https://blog.revistaderecenzii.com
Și dacă asta e ultima zi
Ultima care mi-a fost dată
Vreau sa-mi reamintesc
Că știu sa iubesc,
Vreau să știu c-am dat tot,
Că mi-am pus sufletul pe tavă...
Am avut răbdare cu cei care m-au înconjurat,
Dar nu am avut cu mine.
Când va veni iertarea?
Liniștea sufletească,
pe care o tot aștept,
Oare nu mi se mai arată?
Parcă a dispărut..
https://blog.revistaderecenzii.com
ÎNTÂLNIRE ÎNTÂMPLĂTOARE
(Scenetă dedicată mediului școlar)
P E R S O N A J E L E:
– RADU
– MIHNEA
– DIRIGINTELE
– BĂLEA
– ANGHEL
– PANDELE
– ALINA, ANETA, ELENA – eleve
– BĂTRÂNUL.
Scena I
– În fața unei cafenele, doi bărbați purtând serviete;
– Radu, Mihnea.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Raționalizăm, legiferăm imoralitatea?
Pun busuioc pe foc să vindec cu cenușa sa. Știu că ciobanul ce va coborî de la munte va aduce femeii sale o furcă de lemn sculptată cu migală în clipele lungi, cu dor. Patria iubirii nu are frontiere…
“E de-ajuns un arbore să fabrici milioane de chibrituri și-i destul un chibrit să distrugi milioane de arbori”, sentimentele.
https://blog.revistaderecenzii.com
Envejecer hermoso sin esperar nada en cambio,
Vivir inmerso en amor no es nada fácil.
La luz cae extasiando el dolor y la alegría.
Me quemo en recuerdos, en palabras no habladas,
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Uneori mă gândesc că nici pământul nu-și amintește
pașii care l-au strivit ieri.
Că timpul nu se uită înapoi,
că nu-l doare nimic,
că ne șterge ca pe firimiturile rămase
după o masă la care nu ne-a invitat nimeni.
Mă întreb ce rămâne din mine
în fiecare loc unde am fost.
Un fir de păr prins în crăpătura unei bănci?
Un cuvânt pe care nimeni nu l-a auzit,
dar care încă vibrează în aer
ca un ecou pierdut?
Mă simt ca un râu care nu-și cunoaște malurile,
care nu știe unde începe și unde se termină,
dar care curge oricum,
pentru că nu poate altfel.
Poate că asta e tot ce avem:
curgerea.
Mâinile mele sunt goale,
dar în ele s-au odihnit cândva
palme care acum sunt departe.
Oameni care au fost și nu mai sunt,
dar care trăiesc undeva în spațiile dintre cuvinte,
în golurile dintre bătăile inimii.
Poate că nu avem nevoie de nume.
Poate că suntem doar respirații
pe care universul le ia și le dă înapoi,
până când învățăm să fim
fără să întrebăm de ce.
https://blog.revistaderecenzii.com
Volumul I de Scrieri al lui Pamfil Seicaru, unul din cei mai mari ziariști români din toate timpurile, apărut în ediție anastazică la Imprimeria Editurii MJM, Craiova, 2010, cuprinde o parte din opera sa publicistică din străinătate, realizată după plecarea din România în 1944, când a fost trimis de primul ministru de atunci, Mihai Antonescu, cu misiunea de a contacta personalități și cunoștințe politice și culturale pertinente ale marilor puteri, în vederea pregătirii întoarcerii armelor împotriva regimului hitlerist. Misiune grea și nobilă în același timp, pe care o exercita cu deplină competență și conștiință patriotică, întreruptă fiind de actul de la 23 august al acelui an, când s-a realizat acel armistițiu unilateral, echivalent cu capitularea României fără condiții în fața năvălirilor rusești, și care, până la parodia de armistițiu din 12 septembrie 1944, timp de 20 de zile, umilința României, batjocorirea demnității de om, crima și tâlhăria„ erau „saturnalele armatei roșii”.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
*Articol apărut în revista „Argeș”, Nr. 1 / 2025
Într-un moment când romanul românesc își căuta definirea, când pe firmamentul literaturii române după deja celebrul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon (1862) urmează o secetă nedorită, până la Mara lui Slavici care apare doar în foileton în 1894 (în volum în 1906!) iar din ciclul romanesc al lui Duiliu Zamfirescu se înscriu cu mari licăriri la orizont volumele Viața la țară (1898) și Tănase Scatiu (1901) creația de largă respirație a lui Ioan Adam, Sybaris (1902), nu putea să treacă neobservată.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Suntem în sărbători, terminăm anul. Sunt zile de reflecție, de bilanț, de nostalgie pentru anii ce s-au dus și se tot duc precum clipele de la o anumită vârstă. Se duc fără a avea puterea de a ne opune trecerii timpului, se duc precum norii pe cer în zilele când vine ploaia. Ploaie de stele, ploaie de gânduri simt acum când îmi zic că poate fi (cu voia sau fără voia cuiva) ultimul printre cei de-i mai am; așa cum știi că romanul pe care-l citești se apropie de sfârșit și nu te grăbești voit să-l termini. Pentru că ne-am obișnuit cu naratorul, cu personajele, cu atitudinea noastră vis a vis de conținutul său.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Cunoscutul anglist român, Dragoș Protopopescu (1892-1948), cu doctoratul în limba și civilizația engleză la Sorbona (1924), profesor renumit al Universităților din Cernăuți (1925) apoi al Universității din București, gazetar, om politic (a fost ales parlamentar în 1937 pe listele Partidului „Totul pentru Țară”), în romanele sale, Condamnați la castitate (1935), Fortul 13 (1936) și Tigrii (1940) a cultivat umorul englezesc, cu varii aspecte ludice, săgetând nu o dată cu sagacitate aristocratică de la înălțimea inteligenței sale, dar și cu atitudine resentimentară față de lipsa de justiție și de libertate, lumea timpului său. Astfel, în toate cele trei romane ale sale, comicul, „hilarul”, jocul spiritual și tragicul existenței se întrepătrund, anticipând parcă violența și cruzimea destinului său, când, închis de comuniști la Malmaison, după o încercare nereușită de sinucidere, s-a așezat din nou, oripilat, cu capul la trecerea liftului, pentru a-și găsi, astfel, „liniștea” veșnică.
Continuă să citești