http://blog.revistaderecenzii.com/

Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?

http://blog.revistaderecenzii.com/

Când mă uitam la desenele animate cu Pinocchio, eram la vârsta de a crede sau nu că nasul îți poate crește, pentru că minți. De aceea, dacă mama, fixându-mă cu privirea, mă întreba, când i se părea ei că nu spun adevărul unei fapte: „Să-ți crească nasul?”, eram în dubiu – să recunosc sau nu ceea ce aș fi comis. Îmi era teamă de consecință, întrucât aș fi pățit-o pe pielea mea (pe nasul meu). Așteptam să treacă zile de la moment, îmi verificam nasul, pentru a ști pe viitor dacă mai însăilez sau nu vreo minciună, însă nici atunci nu eram prea sigur că s-a definitivat consecința – mă gândeam că poate dura mai mult decât aș fi estimat eu sau că m-o fi iertat Dumnezeu, de data aceea. Dar cum evenimentele se rostogoleau în cascadă, ajunsesem să urăsc ideea, inițiată de serial, că există o pedeapsă vizibilă pentru orice falsitate, pe o întâmplare nevinovată în care aș fi fost angrenat ca puști.

http://blog.revistaderecenzii.com/

În 1990, fiind în armată la Severin, am împrumutat, de la biblioteca unității militare, două cărți, Poeme de Hölderlin și Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca. Prima mi-a rămas în suflet cu dorul acela de călătorie cu trăsura, trăit de marele poet romantic. Versurile îmi inspiraseră o asemenea stare, încât, în biroul comandantului, unde-mi petreceam după-amiezile singur (eram furier – băteam la mașină toate actele și după ora 16,00, citeam în liniște), mă uitam la o raniță plină de mere și numai drumuri de munte visam. Totuși, în urmă, după lăsarea la vatră, nu mi s-a întâmplat niciodată să iau sacul de drumeție în spinare și să urc nu știu ce vârf…

http://blog.revistaderecenzii.com/

Mestec niște pișcoturi (de care m-am cam săturat). Mi-e sete… Pentru a ajunge la bucătărie, să-mi pun un pahar de Pepsi, trebuie să mă ridic, dar mi-e lene. Pentru a-mi mai da încă un motiv de stat în pat, mai iau un pișcot. Îmi mai arunc ochii pe un meci anost, precum și pe o poveste (despre o călătorie în rai) care survine pe ecranul telefonului, aștept să mi se încălzească tălpile. În fine, îmi iau inima în dinți, mă ridic, îmi torn Pepsi într-o cană și-l beau repede, până nu scade spuma care, pe cât de repede se face, tot ca un fulger scade. Lupt cu secundele să prind spuma în gură, să mă bucur de efervescența ei care-mi răcorește bolta palatină. Mă simt ca un uriaș, pe-al cărui gâtlej se duce Afrodita.

http://blog.revistaderecenzii.com/

După câteva ore de online (când ochii mi s-au făcut ca de melc – ai gasteropodelor sunt retractili, mie, pentru a-și reveni, îmi trebuie odihnă), am ieșit în curte, să mă uit la natură. Avantajul de a sta la casă este și acesta, că vezi metamorfozele naturii. Frunzele s-au adunat la rădăcina pomilor, smochinele care mai rezidă prin ram, devin tot mai negre precum fața extratereștrilor, iar murele au rămas necoapte, în număr foarte mare; trandafirii s-au veștejit ca sufletele.

http://blog.revistaderecenzii.com/

Am citit Crimă și pedeapsă de Dostoievski în clasa a IX-a. Un băiat mai mare decât mine (al cărui frate era de vârsta mea) intenționa să vândă niște cărți la mâna a doua. Atunci, pentru prima dată, am auzit această expresie, mirându-mă de faptul că există unii în lume care își pot înstrăina cărțile. Cu 16 lei, am cumpărat o lucrare despre spionaj, o istorie a acestei activități în trei volume, pe care, în timp, mi-am tot aruncat ochii, ceva despre niște aventuri în junglă și, evident, celebrul roman al lui Dostoievski. Respectivul băiat a încercat mult să mă convingă să i le iau, pentru că eu am fobia virușilor și câteva dintre volume chiar îmi păreau purtătoare de boli – nu m-am atins de volume vreo câteva săptămâni, până am socotit eu că eventualii microbi au murit. Lăsasem pachetul pe hol.

http://blog.revistaderecenzii.com/

Am avut parte de o duminică anostă, petrecută în somn și fără pic de reverie, ori pentru mine a aspira la un țel înseamnă să trăiesc.

http://blog.revistaderecenzii.com/

Am reușit să trimit articolul despre Șt. O. Iosif. Începusem un studiu mai demult la opera acestuia și abia acum m-am gândit să-l distribui revistei „Scrisul Românesc”, dar fără să fi făcut legătura cu data de nașterea a poetului. Ulterior, am observat că Șt. O. Iosif s-a născut în luna octombrie. Dețin „Revista școalei” – numărul cu poezia lui de debut, Izvorul (1892). Când am citit primele versuri din cartea cumpărată de unchiu-meu, era prin 1977. Și volumul Versuri apăruse în 1897. Optzeci de ani mă despărțeau atunci de perioada fastuoasă a vieții autorului, iar de ultimul an de viață al fostei lui soții, Natalia Negru, numai cincisprezece.

http://blog.revistaderecenzii.com/

Când eram prin clasa a doua, venise Dan Ilie, în vizită la bunici (Mitu era fratele bunicului meu patern). Moșicu (bunicul lui Dan) – așa-i spuneam eu, pentru că era moșul tatei, ne-a chemat în casă pentru două lucruri. Primul: ne-a arătat o medalie pe care o obținuse pe front, Crucea de Fier, și ne-a cerut să nu spunem nimănui despre ea, pentru că, dintre toți, comuniștii „sunt cei mai răi”. Eu am rămas uimit, aveam de toate și nu înțelegeam de unde acumulase această ură față de regim (atunci, nu priveam sistemul drept regim, preocupările mele fiind să mă joc oricât pot de mult și să am vacanțe infinite).

http://blog.revistaderecenzii.com/

Perceptori, colectori…

Părinții noștri au fost harnici și cinstiți. Tata a lucrat în construcții. Blocul în care stă fiica mea – zicea Maria (sora cea mai mare, n.n.), că era la liceu. Stătea în gazdă pe Lomonosov lângă dirigintă și când a venit să-l întâlnească pe tata, l-a găsit lucrând la acest bloc. Era șef de echipă. Apoi a lucrat la Carpen ca factor poștal. Se descurca foarte bine și ca diriginte la Poștă. Era foarte muncitor. Când lumea se trecea la întovărășire, așa se numea, el cumpăra pământ. Tanța (a doua soră, n.n.) era profesoară la Veleni – Seaca de Pădure. Când știa că ia banii, mă trimitea (tata, n.n.) la Veleni să-i cer bani și veneam singură prin Pădurea Secii cu 900 de lei. Era și una năroadă prin pădure, o femeie înaltă și umbla și vara cu palton pe ea.