https://blog.revistaderecenzii.com/

         Toți suntem ceea ce suntem. Și cu toții suntem supuși schimbării, indiferent că suntem femei casnice, șefi de proiecte  sau simpli truditori. Vederea și cunoașterea noastră lăuntrică se bat cap în cap, dar nici un ochi nu vede atât de bine ca ochiul iubirii. Lumea se învârte altfel când o privești cu iubire, căci iubirea e apa vieții. E posibil să te așezi într-un loc și cu toate astea să te simți liber, dacă asta se petrece la timpul potrivit. Oamenii, cu cât dobândesc mai multe semne de izbandă socială, cu atât par să aibe mai multă nevoie de ele, devenind robii lucrurilor după care tânjesc. Acesta e cursul obișnuit. Dar au fost și vor mai fi cazuri cand un om a ajuns să aibe faimă, bogăție, și să renunțe la locul său într-o bună zi pentru o călătorie lăuntrică, care nu se știe unde și când se termină. Omul, ca o floare a soarelui, e mereu în căutarea luminii. În orașe trăim înconjurați de umbre, de beton, de toate și de nimic. Gândurile, îngrijorarea și temerile duc la o deviere de la ritmurile naturii, destabilizează organismul și scad imunitatea. Nu de puține ori corpul îți cere să ieși din urbe, să respiri aer pur. Nostalgia față de natura de care ne-am îndepărtat se face simțită când descoperi iar lentoarea și binefacerea satului. Orașul, cocktail de “mizerie” întrepătrunsă cu frumusețe: bunuri, rivalități, mândrie și aroganță, spinări umilite, meniuri Mc Donald și stele Michelines, secole de tradiție și doar câteva decenii de evoluție.

https://blog.revistaderecenzii.com/

        Mistic, lucid și reflexiv, violetul este culoarea femeilor, a experienței, profunzimii, demnității și a regalității. Pe timpuri obținerea culorii violet era foarte costisitoare, ca și a purpurii, de aici și asocierea acestora cu regii, nobilimea, bogăția. O culoare cu semnificații complexe, ținând cont că se face referire și la uniunea mistic/ intimitatea ființei umane. Cei care aleg violetul drept culoare favorită sunt persoane intuitive și sensibile, acesta reprezentând fuziunea perfectă a albastrului spiritual cu roșul pasional. Pe lângă latura sacră și misterioasă, violetul este și culoarea vinului, extazului, bucuriei de a trăi. Violet e și culoarea mea de suflet, deși rar mă înveșmântez cu ea, purtând doar câteva pietricele violacee insertate într-o cruciuliță de argint. Se zice că ”scrisul proștilor e pe toate gardurile.” O frază inscripționată pe un zid reține totuși atenția trecătorilor într-un oraș spaniol: no sabia que ponerme y me puso feliz. Cu alte cuvinte, în loc să se mai gândească la haine, alesese să fie fericit. Citind ai șansa să devii o ființă mai autonomă, înțeleaptă chiar, iar a fi înțelept e unica formă de a putea uneori supraviețui. Unde-s azi eu, cea cu violet în suflet și căreia- i plăcea să citească? Cea care știe că nu poți schimba lucrurile care s-au întâmplat, dar reacția la ele, da. Care știe că dacă te lași măcinat de resentimete ești la fel de neajutorat ca peștele prins în undiță, căci astfel permiți cuiva să-ți controleze gândurile și sentimentele.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În lumea cărților ca și în film, acțiunea se amestecă cu realitatea, care este punctul de pleare al oricărui demers creator. Gândesc astfel după recitirea cărții Anatema. O carte mică de buzunar, jerpelită și îngălbenită de vreme, din Biblioteca pentru toți a editurii librăriei universale Alcalay&Co. Traducere din limba rusă de dr. Ion Duscian la începutul secolului XX. Toți știm câte ceva despre Anatema, dar de autorul cărții cu acest titlu puțini poate își mai amintesc. Leonida Andreiev a fost excomunicat de sinodul rus din biserica creștină pentru această piesă de teatru (ce face referire la lume, univers, bine și rău etc.) Cartea a aparținut bunicului, născut la sfârșitul secolului XIX și plecat din viață la 82 de ani, după ce trăise ambele războaie și perioada comunistă ca învățător de țară. Om luminat; așa mi-l amintesc, privind cu o certă emoție sublinierile și însemnările făcute în josul unor pagini, precum recitit azi 1 feb. 1956, recitit azi 6 feb. 1973. Poate-i semăn cumva, de vreme ce la rândul meu găsesc o bucurie sănătoasă în recitirea aceleiași cărți în secolul XXI. Caut să-mi limpezesc amintirile legate de anii copilăriei petrecute lângă bunicul meu, să întrevăd peste ani credința sau ateismul acestuia. Revăd icoana cu ștergar din perete, sau pe popa Nicolae ce intra cu Botezul, cum vorbeau cei doi ca doi vechi amici după ceremonialul cu mănunchi de busuioc muiat în cădelnița cu apă sfințită și purtată de țârcovnicul pipernicit. Nu mi-l amintesc pe tataie la slujbele bisericești, însă îi revăd chipul grav și adesea vorba serioasă când se trata de etică sau morală. Anumite sublinieri din carte l-ar cataloga mai degrabă ca un liber cugetător ce-și punea întrebări și căuta răspunsuri cu tentă filosofică, precum autorul dramei simbolistice Anatema, piesă în șapte tablouri.               

https://blog.revistaderecenzii.com/

        În floarea vârstei am vrea cu siguranță să fim mereu, însă ne dăm seama într-o zi, cu-n strop de dezamăgire parcă, că am intrat încet dar sigur în „la Force de l’âge”. Nu mai e timpul să visăm cu ochii deschiși, știm că visarea se poate dovedi periculoasă când ai deja experiența vieții bogată. E cazul celor din generația mea, cei între 50-60 ani, cei pentru care scena vieții se prelungește încă și show-ul ei continuă. Cei care i-ar sfătui bucuroși pe tineri la nevoie, convinși că a asculta de cei care au ceva mai multă experiență nu poate fi decât un act înțelept. Ei știu că sportul vieții nu-i ușor, au înțeles ce semnifică datul cu capul de pereți sau aruncat în valuri fără colac de salvare, fiind de-acord și cu zicala: „dacă n-ai bătrâni, să-i cumperi!”                       

https://blog.revistaderecenzii.com/

Tic-tac, acele ceasului se mișcă deodată-n sens invers, vrând parcă să rememoreze trecutul.                                                    A trăi, nu-i cea mai minunată odisee a omului? Verbul a fi e alăturat de obicei altuia ce pare fratele său geamăn, a avea. A fi permite caracterizarea cuiva, a asculta e mai mult decât a aude sunete, e ca și cum te-ai uni cu emitorul, cu ceva. A juca –Jucătoru. Te duce gândul la ceva plăcut care te întreține, înveselește, amuză, învață într-o formă alternativă viața, creează bucurie. Plecând de la cuvinte și verbe, ajung la ea.    Așa o strigam la școală pe fata al cărei chip răzbate luminos după decenii în amintirea mea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

                    Decembrie. De vreo lună de zile așteptam ziua aceasta, excursie prin Spania cu amica mea rămasă văduvă în iulie. Trebuia s-o acompaniez și să aibă pe cineva cunoscut în camera de hotel, eu fiind singura ce vorbesc aceeași limbă ca ea, restul fiind spanioli. Bem o cafea la terasa unei cofetarii cu vedere spre parkingul școlii primare din satul mediteranean, unde familia amicei se stabilise de multă vreme. Acolo va veni autocarul peste puțin. Doi polițiști rămân în loc pentru a supraveghea du-te-vino-ul și fac semne îndrumătoare spre autocarul ce se ivește. Terminăm cafeaua, traversăm strada ducând după noi trolerele, privind curioase lumea ce se-adună brusc. Preotul e gras și majoritatea îi seamănă. Câteva femei au semnele specifice siluetei mediteraneene, amfore impresionante, strânse  în pantaloni. Dimineața aveam soare frumos, însă norii amenință acum cerul și dă să plouă la ora 15. Autocarul pleacă după ce ne-am băgat valijoarele în compartimentul special din burta sa. Păstrăm doar gențile de mână și bărbații pe cele cu sticle pentru amuzament. O tânără poartă la vedere, cu mare grijă o cutie mare tip pizza, însă sigur conține una torta. Se vorbește în dialect specific, limba valenciană, cu accent de săteni, inflexiunile vocii sunt ca peste tot la țăranii obișnuiți cu viața simplă. Multe burți hrănite bine la bărbați, unul e vopsit, altul semănă a marinar-lup de mare iar Angela e împreună cu prietenul–novio. Ea este femeia de menaj a amicei mele și a antrenat-o în excursie pe Clody, sfârșind și eu în horă. Preotul e organizatorul și inima acestei ieșiri spre Malaga și Puerto Banus la sfârșit de săptămână.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Timpul decantează și sedimenteză valorile, dovadă faptul că le citim și apreciem opera cu toleranța cuvenită genialilor bărbați cu viață labirintică marcată de cancanuri. Revedem sub o lumină nouă și mai puțin încorsetată creația și existența acestora. Ce ascunde un zâmbet, o privire, un poem, o viață? Ce durere ascunde un chip impenetrabil? Macedonski, un om caleidoscopic ca și opera sa, o ființă plină de contraste, mereu în mișcare și căutare de sine. “Diapazon înalt”, visceral și totuși profund. Om prin fire și poet dăruit cu har, ascundea cu greu sensibilitatea și tristețea. Sufletul său turmentat s-a răsfrânt în creație, ca și moștenirea genetică vizibilă în ținuta și atitudinea specifică celor conștienți de valoarea și de poziția lor privilegiată. Oricât talent ar avea cineva, nimeni nu poate elabora o creație spirituală dacă nu e depozitarul unei moșteniri genetice. Secolul XIX e cunoscut ca secolul cizelării nu doar în artă, ci și-n comportament și exprimare.Orgoliul ține de lupta tacită între semeni, dar în domeniul creației și competiției ține de recunoaștere. Macedonski a fost adesea caricaturizat, blamat și chiar sancționat sever de către aristocrație. Personalitățile trebuie înțelese de noile generații în peisajul național și european al epocii, în contextul socio-cultural respectiv. Dincolo de cuvinte se află omul. Un bărbat poate oferi atâtea înfățișări câte oglinzi, și tot atâtea fațete sufletești. Există bărbați ce mor de tristețe, de inimă rea, pentru că au inima inocentă, fragilă ca sticla, ei sunt cei mai vulnerabili dar și cei mai minunați. Macedonski a fost un hipersensibil pe care agitația vieții îl făcea să aspire spre liniștea interioară. Frumusețea tinereții poate fi naturală, dar persoanele frumoase la vârste înaintate sunt opere de artă. Chagal a pictat golful Nisa, Macedonski a zugrăvit Pometeștiul dar și mahalalele Bucureștiului. A iubit sincer aceste locuri, viețile oamenilor simpli descriindu-le cu-n tulburător respect pentru aplecarea lor către frumos. Bucuria pe care o procură scrisul i-a fost ultima iubire pe care existența i-o mai putea oferi la senectute. Ce-i o biografie? Niște ore de lectură cu extrase din 600-700 000 ore de viață!? Dreptul la informare are și un gust al indiscreției, adesea o pasiune a defăimării. Câți mai au posibilitatea, dispoziția să exploreze tenebrele cuiva fără împătimire? Cu atât mai mult când e vorba de viețile celor peste care s-ar fi așternut uitarea dacă opera lor n-ar fi încă în mințile sau pe buzele noastre. E primăvară, iarăși primăvară… Poezia lui, simplă ca o rugăciune, e sacră prin frumusețe, ține de simțire.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nisipul plajei pare un peisaj lunar, calc prin valurile sale de „calciu griș”, înaintând spre marea ce se confundă cu bolta infinită a cerului, opacă. La miezul nopții luminițele orașului, faleza animată, strada cu neoane și cu trafic auto face ca puține stele să mai fie vizibile. Canicula a făcut ravagii, serviciile de emergență continuă să fie în alertă. Dacă ultimele zile am simțit fizic senzația de-a trăi într-un cuptor, ultimele nopți au fost mai degrabă albe, deși m-am bucurat să pot respira puțin la cele 28-30 grade Celsius, adormind doar spre zori și uitând astfel de țânțarii agresivi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

        Boala secolului este depresia. Psihoterapeuții sunt pe val, asigurările sociale încep să achite consultațiile, mai ales când ți se spune că e nevoie de cel puțin douăzeci. Primele ședințe sunt plătite de pacient, restul intră-n grija statului în Franța. Vârsta pacienților cuprinși în plan este între 18 și 60 ani. Căci oamenii au probleme de tot felul, legate de familie, de muncă, de salvare a cuplului etc. Acompaniamentul psihologic e tot atât de eficace ca și cel medical. Tristețe, oboseală, deprimare, lipsă de interes, sentimentul de culpabilitate, pierdere în greutate, gânduri de suicid. 10% din populație a suferit deja de depresie. Femeile sunt cele mai afectate astăzi. Cu toate astea, nu îndrăznim să vorbim…Un flambeur (cheltuitor) nu are niciodată destui bani. Singurul său viciu e adrenalina. Nu voi insista  însă pe depresia celor din această categorie, care adesea sfârșesc dramatic. Există și depresia celor care-și văd satele dezertate agonizând fără viață din pricina exodului populației tinere spre zonele urbane. Solidaritatea face însă uneori să reînvie zonele rurale în ultimul timp, fiind cel mai bun tratament psihologic și medicamentos. În barul unde se bea și se poate mânca, oamenii găsesc un pic de animație. Localnicii au cotizat cu toții într-un sat pentru a salva singurul comerț, un loc de viață în satul limfatic, cu viață simplă. Atmosfera are ceva plăcut, ca o blană catifelată de pisică. Politica a fost mereu la ordinea zilei, iar satenii mai citesc.

….

https://blog.revistaderecenzii.com/

             Ne-am revăzut în ultimii ani mai des, încrucișându-ne pașii pe străzile orașului sau la evenimente culturale. Cert este că anii păreau să nu fi știrbit nimic din ceea ce fusesem cândva, buni colegi de clasă. Eu în banca din față, el în spatele meu alături de iubirea adolescenței mele. A rămas prieten nu doar cu al său coleg de bancă, ci cu tot restul clasei. Așa încep amintirile legate de Viorel Pârligras, șeful clasei, un șef atipic și cu siguranță unic în felul său. Căci felul său de-a se impune nu era câtuși de puțin datorat unei discipline de fier sau seriozității sale, nici măcar notelor bune sau felului său timid și respectuos cu profesorii. Viorel era showmen-ul întruchipat, cu el aveam parte de multe minute bune de umor spumos, teatru improvizat pe scena cu catedră…până la intrarea-n clasă a profesorilor. Copilul timid ce se îmbujora sau albea după intensitatea emoțiilor trăite, intra în pielea oricărui personaj și făcea deliciul clasei cu dialogul improvizat sau imitațiile ad-hoc. Un elev riguros, o conștiință severă, exigentă față de sine, sub carapacea unui elev plin de haz, educat și respectuos, însă cu-n grad ridicat de răzvrătire spirituală.