Tăceți! Cearta amuțească E-o oră grea și mare, Aripele ei negre în ceruri se întind, Astfel lumea-amuțește la-ntunecări solare, Astfel marea-amuțește, vulcane când s-aprind; Când prin a vieții visuri oștiri de nori apare A morții umbră slabă cu coasa de argint Tăceți! Cum tace-n spaimă a Nordului popor Când evul asfințește și dumnezeii mor.
De mult mă lupt cătând în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri, Ce fără piedeci trec sunând cezura.
Ce aspru mișcă pânza de la steaguri, Trezind în suflet patima și ura Dar iar cu dulce glas îți umple gura Atunci când Amor timid trece praguri!
De l-am aflat la noi a spune n-o pot; De poți s-auzi în el al undei șopot, De e al lui cu drept acest preambul
Aceste toate singur nu le judec… Dar versul cel mai plin, mai blând și pudic, Puternic iar de-o vrea e pururi iambul.
Părea c-așteaptă s-o cuprind în brață Și fața mea cu mânile-i s-o ieie, Ca să mă pierd în ochi-i de femeie, Citind în ei întreaga mea viață.
Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i față; Pândind, cu ochii mă-ntreba isteață: Să-mi dea o gură, ori să nu-mi mai deie?
De-astfel de toane vecinic nu te saturi, Oricât o rogi, ea tot se dă în laturi Ș-abia la urmă parcă tot se-ndură.
Împrotiviri duioase-a frumuseții În lupte dulci disfac urâtul vieții, Ce n-au amar, fiindcă au măsură.
Noi amândoi avem același dascăl, Școlari suntem aceleiași păreri… Unitul gând oricine recunoască-l. Ce știi tu azi, eu am știut de ieri. De-aceleași lucruri plângem noi și râdem… Non idem est si duo dicunt idem.
Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupră-ne coboară, O, maică prea curată, Și pururea fecioară, Marie!
Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie!
Fiind băiet păduri cutreieram Și mă culcam ades lângă izvor, Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam. S-aud cum apa sună-ncetișor: Un freamăt lin trecea din ram în ram Și un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopți întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față: Un rai din basme văd printre pleoape, Pe câmpi un val de argintie ceață, Sclipiri pe cer, văpaie peste ape, Un bucium cântă tainic cu dulceață, Sunând din ce în ce tot mai aproape… Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschide: Din el ieși o tânără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcând pe vârful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viața ta Un înger blând cu fața radioasă, Venind din cer se poate arăta; Iar păru-i blond și moale ca mătasa Grumazul alb și umerii-i vădea. Prin hainele de tort subțire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.
Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea, Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii, Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii… Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie, Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee Și pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară — O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode… Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila, Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila.
Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi, Dînd atîta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa Lungi perdele încrețite, care scînteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.