https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe aceeași ulicioară
Bate luna la ferești,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai ivești!

Și aceiași pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.

Altul este al tău suflet,
Alții ochii tăi acum,
Numai eu, rămas același,
Bat mereu același drum.

Ah, subțire și gingașă
Tu pășeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet

Și lăsându-te la pieptu-mi,
Nu știam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.

Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Și de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.

Și în farmecul vieții-mi
Nu știam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca și alte dăți,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăți!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vrèo zgâtie de fată
Cărei gura nu-i mai tace,
Ca stigleții-ntoarce capul
Când încolo, când încoace.

Sau o alta visătoare
Care lină și măreață
Are-n ochii-i întuneric
Și mândrie are-n față;

Sau mai mici și mai plinuțe,
Sau mai zvelte și mai slabe,
Toate peste-un sfert de secol,
Vai! vor fi aproape babe.

Și zâmbesc atât de dulce
Ca și când ar fi de-a pururi!
Toate grațiile de astăzi
Or să fie atunci cusururi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Visuri trecute, uscate flori
Ce-ați fost viața vieții mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele.
Cum ochiul urmă un meteor,

V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul.
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viața mea curge uitând izvorul.

Candela ștersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Mă topesc tainic, însă mereu
De ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de vânt,
Alerg pe calea vieții mele,
O buhă care, țipând a jele,
Bântuie urma unui mormânt.

Viața-mi se scurge ca și murmura
Ce-o suflă-un crivăț printre pustii,
Mă usc ca crucea pusă-n câmpii
Și de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca un vultur
Ce își târăște aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă,
Moarte, îi râde tot de-mprejur.

Am uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot.
Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin caos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbena stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină
Ca și gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ți arde-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuși eu mântuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Și dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Și să-mi pui lira de căpătâi.(Familia, V, 13, 30 martie/11 aprilie 1869)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Persoane:MUREȘANU, MORS, GENIUL LUMINEI(Scena înfățișează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munți. Pe de o parte stânci crăpate ­ unele țepene, altele răsturnate­ de alta brazi acățați de vârfuri de stânci, unii frânți și răsturnați de vijelii și torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe ­ risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi și negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiți, cu acoperământ de șindrile negre și mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezișul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureșanu șade visător. De tot în fund, codri și munți. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopții. În vremea asta se scoală Mureșanu.)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Albumul tău e un salon în care
S-adună fel de fel de lume multă
Și fiecine așaz-o foaie smultă
Din viața sa, în versuri răbdătoare.

Acum dorești cu pana mea incultă
Și eu să trec prin mândra adunare?
Dar ea de-amicii tăi sfială are
Și de-oi vorbi, au cine mă ascultă?

Spre-a-ți aminti trecutele petreceri
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu sila.
De la oricare-un snop de fraze seceri,

Apoi le răsfoiești filă cu filă.
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Codrule, Măria-Ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica
Fără num-o rămurea,
Să-mi atârn armele-n ea.
Să le-atârn la capul meu,
Unde mi-oi așterne eu,
Sub cel tei bătut de vânt
Cu floarea pân-în pământ,
Să mă culc cu fața-n sus
Și să dorm, dormire-aș dus;
Dar s-aud și-n visul meu,
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rariște de fag,
Doina răsunând cu drag,
Cum jelind se tragănă,
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vântul molcomit
De-a vedea c-am adormit,
El pin tei va răscoli
Și cu flori m-a coperi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O, adevăr sublime ­ o, tinichea și paie!
O, poezie mândră ­ o, buiguit nerod!
Istorie spirată ­ minciună și bătaie,
Amor ceresc și dulce ­ a můcoșilor plod.

O, om, oglind-a lumei cu capul șui și sec,
Cu creierul ca ceața, cu coaste de berbec,
Stăpân pe-a ta gândire ­ cum ești p-instinct stăpân ­
Se vede când femeia golește al ei sân.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Împresurat de creditori, se vede,
Și neputând plăti cu rele rime,
Te-ai strecurat pe la Cordon, sublime,
Să ne-asurzești cu versuri centipede.

Presupuind că nu te știe nime,
Că ești martir ai vrut să faci a crede,
Mai bine masca de paiazzo-ți șede:
Căci ne-am convins demult de-a ta mărime.

Armeano-grec, lingău cu două fețe,
Îți ad-aminte ce aveai în straiți
Când pietre numărai la voi în piețe.

De-aceea taci și încă bine paie-ți
Că nu te regalăm, cum știm, cu bețe:
Făclie nu-i nemțescul tău opaiț.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odat-un împărat ­ el fu-ncă
În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn,
Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
Avea o fată dulce, mândră, pruncă,
Cu cari basme vremile ș-adorn,
Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n
Ușorii pași, în valea c-un mesteacăn.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din munți bătrâni și din păduri mărețe
Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
Deprind pe rând oceanica lor limbă
Și sunt în codri pustnici cântărețe.

Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,
Se legăn line și fac valuri crețe.
În drumul lor ia firea mii de fețe ­
Aceleași sunt, deși mereu se schimbă.

Dar cu adâncul apei s-adâncește
În glasul lor a sunetului scară.
Devine tristă ­ rânduri-rânduri crește,

Pân- ce urnindu-se în marea-amară
­ Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugește ­
Al tinereței dulce glas demult uitară.