https://blog.revistaderecenzii.com/

În Franța două milioane de familii sunt monoparentale. Majoritare sunt femeile, mamele ce-și cresc singure copiii, din cauze diverse.  Nicolița Sorescu din Bulzești a fost una din văduvele cu cinci copii, din care trei băieți, toți ajunși scriitori. Unul din aceștia a fost Marin Sorescu, al cărui   Jurnal inedit VII/Romanul călătoriilor, l-am descoperit recent. Scriitorul romantic în accepția largă a cuvântului, se căsătorea și călătorea prima dată în Rusia în 1961, vizitând Moscova și Leningradul. Aveam trei ani atunci, habar nu aveam… Când am crescut însă, auzeam des vorbindu-se de Mărin a lu’ Sorescu din Bulzești. Doljenii erau o mare familie. Băiatul poștașului din Calafat era actor cunoscut, însurat cu fata lui Tonitza, iar cu nea Mărin (Amza Pellea), Păunescu și Tudor Gheorghe se mândreau toți. Doljenii ajunseseră doctori mari, artiști, scriitori sau oameni politici de vază. Trăisem cu toți până în 1989 într-un spațiu restrâns, cu o ideologie impusă de stat, însă valorile erau valori. Rescrierea istoriei este constantă. Multe secrete sau ipocrizii țin de decența sufletească. După decenii, nu există orb mai orb decât cel care nu vrea să vadă.  Notele din jurnal mi-au amintit că în prezent casa scriitorului din Bulzești este “invizibilă”, neexistând posibilitatea de a vizita Casa Sorescu, deși era firesc să fie o casă muzeu, un punct important de atracție turistică în satul atât de cunoscut datorită volumului La lilieci.  

https://blog.revistaderecenzii.com/

              La raison d ‘être  numesc francezii motivația omului pentru viață, referindu-se adesea la idealuri sau proiecte ce-i motivează să lupte cu ostilitățile cotidiene, să-și depășească adesea forțele și să rămână optimiști, să meargă mai departe.

https://blog.revistaderecenzii.com/

                            Ce se întâmplă când oamenii nu știu sau își uită istoria? Am comemorat Centenarul Marii Uniri din 1918, an în care s-a făurit România Mare. Oricâte încercări fac nu mă pot ține departe de tema Unitate prin diversitate în contextul actual, privind cu ochi critic dar și sentimental adesea, atât trecutul cât și prezentul nostru, al românilor. Românii au fost dintotdeauna pretutindeni, nu doar în interiorul granițelor vremelnice (dictate de evenimentele beligerante sau de interesele politice ale marilor puteri), cât și departe răspândiți prin lume. Atâta timp cât graiul, credința și tradițiile i-au însoțit ca umbra, românii au rămas români. Îmi dau seama că-mi iubesc țara ca pe maica sfântă, îi înțeleg suferințele și traumele, o respect, bucurându-mă pentru vigoarea ei mereu reînnoită în ciuda tăvălugului istoriei zbuciumate. Resping din instinct orice dictatură azi, știind că prima bogăție a omului este libertatea cu multiplele sale aspecte derivate.

https://blog.revistaderecenzii.com/

          În toamna anului 2019 craiovenii l-au omagiat pe cunoscutul caricaturist la împlinirea a 85 ani de viață, cu ocazia expoziției deschise la Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă.  Pasionați de cultura și valorile Craiovei, Dodo Niță și fratele său Dragoș, au făcut posibilă nașterea monografiei dedicată  domnului Gabriel Bratu, acest  personaj carismatic și cunoscut de întreaga noastră urbe și nu numai. Cetățean de onoare al Craiovei din anul 2005, a fost recompensat cu numeroase titluri și onoruri lumești și culturale. Din “desfășurătorul contabil” aflăm amănunte biografice din viața acestui personaj emblematic, precum faptul că s-a născut în mahalaua Lahovary, strada redenumită România Muncitoare, al cărei nume provine de la politicianul Alexandru Lahovary. Se destăinuie cu generozitate autorului Dodo Niță, amănunte inedite ies la iveală publicului, precum faptul că a debutat la 13 ani în suplimentul Licurici al revistei  Lumea Copiilor. Chiar dacă inițial a fost dat afară din liceu pe motive de obârșie nesănătoasă, viața în comunism i-a surâs nesperat și tânărul ce visase de mic copil să ajungă birjar, a devenit nu doar caricaturist și colaborator al celebrei reviste Urzica sau angajat permanent al ziarului Înainte, ci și făuritor al Căii Ferate Bumbești Livezeni. Acel șantier vestit în epocă era purgatoriul multora și rampa de lansare spre o carieră sănătoasă, pe noi criterii de morală proletară. Viața a făcut să ajungă apoi profesor, director, șef al Casei de Creație Culturală, editor al Scrisului Românesc, împărtășindu-ne faptul că doar 45 de ani a fost în slujba ziarului Înainte, al Editurii Scrisul Românesc sau al Școlii Populare de Artă, printre multe alte funcții și activități desfășurate. Incredibil pentru un singur om și o singură viață, însă…posibil. Prezența evenimentelor politice, sociale, obligă atenția spre realitatea zilei și pe artiști a lua poziție, a adera, a participa și a pune arta și talentul lor în beneficiul/contextul epocii.  Dacă pictura e înainte de toate pictură iar poezía e poezie, se spune că toate artele, indiferent care ar fi, nu interesează decât în măsura în care vorbesc de om, realizări și destinul social. Apropierea de om (Domul Popescu), de realitatea făuririi  societății socialiste multilateral dezvoltate a omului nou dă naștere unei generații de caricaturiști aparte, recognoscibili. Geometría característică și forma grafică capătă o mai mare însemnătate; linii definitorii simple, sugestive și subiecte impactante. Domnul Popescu are craniul alungit, spune multe fizionomia acestuia, precum și ipostazele în care-l regăsim de-a lungul anilor. Caricatura era alb-negru în epocă, mai târziu apărând alți olteni talentați precum Horațiu Mălăele și Ștefan Popa Popa’s, cei care introduc culorile și pastelul în caricatura gen portret.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Încep să-mi revin treptat din emoția altei despărțiri, iar va călători ființa dragă a sufletului, iar n-o să o mai văd o perioadă și iar voi gândi neîncetat de-i bine, de-i sănătoasă, de-i este greu sau nu prin lumea largă. De ce o mamă simte fizic durerea depărtării de puiul ei? Lumea vorbește de fluturi în stomac când se referă la îndrăgosteală, eu știu doar că stomacul mi-e strâns și o senzație de leșin mă cuprinde de câte ori știu că pleacă de lângă mine. Apoi tremur, plâng cu lacrimi ascunse și-o gamă de alte semne fizice mă „răsfață” și câte-un cuțit îmi străbate ochiul când privesc în urma ei cum se depărtează. Laika s-a agitat și ea, biata, după care, obosită sau poate doar resemnată, a căzut în brațele lui Morfeu, întinsă pe sofa.                           26 grade Celsius arată termometrul casei, e liniște și ciudat, greierii parcă au făcut pauză la  corală. Doar câte-un ciripit mai răzbate, se simte toamna venind, deși ziua pare încă de vară. Privesc cerul cu nori albi dezlânați, ies afară și respir adânc, încerc să fiu calmă, pozitivă, să înving starea de rău ce m-a cuprins în urma despărțirii. Bietul câine mă urmează și așază la picioarele mele în poziție strategică, cu privire spre ușa casei. De la terasa vecină răzbat chicoteli și pe deasupra câmpului verde trece-un pescăruș.

https://blog.revistaderecenzii.com/

         Toți suntem ceea ce suntem. Și cu toții suntem supuși schimbării, indiferent că suntem femei casnice, șefi de proiecte  sau simpli truditori. Vederea și cunoașterea noastră lăuntrică se bat cap în cap, dar nici un ochi nu vede atât de bine ca ochiul iubirii. Lumea se învârte altfel când o privești cu iubire, căci iubirea e apa vieții. E posibil să te așezi într-un loc și cu toate astea să te simți liber, dacă asta se petrece la timpul potrivit. Oamenii, cu cât dobândesc mai multe semne de izbandă socială, cu atât par să aibe mai multă nevoie de ele, devenind robii lucrurilor după care tânjesc. Acesta e cursul obișnuit. Dar au fost și vor mai fi cazuri cand un om a ajuns să aibe faimă, bogăție, și să renunțe la locul său într-o bună zi pentru o călătorie lăuntrică, care nu se știe unde și când se termină. Omul, ca o floare a soarelui, e mereu în căutarea luminii. În orașe trăim înconjurați de umbre, de beton, de toate și de nimic. Gândurile, îngrijorarea și temerile duc la o deviere de la ritmurile naturii, destabilizează organismul și scad imunitatea. Nu de puține ori corpul îți cere să ieși din urbe, să respiri aer pur. Nostalgia față de natura de care ne-am îndepărtat se face simțită când descoperi iar lentoarea și binefacerea satului. Orașul, cocktail de “mizerie” întrepătrunsă cu frumusețe: bunuri, rivalități, mândrie și aroganță, spinări umilite, meniuri Mc Donald și stele Michelines, secole de tradiție și doar câteva decenii de evoluție.

https://blog.revistaderecenzii.com/

        Mistic, lucid și reflexiv, violetul este culoarea femeilor, a experienței, profunzimii, demnității și a regalității. Pe timpuri obținerea culorii violet era foarte costisitoare, ca și a purpurii, de aici și asocierea acestora cu regii, nobilimea, bogăția. O culoare cu semnificații complexe, ținând cont că se face referire și la uniunea mistic/ intimitatea ființei umane. Cei care aleg violetul drept culoare favorită sunt persoane intuitive și sensibile, acesta reprezentând fuziunea perfectă a albastrului spiritual cu roșul pasional. Pe lângă latura sacră și misterioasă, violetul este și culoarea vinului, extazului, bucuriei de a trăi. Violet e și culoarea mea de suflet, deși rar mă înveșmântez cu ea, purtând doar câteva pietricele violacee insertate într-o cruciuliță de argint. Se zice că ”scrisul proștilor e pe toate gardurile.” O frază inscripționată pe un zid reține totuși atenția trecătorilor într-un oraș spaniol: no sabia que ponerme y me puso feliz. Cu alte cuvinte, în loc să se mai gândească la haine, alesese să fie fericit. Citind ai șansa să devii o ființă mai autonomă, înțeleaptă chiar, iar a fi înțelept e unica formă de a putea uneori supraviețui. Unde-s azi eu, cea cu violet în suflet și căreia- i plăcea să citească? Cea care știe că nu poți schimba lucrurile care s-au întâmplat, dar reacția la ele, da. Care știe că dacă te lași măcinat de resentimete ești la fel de neajutorat ca peștele prins în undiță, căci astfel permiți cuiva să-ți controleze gândurile și sentimentele.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În lumea cărților ca și în film, acțiunea se amestecă cu realitatea, care este punctul de pleare al oricărui demers creator. Gândesc astfel după recitirea cărții Anatema. O carte mică de buzunar, jerpelită și îngălbenită de vreme, din Biblioteca pentru toți a editurii librăriei universale Alcalay&Co. Traducere din limba rusă de dr. Ion Duscian la începutul secolului XX. Toți știm câte ceva despre Anatema, dar de autorul cărții cu acest titlu puțini poate își mai amintesc. Leonida Andreiev a fost excomunicat de sinodul rus din biserica creștină pentru această piesă de teatru (ce face referire la lume, univers, bine și rău etc.) Cartea a aparținut bunicului, născut la sfârșitul secolului XIX și plecat din viață la 82 de ani, după ce trăise ambele războaie și perioada comunistă ca învățător de țară. Om luminat; așa mi-l amintesc, privind cu o certă emoție sublinierile și însemnările făcute în josul unor pagini, precum recitit azi 1 feb. 1956, recitit azi 6 feb. 1973. Poate-i semăn cumva, de vreme ce la rândul meu găsesc o bucurie sănătoasă în recitirea aceleiași cărți în secolul XXI. Caut să-mi limpezesc amintirile legate de anii copilăriei petrecute lângă bunicul meu, să întrevăd peste ani credința sau ateismul acestuia. Revăd icoana cu ștergar din perete, sau pe popa Nicolae ce intra cu Botezul, cum vorbeau cei doi ca doi vechi amici după ceremonialul cu mănunchi de busuioc muiat în cădelnița cu apă sfințită și purtată de țârcovnicul pipernicit. Nu mi-l amintesc pe tataie la slujbele bisericești, însă îi revăd chipul grav și adesea vorba serioasă când se trata de etică sau morală. Anumite sublinieri din carte l-ar cataloga mai degrabă ca un liber cugetător ce-și punea întrebări și căuta răspunsuri cu tentă filosofică, precum autorul dramei simbolistice Anatema, piesă în șapte tablouri.               

https://blog.revistaderecenzii.com/

        În floarea vârstei am vrea cu siguranță să fim mereu, însă ne dăm seama într-o zi, cu-n strop de dezamăgire parcă, că am intrat încet dar sigur în „la Force de l’âge”. Nu mai e timpul să visăm cu ochii deschiși, știm că visarea se poate dovedi periculoasă când ai deja experiența vieții bogată. E cazul celor din generația mea, cei între 50-60 ani, cei pentru care scena vieții se prelungește încă și show-ul ei continuă. Cei care i-ar sfătui bucuroși pe tineri la nevoie, convinși că a asculta de cei care au ceva mai multă experiență nu poate fi decât un act înțelept. Ei știu că sportul vieții nu-i ușor, au înțeles ce semnifică datul cu capul de pereți sau aruncat în valuri fără colac de salvare, fiind de-acord și cu zicala: „dacă n-ai bătrâni, să-i cumperi!”                       

https://blog.revistaderecenzii.com/

Tic-tac, acele ceasului se mișcă deodată-n sens invers, vrând parcă să rememoreze trecutul.                                                    A trăi, nu-i cea mai minunată odisee a omului? Verbul a fi e alăturat de obicei altuia ce pare fratele său geamăn, a avea. A fi permite caracterizarea cuiva, a asculta e mai mult decât a aude sunete, e ca și cum te-ai uni cu emitorul, cu ceva. A juca –Jucătoru. Te duce gândul la ceva plăcut care te întreține, înveselește, amuză, învață într-o formă alternativă viața, creează bucurie. Plecând de la cuvinte și verbe, ajung la ea.    Așa o strigam la școală pe fata al cărei chip răzbate luminos după decenii în amintirea mea.