Povestim și cântăm de-acel conte cu drag Ce-odat locuit-a castelul, Azi când un nepot al fericelui moșneag Îl face pe însurățelul. Fusese acela în sfântul război, C-onoare luptase pin multe nevoi; De pe cal când se dete întors înapoi Găsi cetățuia lui susă Dar slugile, averile dusă.
De mult, de mult a fost un Împărat în țara depărtată a Indiei și avea o fată frumoasă cum nu se mai povestește, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plâns vodată. În nopți cu lună, când se plimba prin întunecoasele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stânci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuși era de om. O harpa , asemenea sunetului blând și regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cântăreț, care o iubea pe fata de-mpărat. Ea-l văzu răsărind prin crengi în lumina de lună era inalt și frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunții mărețe, ochii străluceau în bolțile lor ca două flori, parcă doua picături de întuneric topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi știut să facă alta, așa era de frumos.
O, adevăr sublime o, tinichea și paie! O, poezie mândră o, buiguit nerod! Istorie spirată minciună și bătaie, Amor ceresc și dulce a můcoșilor plod.
O, om, oglind-a lumei cu capul șui și sec, Cu creierul ca ceața, cu coaste de berbec, Stăpân pe-a ta gândire cum ești p-instinct stăpân Se vede când femeia golește al ei sân.
Când poala și-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne, Tu nu surâzi cu râsul cel lacom și murdar, Tu nu ești ca un taur și nu ești ca un câne, Ce umil dă din coadă cățelei lui cu har.
În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă Se zbate miazănoaptea… iar prin a lumei vamă Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies Și somnul, frate-al morții, cu ochii plini d-eres, Prin regia gândirei nenființate trece Și moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieții. Priviți reversul aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretențiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageți din aste[a] poezia ce poate exista în ele și iată romanul.
Ce cauți unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător Și unde păsările-ntr-una Se-ntrec cu glas ciripitor? N-auzi cum frunzele-n poiană Șoptesc cu zgomotul de guri Ce se sărută, se hîrjoană În umbr-adîncă de păduri?