O, de-ai ști cum șoapta ta divină Deschide-al visurilor labirint, Că ce văd eu în privirea-ți senină N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ. E-atâta scris ș-atât nu-i scris în sine, Încât ar trebui un trai de sfânt Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă, Privirea ta cea dulce și aprinsă.
Și de-ar pricepe-o… știi tu ce ar zice Acel fără de seamăn muritori? Ți-ar împleti cununi de aurite spice? Ghirlănzi de stele mestecate-n flori? Ar tremura de vorba ce i-ai zice, S-ar bucura de-amor și iar de-amor?… Ce-ar zice e… o știu și eu ți-o zic: Privind în ochii-ți n-ar zice nimic.
Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine, Ce e de zis la frumusețea ta! Să-și smulgă părul când gândește-n sine Că nu-i pe lume față ca a ta, Priviri c-a tale-albastre și senine, Sân ca al tău de alb o caldă nea Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă, De aur bucle-așa frumos să șadă.
O, lasă-mă să mângâi a ta frunte, Să plec pe sânu-ți capu-mi obosit.
În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie, Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt; Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat S-urmărească insolenter inocenta ei junie.
Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre și raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor și de taină, Fugi acel înger de ochiu-ți învins.
Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel? Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale, Să pot recunoaște trăsurile-ți pale, Căci tu – tu ești el.
Tăceți! Cearta amuțească E-o oră grea și mare, Aripele ei negre în ceruri se întind, Astfel lumea-amuțește la-ntunecări solare, Astfel marea-amuțește, vulcane când s-aprind; Când prin a vieții visuri oștiri de nori apare A morții umbră slabă cu coasa de argint Tăceți! Cum tace-n spaimă a Nordului popor Când evul asfințește și dumnezeii mor.
Aduceți-vă aminte de-acele nalte poze De frunțile-n lumină a vechilor profeți; Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur și roze Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreț Și-n fruntea unui popol pierdut în chin e Mose, Și sufletul lui mare, adânc și îndrăzneț, Prevede că în sânul pierdutului popor E viitorul lumei ș-al ei mântuitor.
El n-a văzut pământul promisiei divine, Viața lui se stinse în munții slabi și suri, Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine, O ginte-ntreagă poartă a lui învățături. Ca-nmormântată-n secoli, cenușa lui rămâne, Dar spiritu-i sfăramă înalții, vechii muri De Iericho și-n gându-i și-n biblia lui scrisă Viața-ntreagă mare unui popor e-nchisă.
Astfel în noaptea noastră pierdută și amară, Un glas de deșteptare adânc a răsunat, O stea a rupt puternic eclipsa cea solară, Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat, O arpă de aramă cu coarda temerară Trezi-n sufletul nostru simțire de bărbat: Ca glasul Providenței din stinsele decade, Astfel s-auzi glasu-ți, bătrâne Eliade!
O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună În aspra ei mânie, zidind nor peste nor, Din ștearsa, nențeleasa a istoriei rună A descifrat al ginții puternic viitor. El trece peste timpuri pe valuri cum furtuna, Valuri cari în ceartă se scutură și mor. Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist În limba inspirată unui evanghelist.
Inima lui cea mare menită fu de soartă Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat, Dacă în fundul negru, adânc din marea moartă, Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat, Vulcan puternic, care cutremur în el poartă, Cu razele-i de flacări ar fi acufundat, Pân-ce deodată mândre, gândirile-i irump Pin undele greoaie, pin apele de plumb.
Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele crețe Și stâncile rar Ca stâlpii răsar, Negriți și-ndoiți de furtună În lună.
