https://blog.revistaderecenzii.com/
Când printre valuri ce saltă
Pe baltă
În ritm ușor,
Lebăda albă cu-aripele-n vânturi
În cânturi
Se leagănă-n dor ;
Aripele-i albe în apa cea caldă
Le scaldă,
Din ele bătând,
Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde
Le-ntinde :
O barcă de vânt.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți,
Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți…
Și nouă vânătoarea de aur și mărire
Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire.
Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere
În suflet naște scârbă și inimei durere.
Și noi simțim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei…
Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne,
Tăiat fiind de nava durerilor eterne;
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre.
Și noi avem o lege deși nu Dumnezeu
https://blog.revistaderecenzii.com/
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
https://blog.revistaderecenzii.com/
De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
Când îmbli, a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.
De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat…
Ciudat… Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci…
https://blog.revistaderecenzii.com/
În mări de nord, în hale lungi și sure
M-am coborât și am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare…
Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Ca a nopții poezie,
Cu-ntunericul talar,
Când se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin, amar,
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor,
Apărând divinizată,
Răpiși sufletu-mi în dor.
Ca zefirii ce adie
Cânturi dulci ca un fior,
Când prin flori de iasomie
Își sting sufletele lor.
Astfel notele murinde
Blânde, palide, încet,
Zbor sub mâna-ți tremurânde,
Ca dulci gânduri de poet.
Sau ca lira sfărâmată,
Ce răsgeme-ngrozitor,
Când o mână înghețată
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mâna-ți tremurândă
Bate-un cântec mort și viu,
Ca furtuna descrescândă
Care muge a pustiu.
Ești tu nota rătăcită
Din cântarea sferelor,
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă-n cor?
Ești ființa-armonioasă
Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?
Ah, ca visul ce se-mbină
Palid, lin. încetișor,
Cu o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor;
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor
Dispărând divinizată,
Răpiși sufletu-mi în dor.(Familia, IV, 29, 18/30 august 1868)
https://blog.revistaderecenzii.com/
Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morți,
Măști, ce râd după comandă, cari ies de după porți
Și dispar păpuși măiestre, ce că sunt nici că nu știu
Și-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;
Mă zbăteam dorind viață, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acață de-orice ram.
Dibuit-am în științe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Până când… blestăm momentul!… pân- ce-a fost să te-ntâlnesc.
Oare sunt eu tot același? Singur nu mai mă-nțeleg:
De clipirea genei tale putui viața să mi-o leg.
Eram mândru înjosirea, ba sclavia mă înveți:
Mă disprețuiesc pe mine… ce mai are astăzi preț?
Îmi părea că împărații sunt pe lume un nimic
Căci ei nu țineau în mână degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;
Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?
Toate existau sub soare, pentru că exiști și tu.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Vezi, rîndunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii —
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu
De sînul tău, de sînul tău!
Ți-aduci aminte cum pe-atunci
Cînd ne plimbam prin văi și lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atîtea ori, de-atîtea ori!
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scîntei…
Dar, oricît ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mîndră decît orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Tîrzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Și lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
https://blog.revistaderecenzii.com/
Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,