cum sugerează titlul celui mai recent volum al lui, Fluturele Nabokov (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2021).
Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții. A stat iarna în spinarea atâtor seri. Ninsorile au cocoșat oamenii. Se topesc tălpile de gheață, un rid însă va rămâne, după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri.
Din tuberculi va răsări, când nu te aștepți, amintirea fulgilor, a jocului lor neliniștit când trăgeau sănii spre șanțuri.
Aproape de risipă, se clatină fiorul de iarnă. Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire, au fost mutate în strălucirea zilei, pe margini ale clipei, în răsuflări de animale. O profunzime albă de strălucire găsești în cer și afară de vrăbii în amiază, cuiburi de paie.
*Din poezia lumii. Cronică publicată în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 2 / 2022
Cea mai recentă lucrare a lui Leo Butnaru în domeniul traducerilor a apărut în anul 2021, la Iași, cu titlul Clavecine și vecinătăți (Editura Panfilius). După cum se menționează pe contrapagină, textele din acest volum au fost publicate în Revista de cultură „Argeș”, în perioada 2008 – 2021.
*Cronică publicată în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 2 / 2022
Cu o prezentare semnată de Horia Gârbea, volumul de lirică Ora H (Editura Neuma, 2021) de Alexandru Cazacu poartă un titlu misterios, care amintește de romanul Ora 25, scris de Constantin Virgil Gheorghiu.
În cel mai recent volum, intitulat Te visează bufnița albă (Ed. Napoca Star, 2021), Maria Pal configurează portretul bărbatului ideal. Privit cu insistență, interlocutorul poetei are reacția unui acrobat, însă în plan abstract, acolo unde numai cei care, uniți printr-o scânteie a sufletului, se abat de la realitate, pentru a se regăsi și înțelege pe sine. Zbaterea bărbatului de a descifra ceea ce i se comunică nonverbal este percepută de autoare ca expresie a unei sensibilități extravagante, identificabilă numai în rândul lepidopterelor: „speriat te agăți de lianele înțelesului / faci salturi periculoase / jonglezi printre capcanele din abis // din muguri de speranță strigi” (Dansezi cu fulgii).
*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 1 / 2022
Tradus în limba română de Iulia Zenovia Rolle, volumul de lirică, Berenice și cosița ei de stele (ediție bilingvă , Il Convivio Editore, Italia, 2021), semnat de Angelo Manitta și prefațat de Klaudia Muntean, are ca temă primordială dragostea. În poemul Soarele dansând, poem care deschide volumul, cititorii sunt invitați să asiste la constituirea coordonatei spațiale, sistemul nostru planetar, care va găzdui spectacolul de dans ținut de soare, în cinstea apariției lui Berenice, o tânără ale cărei trăsături fizice și morale inaugurează statutul ei de simbol al femeii ideale, ceea ce Beatrice era pentru Dante sau Madona, pentru Eminescu (în Venere și Madonă). Dansul soarelui este atât de spectacular, încât, atunci când va înceta, se va transforma în miraj, după care vor jindui toate viețuitoarele, în speranța de a-l revedea în realitate, de la zei, până la insignifiantul purice, ultimul petrecându-și vremea, de acum înainte, numai în boceli și nesfârșite suspine, morav echivalent în basme, ca măsură a extravaganței, cu potcovirea lui (a puricelui) „la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier”. Și pentru poet, Berenice, care a fost și un personaj istoric (regină a Egiptului din anul 246 î. Hr., până în anul 222 î. Hr., ca soție a lui Ptolemeu al III-lea), devine un miraj obsedant, care-l aduce în pragul de a redefini timpul drept „fiu al amintirii” (Cerul Berenicei), iar dragostea, care l-a cuprins, când „cosița de stele / îmi izbește chipul”, îi pare „fiică a aerului”, metaforă adecvată pentru ilustrarea omniprezenței acestui sentiment și proximă versurilor lui Dante, referitoare la zborul lui Beatrice printre sferele planetare: „Iubirea mișcă sori și stele” (Cântul 33 din Paradisul, vol. al II-lea, Divina Comedie). Precum frumusețea Julietei (din capodopera shakespeareană, Scena balconului) trezea invidia lunii, tot astfel, în fața strălucirii lui Berenice, Venus însăși ia măsuri, cu mari eforturi, de conservare a statutului ei de zeiță a frumuseții, fiindcă „își ascunde / chipul, / face luna să pălească, / fură strălucirea soarelui în opacul / univers” (Frumusețea Berenicei). Deși pare o ființă ireală, variantă a unei ficțiuni sublime, totuși Berenice își spune povestea despre Tatăl Magas, Mama Apame și despre iubiții ei, precum Ptolemeu (primul iubit) sau Demetrius (al doilea iubit). Asemenea altor eroine celebre, care, văduvite de prezența bărbatului adulat, și-au exprimat deznădejdea în diverse moduri dramatice, și Berenice, în urma plecării lui Ptolemeu în Asiria, se pune pe plâns și decide a se sluți: „În lacrimi, buclele blondului / păr sunt tăiate de surori / prin legământ. Nu sunt lăsate să cadă, / ci sunt primite de mâini delicate // O șuviță de păr aurie / închide mistice rămășițe / de ceafă blondă” (Berenice își consacră părul). Gestul ei pecetluiește un anumit legământ, potrivit căruia Venus, primind o cosiță blondă din părul femeii, trebuie să-i protejeze soțul, în războaiele duse departe, în ținuturi asiriene. Faptul că intră în posesia cosiței reprezintă pentru Venus principala măsură de consolidare a statutului de zeiță supremă a frumuseții. Nu fatumul lui Ptolemeu sau al evenimentelor ulterioare luptelor pe care le-a dus imprimă paginile volumului, ci soarta cosiței lui Berenice – ca într-o carte de aventuri, cosița dispare din altarul din ceruri, deși „niciun muritor nu a furat / cosița reginei, niciun / hoț nu a întinat memoria Berenicei” (Conon descoperă cosița). Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, cosița reginei egiptene se transformă, în perspectiva lirică de față, în constelația „Coma Berenices”, parte a cerului botezată astfel de către astronomul Conon din Samos, care, aflat și el sub miraj mitic și înzestrat cu noțiuni de istorie, a pus pe boltă „cosița de stele, / a aranjat lumina în teorii / de străluciri orbitoare, în eterne promisiuni / de mirese care jură credință”.
Discursul liric propus de Angelo Manitta, poet italian în vogă, este perfect actual, cu vers bine tăiat, ca în diamant.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 12 / 2021
În cea mai recentă lucrare, intitulată Eugen Ionescu în luminile avanscenei (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), Constantin Cubleșan vizează mai multe laturi ale personalității marelui dramaturg, precum vocația prieteniei – în capitolul Prietenia cu Octav Șuluțiu – sau aceea de prozator și de „critic literar nonconformist”. Contextul cultural al afirmării lui Eugen Ionescu a fost propice, context pe care Constantin Cubleșan îl compară cu acela al „anilor 40 ai secolului al XIX-lea, în care s-au afirmat o mulțime de tineri, în toate domeniile de activitate, cu un potențial de integrare în universalitate cu totul neobișnuit la noi până atunci”. Octav Șuluțiu îl întâlnește pe Eugen Ionescu în capitală în anul 1927 și unghiul de vedere în care-l descrie este bine surprins, în cele aproximativ cincisprezece pagini, de către Constantin Cubleșan, care, apelând la Jurnalul lui Octav Șuluțiu, precum și la Cuvânt introductiv la Elegii pentru ființe mici, reține pasajele referitoare la starea materială și la modalitățile de a scrie și de a studia (ale tânărului Ionescu). Astfel, aflăm că „tatăl (lui Eugen Ionescu, n.n.) e multimilionar și cu mai multe rânduri de case, dar, despărțindu-se de prima soție și recăsătorindu-se, își lasă copilul să moară de foame” – scrie Octav Șuluțiu, tânăr care, la rândul lui, spera despre sine să avanseze: „Simt în mine vocația pentru critică și pentru literatură. Voi deveni ceva. Trebuie!”. Prietenia celor doi a durat „cât era necesar pentru demararea destinului lor literar”. Deși amiciția aceasta s-a erodat pe parcurs, totuși „despărțirea lor nu este brutală”.
*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021
Legătura dintre om și natură este cheia în care trebuie citită cea mai recentă carte, semnată de Ion Cristofor, al cărei titlu, Poeme canibale (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021), sugerează efortul în creație (versurile devastează trupul celui care își exprimă emoția). Fiindcă peisajul urban nu oferă decât o imagine seacă, o mască unică pentru orașe în general, rezidenții sunt dispuși a se dedica oricărui fragment de natură adevărată: „Deasupra uzinei electrice / Liliacul dă lecții de zbor pentru puii / speriați de întuneric. // Soldații s-u mutat în copaci / în frunze” (Strada pustie). Mările nu ar fi decât „niște băltoace împuțite” (Un tratat despre vise) fără lacrimile celor care le-au străbătut întinderea albastră. Nașterea lui Iisus a îmbunătățit calitatea apei de pe planetă – susțin adevărații creștini. În viziunea lui Ion Cristofor, lacrimile corăbierilor au fost cele care au purificat apa mării, fapt care invocă nevoia elaborării „unei istorii a lacrimilor”. Prezența ficușilor alină durerea bolnavilor din spitale: „Nimeni nu a scris o istorie a ficușilor / Dintr-un colț de salon al spitalului de urgență /În care iată tocmai acum agonizează o tânără femeie”. Fenomenele meteorologice, precum vântul sau ploaia, influențează starea sufletească a oamenilor, de condiții variate, de la scribi până la călugări. Prin impresia de mobilitate, vântul aduce în atenția scribului solitar fantasme ale trecutului, fapt care-l dezarmează și-l determină să recurgă la un gest de lehamite, care-i trădează splinul. Pentru el, mai mare importanță are trecutul, dar imposibilitatea de a-i reactualiza circumstanțele și de a-l retrăi în mod real îl aduce în pragul disperării, al desconsiderării proprie-i îndeletniciri, însăși transcrierea faptelor însemnate de la curte: „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei / Singur, cufundat în întuneric, / Scribul scuipă în propria-i călimară” (Bate vântul). Nu mai este perioada romantică din vremea lui Macedonski, pentru care marginalizarea constituia un motiv de inspirație, de elaborare a unei capodopere precum Noapte de decemvrie.
