https://blog.revistaderecenzii.com

Uneori mă gândesc că nici pământul nu-și amintește
pașii care l-au strivit ieri.
Că timpul nu se uită înapoi,
că nu-l doare nimic,
că ne șterge ca pe firimiturile rămase
după o masă la care nu ne-a invitat nimeni.

Mă întreb ce rămâne din mine
în fiecare loc unde am fost.
Un fir de păr prins în crăpătura unei bănci?
Un cuvânt pe care nimeni nu l-a auzit,
dar care încă vibrează în aer
ca un ecou pierdut?

Mă simt ca un râu care nu-și cunoaște malurile,
care nu știe unde începe și unde se termină,
dar care curge oricum,
pentru că nu poate altfel.
Poate că asta e tot ce avem:
curgerea.

Mâinile mele sunt goale,
dar în ele s-au odihnit cândva
palme care acum sunt departe.
Oameni care au fost și nu mai sunt,
dar care trăiesc undeva în spațiile dintre cuvinte,
în golurile dintre bătăile inimii.

Poate că nu avem nevoie de nume.
Poate că suntem doar respirații
pe care universul le ia și le dă înapoi,
până când învățăm să fim
fără să întrebăm de ce.

https://blog.revistaderecenzii.com

https://blog.revistaderecenzii.com

            Volumul I de Scrieri al lui Pamfil Seicaru, unul din cei mai mari ziariști români din toate timpurile, apărut în ediție anastazică la Imprimeria Editurii MJM, Craiova, 2010, cuprinde o parte din opera sa publicistică din străinătate, realizată după plecarea din România în 1944, când a fost trimis de primul ministru de atunci, Mihai Antonescu, cu misiunea de a contacta personalități și cunoștințe politice și culturale pertinente ale marilor puteri, în vederea pregătirii întoarcerii armelor împotriva regimului hitlerist. Misiune grea și nobilă în același timp, pe care o exercita cu deplină competență și conștiință patriotică, întreruptă fiind de actul de la 23 august al acelui an, când s-a realizat acel armistițiu unilateral, echivalent cu capitularea României fără condiții în fața năvălirilor rusești, și care, până la parodia de armistițiu din 12 septembrie 1944, timp de 20 de zile, umilința României, batjocorirea demnității de om, crima și tâlhăria„ erau „saturnalele armatei roșii”.

https://blog.revistaderecenzii.com

*Articol apărut în revista „Argeș”, Nr. 1 / 2025

            Într-un moment când romanul românesc își căuta definirea, când pe firmamentul literaturii române după deja celebrul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon (1862) urmează o secetă nedorită, până la Mara lui Slavici care apare doar în foileton în 1894 (în volum în 1906!) iar din ciclul romanesc al lui Duiliu Zamfirescu se înscriu cu mari licăriri la orizont volumele Viața la țară (1898) și Tănase Scatiu (1901) creația de largă respirație a lui Ioan Adam, Sybaris (1902), nu putea să treacă neobservată.

https://blog.revistaderecenzii.com

Suntem în sărbători, terminăm anul. Sunt zile de reflecție, de bilanț, de nostalgie pentru anii ce s-au dus și se tot duc precum clipele de la o anumită vârstă. Se duc fără a avea puterea de a ne opune trecerii timpului, se duc precum norii pe cer în zilele când vine ploaia. Ploaie de stele, ploaie de gânduri simt acum când îmi zic că poate fi (cu voia sau fără voia cuiva) ultimul printre cei de-i mai am; așa cum știi că romanul pe care-l citești se apropie de sfârșit și nu te grăbești voit să-l termini. Pentru că ne-am obișnuit cu naratorul, cu personajele, cu atitudinea noastră vis a vis de conținutul său.

https://blog.revistaderecenzii.com

            Cunoscutul anglist român, Dragoș Protopopescu (1892-1948), cu doctoratul în limba și civilizația engleză la Sorbona (1924), profesor renumit al Universităților din Cernăuți (1925) apoi al Universității din București, gazetar, om politic (a fost ales parlamentar în 1937 pe listele Partidului „Totul pentru Țară”), în romanele sale, Condamnați la castitate (1935), Fortul 13 (1936) și Tigrii (1940) a cultivat umorul englezesc, cu varii aspecte ludice, săgetând nu o dată cu sagacitate aristocratică de la înălțimea inteligenței sale, dar și cu atitudine resentimentară față de lipsa de justiție și  de libertate, lumea timpului său. Astfel, în toate cele trei romane ale sale, comicul, „hilarul”, jocul spiritual și tragicul existenței se întrepătrund, anticipând parcă violența și cruzimea destinului său, când, închis de comuniști la Malmaison, după o încercare nereușită de sinucidere, s-a așezat din nou, oripilat, cu capul la trecerea liftului, pentru a-și găsi, astfel, „liniștea” veșnică. 

https://blog.revistaderecenzii.com

                        În deceniile al V-lea și al VI-lea din veacul trecut, societatea românească era percepută de către regimul comunist ca fiind împărțită în bogați și săraci, cu diverse variante (moșieri, chiaburi, industriași, comercianți, meseriași, mici patroni; țărani mijlocași, țărani săraci, țărani fără pământ, muncitori, funcționari, intelectuali …), față de care regimul politic de inspirație sovietică, bazat pe „alianța”  muncitorească-țărănească, a promovat raporturi diferite; caracteristic epocii a fost raportul cu cei bogați, care a îmbrăcat forma luptei de clasă. Prin promovarea pe scară largă acesteia, s-a produs marea sciziune în societatea românească. În perioada Dictaturii proletariatului, la sate, după 1949, aceasta a luat formele cele mai fățișe prin promovarea principiului „ne aliem cu țărănimea săracă, ne sprijinim pe țărănimea mijlocașă și luptăm împotriva chiaburimii până la lichidarea acesteia!” Chiaburimea a sfârșit în 1959, prin „acceptarea acordului” de intrare în g.a.c, iar moșierimea, marii industriași, marii bancheri au fost lichidați prin condamnări și succesiunea de reforme nimicitoare: monetare, actele de naționalizare a averilor; cea programată  la 3-5 martie 1949, când s-a produs nu doar trecerea în bun al statului a averilor moșierești, dar și dislocarea familiilor acestora din mijlocul țărănimii, pentru a nu mai exercita o influență negativă asupra acesteia.  Totodată, era trasată linia  colectivizării și luau naștere marile unități agricole de stat, G.A.S și S.M.T.

https://blog.revistaderecenzii.com

E timpul

Ar fi timpul să te odihnești

Îmi spune vocea interioară.

Trebuie să te odihnești

Lumea e atât de mare

https://blog.revistaderecenzii.com

La începutul lui noiembrie, anul acesta domnul Gabriel Bratu ar fi intrat în clubul nonagenarilor craioveni. Îi remarcasem lipsa în ultimul timp la evenimentele culturale, în special la vernisajele de pictură unde era nelipsit cândva. Priveam fotoliile greilor urbei cu nostalgia anilor când era însoțit de prietenii săi Vicu Pârlac, nea Georgică Vlăiescu și Eustațiu Gregorian, cei care îl așteptau deja să reîntregească gașca artiștilor din Bănie în sferele celeste. Ultima dată îl revăzusem la Muzeul de Artă cu ocazia lansării monografiei omagiale (realizată de frații Dodo Niță și Dragoș) marelui caricaturist, cel care fusese declarat cetățean de onoare al Craiovei în 2005. Multe din datele sale biografice le-am aflat atunci, precum faptul că se născuse pe strada Lahovari /cunoscută de noi ca România Muncitoare, sau că debutase la 13 ani în suplimentul Licurici al revistei Lumea Copiilor. Copil fiind visase să fie birjar, dar viața i-a hărăzit alt destin; colaborator al celebrei reviste umoristice Urzica, angajat permanent al ziarului Înainte, dar și  făuritor al celebrei căi ferate Bumbești Livezeni.

https://blog.revistaderecenzii.com

            – Hai bă că e târziu!

Așa ne trezea bunicu dimineața când trebuia să plecăm la muncă. Nu exagerez cu nimic când afirm că de pe la 11 ani m-a-nvățat să cosesc. Apoi și pe fratele meu. Coseam toți trei, de obicei ,,la Biserică” – în satu de sus, ,,în Padină” ,, în Pociovaliște” sau ,,Boia” unde erau curele mai mici. În Valea Deșu punea într-o zi cam  10-12 oameni deoarece avea vreo patru curele: în ponor, la claie, la tei, la 2 stânjeni. Mai avea și-n Cioacă, însă acolo era și via. În ,,Saca” de obicei pășteam vacile și nu coseam.