https://blog.revistaderecenzii.com/
Eu totuşi încep altfel ziua m-am gândit. Nu aveam destul curaj să-mi recunosc dispreţul pe faţă pentru că alţii m-ar fi privit în reciprocitate, din unghiuri de vedere pe care eu le-aş fi deschis asupra urii, invidiei şi mândriei. Am ieşit pe uşă cu Anca de mână. Am avut orgoliul să cred că închizând uşa la plecare, am pus un capac definitiv peste gura încăperii. Mi-am petrecut zilele următoare împreună cu Anca. În faţa Palatului, a întrezărit chipul meu răsfrânt în oglinda pe care o damă o scosese din geantă, pentru dichis. Douăzeci de metri, Anca m-a interogat: Aşa bine stătea răsfrângerea în cristal, încât părea fotografie. Dar dacă era poza ta, la dimensiuni mici, lipită pe capacul oglinzii? Probabil te-a fotografiat pe când, în casa ei, te-ai privit în oglinda băii. Răsfrângerea nu sunt eu. Contează unghiul din care se uită la mine superba femeie: mişcând oglinda, chipul meu va fi şters din reflexie de puful alb, ca un vârf de pensulă, al unei îngâmfări de bufniţă. Bufniţa e nocturnă şi niciodată citadină. Înainte de alb, vei fi înlocuit, dacă femeia va sta nemişcată, în acelaşi unghi al surprinderii tale frecvente, de întunericul orb, instalat ca un înfometat corb, pregătit să rupă din reflexie culori şi forme ori însăşi reflexia din oglinzi. Eu însă te iubesc. Liniştea s-a instalat ulterior în spaţiul proxim. Cântecul păsărilor a îngheţat în coroanele pomilor. Ca într-o vitrină, păsările aşteptau semnul de baghetă al unui dirijor infatuat. Am ridicat un deget în aer, să vorbesc despre planetă oricui m-ar fi ascultat.
Continuă să citești
