Ceasul rău, vecină! Dramă în trei acte de Ion R. Popa

Image result for ceasul rău
Restaurantul Ceasul rău, Brașov

https://blog.revistaderecenzii.com/

CEASUL RĂU, VECINĂ!

(Dramă în trei acte)

P e r s o n a j e l e:

         – Vasile Ciungu, colector comunal;

         – Maria Ciungu, soția lui Vasile;

         – Rinu (Rină), fiul lui Vasile și al Mariei;

         – Un activist de partid raional, instructorul de partid al comunei;

         – Nistor Murgan, un sătean înstărit, devenit președinte de colectiv;

         – Ioana Murgan, soția lui Nistor;

         – Margareta (Marga), fiica lui Nistor și a Ioanei;

         – Mița lui Troscot, Frusina, Reta lui Șomoiag și Elisaveta, vecinele familiei Murgan;

         – Simona Scarlat, activist UTM;

         – Sanda, colega și prietena Margaretei;

         – Secretarul organizației comunale de partid și șase membri ai BOB;

         – Petrișor, fiul Margaretei și al lui Rinu;

         – Luiza, soția lui Petrișor;

         – Moașa și nașa;

         – Preotul satului;

         – Jana (Jeni), Tudora (Dori), Corina, telefoniste;

         – Costache și Ioniță, doi săteni bătrâni.

                Rinu are o aventură amoroasă  cu Margareta și pleacă la școala de miliție. Încurajat de părinți, el consideră că, după ce se va întoarce ca ofițer, va găsi altă fată mai bună, deși Margareta îi purta copilul în pântece. Când Nistor vine la poarta lui Vasile Ciungu pentru a se înțelege spre rezolvarea situației, acesta  caută să-l umilească de pe poziția de clasă, considerându-l printre cei înstăriți și își face planuri cum să acționeze când Nistor va refuza să intre în colectiv, deși râvnea la averea lui. Neserios, Rinu apare cu Simona Scarlat în sat, Margareta și Ioana află de la Mița lui Troscot, fac o vizită fulger și situația pare să revină la starea inițială. Este programată o întâlnire la Margareta acasă între familii pentru a doua zi de Anul Nou, dar vecinele înștiințează familia Murgan că Rină a plecat cu blonda Simona spre Oraș. De data aceasta, Margareta reclamă la comandantul școlii de miliție pe care o frecventa Rinu, acesta va primi un calificativ diminuat și nu va  prinde decât un grad de subofițer. Este repartizat în Câmpia Bărăgan, unde are mai multe escapade amoroase și este nevoit să se pensioneze înainte de vreme. Între timp, fiul său, Petrișor, devenit muncitor pe șantier, vine acasă cu o tânără (Luiza) pe care o declară soția lui. Rinu, rămânând acasă numai cu ea, atentează la pudoarea acesteia, este surprins de către Margareta, lovit cu vătraiul în ceafă și…

A C T U L   I

Scena I

         – Acasă la familia Ciungu: casă către șosea, cu zăbrele, scară înaltă construcția fiind pe o pantă. Din tindă, se intra într-o cămăruță îngustă, prevăzută cu vatră, unde două uși se deschideau spre alte două camere. În tindă, un pat îngust, în dreapta cum urcai pe scară, un dulap, în capătul opus.

         – Activistul, Vasile Ciungu.

*     *

         – Activistul (în timp ce se apropie de poartă, îl zărește pe Ciungu în tindă, cu mâinile pe zăbrele și cu țoiul în față): Bună ziua, tovarășe Ciungu!

         – Vasile Ciungu (surprins, se ridică de pe pat și pleacă spre a-l întâmpina): Să trăiești! Intră, tovarășe instructor! Câinele e legat în spatele casei. (La mijlocul scării, se salută și dau mâna tovărășește, apoi intră în tinda casei).

         – Activistul: Ce faci?

            – Ciungu (în timp ce se întorcea dinspre dulap cu o ceașcă): Dar ia loc pe pat! Sau mă duc să-ți aduc scaunul mare? Ce să fac, de! Mă ostoiam oleacă cu asta (în timp ce toarnă în ceașcă dintr-o sticlă spre care arată), că alergai toată ziua… Am niște chiaburi care se sustrag de la plata datoriilor către stat și vreau să-i iau fără veste… Dar cu ce ocazie pe coastele astea ale noastre? Cum de ajunseși până aici? (și ridică țoiul, provocându-l pe activist să bea).

         – Activistul (după ce bea și ridică admirativ din sprâncene): Vreau să cunosc satul și oamenii lui, începând cu cei cu care voi colabora strâns. Acum, sunt la dumneata care mi-ai plăcut la ultima ședință de comitet. Ai simț politic dezvoltat. Dar de ce ți se spune Ciungu?

         – Ciungu (cu satisfacție): Așa mă iscălesc…

         – Activistul (zâmbind): Am înțeles asta, dar cum se explică? De multe ori, din poreclă sau din proveniența numelui, poți să-ți dai seama de unele aspecte din viața unui om. Așa ne spunea un lector la școala de partid.

         – Ciungu (gândind profund, cu bărbia în piept și cu țoiul în stânga): Dacă mă gândesc bine, avea dreptate! Boierul la care am slugărit de mic copil, ca și tata de fapt, avea moară, presă de untdelemn, darac, pivă și eu umblam cu toate astea; învățasem de la tata; la un calandru, mi-a fost prinsă mâna. Mult timp am lucrat cu mâna legată și mi-au zis „ciungu”. Când s-au făcut buletinele, fără să mă fi întrebat cineva, m-am trezit cu numele ăsta. Dar eu mă fălesc cu el; așa mi s-a recomandat și când am fost primit în partid.

         – Activistul (bucuros): Așa, zău? Și-au dat seama cu cine stăteau de vorbă, probabil.

         – Ciungu (mândru de sine și golind țoiul): Mi-a spus cel măi mare de-acolo că „asta este cea mai clară dovadă a exploatării nemiloase din regimul trecut la care noi trebuie să răspundem cu o luptă de clasă înverșunată.”

         – Activistul (nerăbdător): De aceea acționezi dumneata sub deviza „Ia-l pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare!” care, acum, e pe buzele tuturor prin comună?

         – Ciungu (râde satisfăcut, umple țoiul și ceașca): Ha, ha, ha! S-a dus vorba și pe la raion. Cică aș fi cel măi al dracului colector și secretar de partid din toate comunele raionului.

         – Activistul (curios): De unde știi dumneata vorbele astea, tovarășe Ciungu? Că tare-mi plac.

         – Ciungu (satisfăcut, cu un râs puțin misterios): Fiu-meu știe o poezie-n felu-ăsta. Când era la școală – el a terminat măi târziu ale șapte clase – a-nvățat-o de-a spus-o la serbare, la cămin, dacă el n-a vrut o poezie din carte. Mie mi-a plăcut vorba asta, am prins-o de la el și, la o ședință de partid, am rostit-o de i-am făcut praf pe toți. Delegatul raionului a spus atunci că eu trebuie să fiu în primele rânduri ale luptei de clasă în această comună, fiindcă sunt cel mai strașnic.

         – Activistul (încântat): Dar el, fiul dumitale zic, cum o fi aflat de poezia asta?

         – Ciungu (în timp ce toarnă din nou în pahare): Îi dăduse văru-său o revistă din astea noi, a dat peste ea acolo și s-a ambiționat s-o învețe ca să o spună pe scenă, la cămin.

         – Activistul (devenit interesat): De ce nu mi-l prezinți, unde este fiul dumitale?

         – Ciungu: E la școala de jandarmi sau, cum îi spune acum, de miliție, dacă jandarmi nu mai sunt.

         – Activistul (cu satisfacție): Zău? Eu credeam că e mic, un țânc din ăia de-i văd pe-aci cu cămășile până la pulpe și se uită după mine cu ochii cât cepele. (După o pauză:) Uite că s-a orientat bine fiul dumitale. Bravo lui!

         – Ciungu (cu mândrie): E cât mine de mare, dar mai vânjos.

         – Activistul (zâmbind și golind altă ceașcă): Cu fetele cum stă? A început să-i placă? (cu un semn de șiretenie, după care sughite.)

         – Ciungu ( satisfăcut de întrebare, zâmbind cu subînțeles): Aoleo!!! Îi plac al dracului de mult. Ar vrea să se și însoare, dar eu n-o să-l las (schițează un gest de om important).

         – Activistul (surprins): De ce, mă rog?

         – Ciungu (cu o mină serioasă): Păi e încurcat cu una frumoasă, cea măi frumoasă fată din sat, ce-i drept, dar tată-său e bogat, are multă avere și o singură fată; d-aia sunt mai mult ca sigur că ăsta n-o să vrea să intre-n colectiv în ruptu’ capului și o să-l băgăm la chiaburi. Dacă s-ar însura cu ea nu crezi că Rină al meu și-ar strica viitorul?

         – Activistul (îngândurat și cu ceașca în mână): Ba da, ai dreptate!

         – Ciungu (convins că zice bine): Și-atunci, nu e mai bine să adaste până când o ieși ofițer din școala asta, om pe leafă? Cu banii și uniforma lui va găsi fete…, să-și tot aleagă ce i-o plăcea și când o vrea el.

         – Activistul (bănuitor): Bine zici, tovarășe Ciungu! Dar ei, băiatul și fata, ce părere au, ei ce zic?

         – Ciungu (sigur pe sine): Să zică ce-o vrea! Dar cu ea la mine în casă nu are ce să caute. L-ar da afar’ din miliție. I-am spus asta. De fapt, ar avea altă fată bună, Sanda, mai sărăcuță, dar care are tatăl cu mine la sfat, luptăm împreună contra chiaburilor…

         – Activistul (cu îndoială sau, poate, pentru a-l fi pus la încercare): Chiar și împotriva familiei primei fete?

         – Ciungu (cu aere de bun executor al politicii partidului): Nu, pentru că ăla, până acum, s-a achitat de toate datoriile către stat. Dar, curând, în comuna noastră, după cum știi, o să declanșăm munca de înființare a colectivului; nu-l văd eu pe Nistor Murgan să bage în colectiv boii ăia cât muntele, carul plugul și grapa de fier, cele 15 pogoane de pământ, mumă de pământ nu altceva, via, prunii, vărzăria… (Și se oprește, deși părea că ar mai avea de înșiruit.)

         – Activistul (mirat): Dar lui de ce îi zice Murgan? Din câte am văzut pe-aici, ăsta e nume de vită…

         Ciungu: Chiar așa este. Lumea spune că tatăl său, murindu-i un bou într- iarnă, a ieșit la muncă cu unul și, când ăla nu mai putea singur, el îi lua locul celui mort, care se numise Murgan…

         – Activistul (păstrează pentru sine explicația și revine cu admirație): Să știi că mie îmi place cum gândești. Ai studiat ceva documente de partid?  

         – Ciungu (tot îngândurat, încordat): Nu, dar nu mai am răbdare. (Apoi, apăsat:) Mâine i-aș înghiți pe toți chiaburii ăștia de se opun politicii partidului.

         – Activistul (cu superioritate): Bine, dar ai grijă; cu chiaburii lucrurile  sunt mai complicate de atât. De acum, se pot înscrie în GAC… Nu ai aflat asta din documentele de partid?

         – Ciungu (foarte mirat): Cum așa? Nu e posibil, sunt dușmanii de clasă ai țărănimii muncitoare.

         – Activistul (ferm): Au mai fost și alții, chiar mai puternici; a fost chiar și un rege și uite că au dispărut. Așa va fi și cu chiaburii, numai că ei vor munci la cot cu toți colectiviștii.

         – Ciungu (tot neîncrezător): Ce documente zici?

         – Activistul: Acum, lasă! O să le citești dumneata… Vor fi prelucrate în organizațiile de partid, la căminele culturale, la cercurile de citit, cu toți sătenii, de către învățători. Dar băiatul tot așa gândește?

         – Ciungu (mai vesel, golind alt țoi): D-apoi cum altfel? Doar e făcut și crescut de mine. (Apoi, se oprește și se gândește.) Dar tot o să găsim noi o pricină ca să-i punem cu botu pe labe pe-ai de n-o vrea să se-nscrie. (Dar a rămas tot încruntat, semn că măsura cu deschiaburirea nu i-a plăcut și îl preocupa.)

         – Activistul (în timp ce se ridică, pune mâna pe umărul lui Ciungu): Tovarășe Ciungu, când te ascult pe dumneata și te văd cât ești de hotărât, crește inima-n mine, iar gândul că nu aș reuși să mă achit de sarcinile încredințate de partid îmi dispare, se risipește. Cu oameni ca dumneata, izbânda nu e departe.

         – Ciungu (hotărât și fără rețineri, urmându-l spre poartă): N-am să mă las deloc, nu voi avea odihnă până când o să-mi văd visul împlinit.

         – Activistul (puțin instabil pe picioare, în capătul scării întorcându-se cu fața spre însoțitor): Dar mă făcuși curios cu privire la băiat, să știi; parcă aș vrea să-l cunosc și să-i dau câteva sfaturi tovărășești pentru a întări cele recomandate de dumneata, ca să nu facă băiatul vreo greșeală politică.

         – Ciungu (nerăbdător să scape de musafir): Când o veni pe-acasă, dacă te brodești în comună, ți-l aduc eu la vale, ca să nu mai urci coastele-astea.

Scena a II-a

                – În gospodăria lui Vasile Ciungu.

                -Vasile Ciungu, Maria, Nistor.

*     *

         – Vasile (în timp ce pășește pragul pe care se refugiase pisica în așteptarea cinei, auzind bătaie în poartă): Care ești? Stai că vin îndată!

         – Nistor (de dincolo de poartă, negru de supărare, când Ciungu se apropie): Bună seara, Vasile!

         – Vasile (cu satisfacție evidentă și cu aere de superioritate): B’seara! (și  deschide poarta complet, după ce alungase câinele).

         – Nistor: Bag seama că e musai să avem o tărășenie amândoi (și a făcut un pas mai în față, privind în juru-i).

         – Vasile (surâzând discret): Dacă spui dumneata… Hai să mergem în tindă!

         (Vasile se așează pe pat, cu coatele pe zăbrele, lui Nistor îi oferă scaunul mic, cu trei picioare.)

         – Nistor (hotărât și stăpân pe sine): Ca să n-o mai lungim, uite despre ce este vorba. Fata mea, Margareta, că una mi-a dat Dumnezeu, a rămas grea cu Rinu, feciorul dumitale. El îi dădea zor că s-ar însura cu ea. Dar, acum, se pare că dumneata nu-i dai voie băiatului. Asta când ei se plac și ar vrea să se căsătorească cu nuntă. Așa să fie, cum spun unii? Afar’ de-asta, de la un timp, Rină parcă ar fi intrat în pământ. Nu se vede, nu s-aude.

         – Vasile (indiferent, făcând pe necunoscătorul situației): Drept să-ți spun, am mai auzit și eu câte ceva; că, dacă așa mi-e serviciu’ de umblu din poartă-n poartă, stau de vorbă cu mulți. Spune lumea că se ține după el ba pe la cămin, ba pe la hore, ba pe Lunca Spătarilor, ba că ar fi încurcat fânul popii… Că, de, gura lumii-i slobodă. Dar de la el n-am auzit nimic, iar eu nu l-am întrebat nici de da, nici de ba.

         – Nistor (și mai supărat): Păi, atunci cum facem?

         – Vasile (fremătând tot mai voios): Întâi să vorbesc cu Rină, ca să văd ce gânduri are și, dup-aia, oi vedea.

         – Nistor (pierdut, dar insistent, călcându-și pe mândrie): Eu te-aș ruga să grăbim lucrurile, ca să nu ajungă fata cu burta la gură și să intre-n gura lumii. Ai și dumneata fete și-ți dai seama cum ar fi. Știi cât necăjești până când le vezi la casa lor.

         – Vasile (voios, stăpân pe situație): Contează ce-o zice el. De sărbători, musai vine pe-acasă.

         – Nistor (îngrijorat): E cam târziu. Eu mă gândeam ca, de Sf. Vasile, să facem logodna și, la Paști, nunta.

         – Vasile (săltând din umeri și încercând să încheie discuția): N-am ce face pân-atunci.

         – Nistor: Putem merge împreună până la el; plătesc eu drumul.

         – Vasile (ca un om deosebit de important): Păi dumneata crezi că eu sunt de capu’ meu? Eu am servici greu, nu pot pleca de-aci când vreau eu. Eu am dus în spate tot planul de colectări, iar acum am planul achizițiilor la fondul de stat, mai al dracului…, cu ăsta nu e de joacă!

         – Nistor (ridicându-se anevoie): Dacă zici așa… (Pleacă amețit.).

                                               Scena a III-a

                – Gospodăria lui Vasile Ciungu;

         – Vasile, Maria.

*     *

                – Maria  (Pregătește cina la vatră, nu se ivește în fața celor doi, însă i se aude vocea de câteva ori când alungă pisica; apare după plecarea lui Nistor): Aba, Vasile, ce tot zicea Nistor?

         – Vasile (deranjat de întrebare): Nu e treaba ta! Tu pune masa și adu-mi sticla de țuică, aia de-am adus-o aseară.

                – Maria (ștergându-și mâinile): O să ți-o aduc, dar unde punem masa că aproape se înnegură și gaz nu măi avem. Puteai să fi luat și tu că toată ziua ești pe-acolo.

         – Vasile (cu gândul departe):  Pune-o unde vrei! (Apoi, rămâne absent la vorbele Mariei, cufundat în gânduri): „Vasăzică ajunse Nistor să bată în poarta mea. Bravo, fiule! Dar să vedem cum o dăm mai bine. Ăsta nu e oricine și nu știi la ce să te aștepți din partea lui. Dar cred că știe el Rină ce are de făcut. (Gâlgâie cu sete din sticla adusă de Maria.) În orice caz, la fata asta se poate întoarce oricând. He, he, heee! De-ar mai fi timpu’ de-altădată, puneam mâna pe averea lu Nistor. Și nu e de-colea, nu? (Mai gâlgâie din sticlă.) De s-ar întoarce timpul – cum ziceau ăia la moară, c-o să vină americanii – atunci i-ar cădea bine lu’ Rină al meu averea lu’ Nistor pe care ar moșteni-o. Iote de ce nu trebuie luat la goană cu totul acest Nistor Murgan. În definitiv, e în mâna mea. A mea și a lui Rină. Bravo, fiule!” (Și iar mai gâlgâie, până la jumătatea sticlei.)

Scena a IV-a

         – Gospodăria lui Nistor Murgan: o casă țărănească de om înstărit, cu fundație și scară de ciment, patru camere despărțite de un antreu, bucătăria de vară e într-o anexă lipită de casă cu care comunica pe la un capăt al sălii, la rându-i închisă cu geamlâc – lucru rar întâlnit pe atunci – , în timp ce, pe la celălalt capăt al sălii, se putea ieși direct în curtea de alături, unde se aflau acareturile și animalele. Aci se putea ajunge din fața casei și direct, fie pe porți mari, când era nevoie, fie, pentru chestiuni frecvente, peste un pârleaz, aflat chiar lângă colțul casei. Spre șosea, se ieșea pe uși duble.

         – Nistor, Ioana, Margareta.

                                               *     *

         – Nistor (împleticindu-se, intră în casă, unde le găsește pe Ioana și Margareta suspinând; se prăbușește pe primul scaun ieșit în față): Ăștia o să-mi mănânce zilele; nu sunt oameni de omenie.

         – Ioana (surprinsă): Tu de la ei vii acum? Că stătui la poartă pân-adineauri și întrebai lumea de trecu pe-aci de te văzu ori ba. Nimeni nu știa de tine.

         – Nistor (respirând greoi): Iote, mi se pune un nod în piept de atâta supărare. Dar ce ziceai? Aaa! Păi mă dusei și venii pe vâlcea, ca să nu mă vadă lumea, încales acum când cotesc de apăsarea asta pe sufletul meu. Pe drum, până aici, mă și oprii ca să mă odihnesc. Nu mai puteam… 

         – Ioana (îngrijorată, dar și ca să schimbe vorba): Hai să mâncăm; de când te așteptăm…

         – Nistor (cu voce pierdută): Mâncați voi! Mie nu mi-e foame. (Și iese, oprindu-se pe pârleazul de la grădină, își aprinde o țigară,  pune o mână la tâmplă și cotul pe genunchi. Cuprins de gânduri, uneori scoate câte un oftat, urmat de un fum de țigară): „Uite în ce stare pot să te aducă copiii, când le ia Dumnezeu mințile. O fată am avut, am crescut-o ca pe o floare! Nu credeam că o să mă aducă în stare să bat în poarta lui Ciungu ca să-i cerșesc bunavoință, că buna-credință de unde la ăștia! Acum sunt la mâna lui. De n-o fi om, îmi bagă familia în gura lumii. Mă face de ocară încă trei hotare în preajmă. Dar să vedem ce-o zice Rinu. Margareta conta mult pe el. Cică i-ar fi promis că o ia cu el, de n-o fi mințit-o; dar, pân-atunci, să intre în utemeu’ lor, dacă în partid nu poate, că n-are anii. Că o s-o califice la o școală din Oraș. Iote, cu de-al d-astea i-a luat mințile.”

                                                                               Scena a V-a

         – Acasă la familia Ciungu, Ziua de Sf. Ștefan; se aude clopotul bisericii;

         – Ioana, Maria, Mița lui Troscot.

*     *

         – Ioana (cu un coș în mână, în haine de sărbătoare, se desprinde dintr-un grup de femei ce veneau de la biserică și se oprește le poarta familiei Ciungu): Cuscră, du câinele de-aci că nu pot să intru! (Când o vede pe Maria că vine cu un braț de lemne spre scară:)

         – Maria (cu surprindere): Da’ ce-o fi cu dumneata pe geru-ăsta?

         – Ioana (afișând o stare de bucurie): Tata s-a numit Ștefan și i-am făcut colac și colăcei de pomenire cu care fusei la biserică de le citi părintele. Lăsai acolo ce lăsai, și cu astea mă îndemnai să vin aci, să dau la ai mei. Așa e-acum, nu vezi dumneata? N-ai băgat de seamă? Încă și la sărindarul popii, ca să nu măi vorbesc de altele, au împărțit tot-tot-tot la rubedenii. Atunci de ce n-aș duce și eu la cuscri?! (Și trage cu coada ochiului ca să vadă reacția Mariei.)

         – Maria (în timp ce deșerta coșul, prefăcându-se că nu o aude pe Ioana): Bogdaproste, Dumnezeu să-i primească!

         – Ioana (cu o mină curioasă): Da’ de Rină al nostru ce măi știi?  N-a venit și el pe-acasă, că parcă așa era vorba: de sărbători…

         – Maria (în doi peri): Nu știu dacă o veni. I-auzi, e o zi mare a țării și trebuie să fie toți la unitate. Poate dup-aia, vreo zi-două, o trece și pe la noi. Da’ Margareta nu știe nimic? Ei își scriau, iar el, când venea, întâi dădea cu ochii de ea și abia dup-aia venea la noi.

         – Ioana (mirată): De unde! Nu știe nimic, iar scrisoare nu a mai primit de la el de… nici nu mai ține minte.

         – Maria (cu incertitudine): Om vedea noi ce-o ieși, acuși vine Anul Nou.

Scena a VI-a

                               – Acasă la Nistor Murgan, la poartă, spre șosea;

                   – Ioana, Mița lui Troscot, altă vecină, Nistor, Margareta.

                                               *     *

         – Mița lui Troscot (dezinvoltă): Auzi tu, Ioană! Lasă lemnele alea din brațe, că le-oi duce pe urmă la sobă, și dă-te măi încoace ca să-ți spun două vorbe!

         – Ioana (lasă lemnele lângă scară și alungă câinele, apoi se apropie și deschide poarta): Așa, spune vecină!

         – Mița lui Troscot (privind în juru-i, semn de discreție, aproape în șoaptă): Iote, Mărin al meu veni acum din vale, de la șoseaua mare, și-l văzu pe Rină (Ioana încearcă un zâmbet). Coborî din rată, o luă de cot pe una cu cârlionți pe frunte și o apucară pe poteca aia de dă drept în poarta lor. (Ioana se întristează pe măsură ce relatarea Miței se derulează.) Zisei să vin să-ți spun, ca să știi și tu.

         – Ioana (panicată): Îu, Doamne, ia-mă! Că nu s-o fi-nsurat cu alta de pe-acolo, ai?!

         – Mița lui Troscot (săltând din umeri): Eu nu știu măi multe, că ți-aș spune, zău! Doar ce-auzii și eu de la bărbatu-meu, de!

         – Ioana (intrând în casă grăbită): Nistore, hai! Nu mai boli aci! Scoală-te și hai să mergem; poate găsim leac și la boala ta.

         – Nistor (surprins): Unde să mergem? Ce ți se mai năzări?

         – Margareta (surprinsă, venind de la fântână): Ce e atâta zarvă? (și pune  urcioarele la locul lor).

         – Ioana (înfuriată): Voi n-auzirăți? Veni Rinu, auuu! (din grabă, a lovit cu piciorul într-un scaun, plângându-se de degetul mic, timp în care Margareta începe a surâde). Dar i-auzi, e cu o pupăză cârlionțată după el. O aduse-acasă, pe-acolo nu i-o fi  fost de ajuns…

         – Nistor (cu calm): Ăștia urmăresc altceva. Dumnezeu știe ce. Nu e nimic de vorbit pentru ce vă interesează pe voi. Mai bine v-ați potoli și ați sta acasă. Ați făcut nerozia, ați făcut-o! Acum nu mai plimbați ursul prin sat!

Scena a VII-a

         – Acasă la familia Vasile Ciungu;

         – Ioana, Margareta, Maria, Rinu, Simona Scarlat.

*     *

         – Maria (scuturând o pătură peste zăbrele, surprinsă și bănuitoare, le vede la poartă pe Margareta și Ioana): Ce-o fi cu voi, pe geru-ăsta?

         – Ioana (fermă, pășind în curte): Auzirăm că a venit Rină.

         – Maria (șovăind): Mda, adineauri, doar ajunse, dar…

         – Rină (din capătul scării, descoperit, cu o vestă peste cămașa albă): Lasă, mamă! Sunt eu aici.

         – Ioana („grijulie”): Stai acolo, maică! Venim noi la tine. Tu răcești, dacă ieși așa pe geru-ăsta.

         – Margareta (nerăbdătoare, cu ochii scăpărând, pășește în tinda casei): De ce nu mi-ai scris până acum?

         – Rinu (încurcat, bâiguie): Am fost ocupat, stau mult la sala de studiu, unde citim legi, regulamente, cuvântări, instrucțiuni…

         (Ajung în casă, unde sunt izbiți de căldura înăbușitoare de la soba cu plită, dar și de imaginea unei tinere, blondă și zâmbitoare, așezată la masa dinspre fereastră.)

         – Margareta (furioasă): Asta de râde cu gura pân’ la urechi cine este? (Fără să aștepte răspunsul, cu mâna pe abdomen:) Vezi ce este aici? (către el) Știi tu ce e aci? (Către tânără și o privește semnificativ.)

         – Rinu (ca un vinovat): Tovarășa Simona Scarlat este instructor al utemeului, nu e ce crezi tu! A venit pentru clarificarea evidenței tinerilor, să înființeze organizația comunală și să primească noi membri în organizație. Ne gândisem chiar la tine să fii secretar pe comună. Eu am sarcina să o sprijin.

         – Margareta (neîncrezătoare): Ei, lasă! Tocmai acum, de sărbători, i-a venit… tovărășei de politică, cu ședințe la noi, aici… (Apoi, după o pauză în care-i  privește pe fiecare cu mâinile pe șolduri:) Și a găsit sprijin chiar la tine, nu?

         – Rinu (cu sfială): Nu chiar acum, de luni încolo.

         – Margareta (privindu-i ostentativ): Și, până atunci, o ții aici? O instruiești…, ce faceți?

         – Rinu (descrețindu-și fruntea): Te luăm și pe tine, ne plimbăm, mergem la cămin, cunoaștem tinerii…

         – Ioana: Tu te-ai uitat la ea, maică? Că îi vezi cimitirul prin urechi la Scarlatina asta de-ai adus-o aci…

         – Rinu (încercând să explice situația): Biografia ei este foarte tristă. Ea a crescut la orfelinat, nu are familie. Tatăl i-a fost ucis în confruntarea cu reacțiunea pentru cucerirea puterii politice, în ’45, iar mama, un an mai târziu, la porțile Palatului Regal. Acum, organizația a îndrumat-o spre mine pentru a petrece și ea sărbătorile de iarnă într-o casă de oameni, la țară, ca să cunoască acest mediu social și, totodată…

         – Margareta (încercând să creadă): Așa e fato?

         – Simona Scarlat (căutând și găsind cu greu răspunsul): Da…, întocmai cum a spus tovarășul Rinu, și mai aveam de gând să te luăm cu noi la plecare pentru a te înscrie la o școală de partid, un curs scurt, pentru organizațiile sătești… (Se oprește, fiind prinsă de o tuse seacă.)

         – Ioana (ofensată): Fata mea nu merge la școli de iepoștine d-astea, de-am văzut pe-aci cu hăndrălăii după ele!

         – Rinu (deranjat și surprins): Bine, dar nici la o școală de cooperație nu i-ai da voie?

         – Ioana (reconciliant): Acolo poate că aș lăsa-o, dar să vedem ce zice tat-su.

         – Margareta (zâmbind discret, privindu-l în ochi): Vino mâine pe la noi ca să vorbim mai mult; o să fie și tata, o să fac și gogoșele… (Încheie cu un gest de drăgălășenie, privindu-l semnificativ.)

         – Rinu (înveselindu-se): Sigur că da!

         – Ioana (cu curaj, bucuroasă de aplanarea conflictului): Veniți toți! Mai vorbim și noi de una, de alta…

Scena a VIII-a

– Acasă la familia Murgan;

         – Ioana, Mița lui Troscot, Margareta, Reta lui Șomoiag, Nistor Murgan.

*     *

                (Văzând întârzierea musafirilor, Ioana își face de lucru pe la poartă ca să cerceteze drumul. „Poate s-o vedea vreunul venind.” Tocmai trecea pe drum Mița lui Troscot.)

         – Mița lui Troscot (binedispusă): Bună ziua, vecină! Că prânzul e trecut,  de-acum se culcă găinile, pe bungineala asta…

         – Ioana (bucuroasă, așteptând o întrebare): Bună ziua, dadă! Toată ziua cari apă; nu te lași nici pe gerul ăsta?

         – Mița lui Troscot: Am niște afurisite de rațe și o varsă, și dacă nu o varsă, îngheață, se face bocnă, și ele măcăne de nu mai ai liniște. Dar lasă aia! Te văd veselă, primenită. Înseamnă că ți-au prins bine vorbele mele. Bag seama, ți-a venit inima la loc…

         – Ioana (bucuroasă de așa vorbe): Da, acum îi așteptăm să vină toți la noi, la masă.

         – Reta lui Șomoiag (se oprește gâfâind, punând gălețile jos): Cine să vină, fa?

         – Ioana (cu bucurie): Rină, fa, cu toți ai lui. El a sosit aseară și acum ar vrea s-o ia și pe Margareta la Oraș, dar să vedem ce-o zice Nistor.

         – Reta lui Șomoiag (sigură pe ce spune): Ce tot trăncăniți voi aci? Rină plecă de azi-dimineață; măi era una cu el; avea părul ca spicu’ grâului și număi inele.

         – Ioana (furioasă, aprinsă la față): De unde știi tu?

         – Reta lui Șomoiag: Iote, Fane, fiu-meu, îl puse la cursă pe văru-său Vlad, că îl lăsă dracului de colectiv și plecă la Hunedoara, și avea bagaje multe. Ei îl văzură; și Fane veni de-mi spuse mie. Aia e, vezi tu Ioană? Eu nu te mint, fato! (Ioana pleacă înfuriată, vecinele rămân singure.)

         – Reta lui Șomoiag (surprinsă): Ce-are, fa, asta, că parcă pusei gaz pe foc? Eu crezui că-i fac un bine…

         – Mița lui Troscot: Cum să nu ia foc dacă fi-sa e borțoasă cu Rină și ăla umblă cu altele?

         – Reta lui Șomoiag: Ei, lasă! Eu acum aud de daravela asta. (Pleacă amândouă.)

Scena a IX-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Ioana, Margareta, Nistor.

*     *

         – Ioana (intrând agitată în casă): Margareto, unde ești? Ce faci acolo?

         – Margareta (alarmată): Aici, mamă! Frig un cârnat pentru masă și o să mă apuc îndată și de gogoșele. Dar ce, veniră?

         – Ioana (supărată): Nu mai frige nimic, lasă gogoșelile! Nistor unde este?

         – Margareta (nedumerită): În beci; dă cep butoiului pus deoparte.

         – Ioana: Du-te la el. Să lase  butoiul neînceput și veniți încoace! (Se tot învârtește fără a se putea hotărî să facă ceva.)

         – Margareta: Gata, mamă! Am venit amândoi.

         – Ioana (printre suspine): Ăștia își bat joc de noi.

         – Nistor (nedumerit): Cine, Ioană?

         – Ioana: Alde Ciungu. Ia uite! Noi îi așteptăm aici cu bunătăți, și el pleacă cu gălbejita aia la Oraș. Nu vedeți că aici nu e lucru curat?! Trăiește cu ea, de nu s-o fi și cununat…

         – Margareta (palidă, pierdută): Noi ce-o să mai facem acum, mamă?

         – Ioana (hotărâtă): O să ne ducem iar peste ei (și rămâne cu privirea fixată în colțul camerei).

         – Nistor (cu demnitate, autoritar): Stați la un loc și vedeți-vă de treabă! Să nu mai aud vorba asta! Mi-am călcat odată pe inimă. Gata! Dacă n-ați avut minte, uite unde am ajuns, fata tatei! Aveai tot rostul unei gospodării trainice, dar minte n-ai avut. Puteai să fi avut pețitori… băieți buni. Poate și vreun popă. Tu ai pus ochii pe-al lu’ Ciungu, cu ce ți-o fi luat mințile… Te-a mai îndemnat și mamă-ta, cu gândul că te face cucoană de Oraș. Acum, na Oraș! Îți place? Că parcă numai tu erai acolo… Ai văzut? Așa că, eu la poarta lu Ciungu n-o să mai ajung și de m-o ruga el. Dar nici voi. Am să vă rup picioarele de vă prind!

         (Pentru scurt timp, se așterne tăcerea. Ioana împletește nervoasă la un pulover. Margareta coase cu arnici la o față de masă. Doar câte un oftat adânc se mai aude uneori. Nistor, lungit într-un pat cu ziarul pe piept, probabil fusese prins de gânduri profunde.)

         – Margareta (tresare, lăsând lucrul alături): Știți ceva? Noi aveam de pregătit la cămin, cu don-vățător, o piesă de teatru. Feciorul unui chiabur a lăsat-o grea pe fata unui om sărac. Când a venit echipa ca să-l lămurească pe tată-său să intre în colectiv, l-a găsit supărat. „De ce ești, bade, supărat”, i-a zis unul. „Cum să nu fiu dacă băiatu’ lu’ Manole mi-a batjocorit fata și a lăsat-o grea?” „Ăsta nu-i un motiv să nu vrei a sta de vorbă cu noi. Uite, tovarășul președinte al sfatului o să-ți rezolve situația.” „Cum?” „Știe el cum…” Și, până la urmă, fiul chiaburului a trebuit să se însoare cu Anița.

         – Ioana (nedumerită): Și ce e cu asta?

         – Margareta (încercând un zâmbet): Dacă l-aș reclama și eu pe Rinu la comandantul unității?!

         – Ioana (curioasă): Păi tu vezi vreun chiabur în treaba asta?

         – Margareta (tot mai încrezătoare): Nu, mamă, dar la ei, la partid, n-au voie să facă chestii d-astea, nu le dă voie morala proletară să facă copii înainte de a se căsători sau să umble cu una și cu alta. Așa scrie la documente. (Ioana a urmărit-o tot mai atentă.)

         – Nistor (lungit într-unul din paturi): Băgați-vă mințile-n cap și luați-vă gândul de la așa neisprăvit. Ăsta nu e om, voi nu vedeți? Asemenea secătură mie  nu-mi trebuie pe bătătură. Până la urmă, o să apară și ursitul tău, Margareto. Un om în rându’ lumii, că nu vreau altceva.

         – Margareta: Așa să fie, tată! (Și, la semnul Ioanei, tace și iese.) Mă duc până la Sanda.

         – Ioana (iese după ea): Tu chiar vrei să te duci la Sanda?

         – Margareta (decisă): Mă duc și, dacă vom fi singure, ea o să-mi spună multe de la tatăl ei, care umblă toată ziua după achiziții cu alde Ciungu.

         – Ioana (cu gândul în altă parte): Bine, du-te și, când vii, să ne apucăm să ticluim scrisoarea-ceea către comandantu’ lu’ Rină.

         – Margareta: O să încerc eu, dar mai bine ar fi să mergem la părinte, că și el a pățit-o cu Ciungu, înhălan, când i-a luat vaca din bătătură pentru cota de carne.

         – Ioana: (în timp ce o conduce până la poartă): Dar la învățătorul Iacob nu te duci tu; ne e rudă doar.

         – Margareta: Ba, că mi-e rușine și o să mă certe că nu m-am mai dus la repetiții, la cămin. Și nici nu cred că ar vrea să facă așa ceva.

         – Ioana (intrând): Ce faci, Nistore? Credeam că dormi.

         – Nistor (lungit pe pat): Nu mă lași nici să zac? Eu nu pun geană pe geană nici noaptea, cu gându’ la pocinogu făcut de voi, și tu ce-mi spui? Nu-mi vine nici să mai scot capu-n lume de rușinea asta. (Se ridică.)

         – Ioana: Un’ te duci?

         – Nistor (supărat, în timp ce își lua cojocul și căciula): Unde am treabă. (Trântește ușa când iese.)

         – Ioana (zgribulindu-se, semn că s-a răcit camera): Să mai aduci lemne când te întorci!

                                                         Scena a X-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Nistor, Ioana, Margareta, Sanda.

*     *

         – Ioana (surprinsă, în timp ce împletește, de intrarea grăbită a Margaretei și a Sandei): Ce e cu voi? Eu credeam că sunteți supărate, dacă tu, Sando, n-ai mai intrat pe la noi.

         – Sanda: Niciodată nu ne-am certat, doar că ne întreceam la învățătură, până când am terminat elementara.

         – Ioana (tot curioasă): Acum vrei s-o apuci și tu spre oraș ca să scapi de colectiv?

         – Sanda (săltând din umeri): Nu știu ce-o să fac. Nu mă lasă tata. Cică o să fie servicii și la colectiv; să nu plec de-acasă ca altele.

         – Margareta (presată de timp): Mamă, lasă taina! Noi ne grăbim. Venirăm ca să mă schimb de haine și mergem până la Marcel, a fost pe-acasă de sărbători. El are serviciul tocmai la unitatea lui Rină și îl cunoaște bine chiar pe comandant.

         – Ioana (bucuroasă): Ei, lasă! Dar să nu înnoptați! De ce nu lăsarăți pentru mâine? (Ioana le conduce până la poartă, apoi intră în casă, unde își reia lucrul cu andrelele; vine Nistor.)

         – Nistor (în timp ce punea cojocul și căciula pe cuierul din spatele ușii): Afară fulguiește, peste noapte ar putea să se întețească.

         – Ioana (de formă): Măcar, sunt aranjate toate?

         – Nistor (privind-o circumspect): Da, păsările sunt mâncate, juratele alea de rațe băgate la coteț unde au apă și boabe, boii sunt adăpați, au nutreț la iesle și toate cele… Asta până s-o face colectivul, că apoi scap de grija boilor. Te mai interesează ceva? (Ca reproș, fiindcă a văzut-o cu gândul aiurea.)

         – Ioana (surprinsă): Păi noi o să ne trecem?

         – Nistor: Păi n-ai vrea să aștept să mă bage la chiaburi și să-și bată Ciungu joc de mine. Și-apoi, tu nu vezi?, ăsta e cursul timpului de-acum… Trei sferturi din țară, dacă nu mai mult, e colectivizată.

         – Ioana (Pune lucrul alături, pe pat, și se ridică, rămânând indiferentă la opțiunea lui Nistor): Trebuie să aprind lampa, împletesc mai mult pe nevăzute, ce-o ieși aci… (În acest timp intră bucuroasă Margareta.) Ia uite! Așa de îndată te-ai întors?

         – Margareta: Da, fiindcă  Marcel zice că e mai bine să merg cu el dimineață și mă bagă la comandant ca să-i spun cu gura mea tot păsul.

         – Ioana (îndoielnic): Păi tu ai curajul ăsta de una singură? Când l-oi vedea pe-ăla – cine știe cum o fi, vreo matahală de om, cu un pumn de stele pe umeri – te pierzi; n-o să mai știi de tine, nici de ce te-ai dus la el…

         – Margareta (cu un gest de dârzenie): Așa crezi mata’? Pentru ce mi-a făcut Rină mie, sunt în stare de orice. Oricum, în seara asta, Marcel și Sanda vor scrie și pe hârtie ce-aș vreau să spun cu gura mea, ca să o las la ei.

         – Ioana (tot puțin neîncrezătoare): De, mamă! Să dea Dumnezeu să izbutești!

A C T U L al  II-lea

Scena I

                – Acasă la familia Murgan;

                – Ioana, Margareta.

                                                         *     *

         – Margareta (binedispusă): Săru’ mâna, mamă! (Se sărută cu mama, înainte de a se fi făcut lejeră.)

         – Ioana (mirată): Veniși repede. De ce ești atât de bucuroasă? De parcă te-ai fi și cununat cu Rină.

         – Margareta (iscoditoare): Tata unde este?

         – Ioana (nerăbdătoare): E la frate-su. Dacă doar plecă, n-o să vină îndată, nu-ți face griji! Spune!

         – Margareta: Bine! Hai că am multe să-ți spun. Dar, mai întâi, aș vrea să mănânc ceva.

         – Ioana (grăbită): Mai sunt în tigaie jumări, o bucată de carne friptă, îți mai oprii piftie…

         – Margareta: Lasă piftia! E de ajuns tigaia, dar mai sloboade vreo două ouă! (Se așază la masa mare, pe care se găsește o oală de sticlă, pe jumătate cu vin rămas de la Nistor. În timpul mesei, mai gustă din pahar, povestește Ioanei.)

         – Ioana (provocator): Zici că s-a ținut de cuvânt Marcel?

         – Margareta: Eu, drept să-ți spun, mă cam îndoiam că l-ar cunoaște și că l-ar servi pe el toți ăia și chiar comandantul, dar a avut dreptate.

         – Ioana (admirativ): I-auzi ce-a ajuns Marcel. Nu s-a gândit rău Sanda când a pus ochii pe el.

         – Margareta: Daaa! Păi el este șef la … „Punctul de Control”, c-așa scrie deasupra ușii de la biroul lui. Și toți, cum intră dimineața în unitate, musai pe la el trec…

         – Ioana: Ei lasă! Bine că avem și noi un om de a ajuns atât de sus!

         – Margareta: Ba, mulți din ăștia nu trec mai departe până când nu intră la el și se iscălesc într-un caiet mare… Nu vezi? El le ține… evidența care cum vin.

         – Ioana: Te pomenești că și comandantul?

         – Margareta: Nu, comandantul, nu. Dar să vezi cum a fost cu el…

         – Ioana (așteptând o confirmare a presupunerilor sale): Dar cum este? Bătrân și mătăhălos, cum l-am văzut eu pe-ăla cu sprâncenele alburii de a strâns armele din sat în urmă cu niște ani?

         – Margareta (contrariată): Nu, mamă! Mata’ ai rămas cu imaginea aceluia. Este înalt, împlinit la trup, dar nu gras, și bun de glume…, cum nici n-am văzut, zău!

         – Ioana: Ei, lasă!

         – Margareta: Păi stai să vezi! Cum a intrat pe poartă, Marcel i-a ieșit înainte și l-a salutat. Cre’că cu gândul să-i spună de mine, că eram în biroul lui. Dar el deja mă observase și i-a zis lui Marcel: „Tu te-ai însurat sau ți-ai adus femei la locul de muncă?” Marcel a zâmbit și i-a răspuns: „Femeia asta nu e pentru mine, vă așteaptă pe dumneavoastră…” „Ce vorbești?”, și a intrat în odaia unde eram eu, în timp ce Marcel îi spunea despre ce e vorba: „Este o femeie necăjită de la mine din sat pe care a batjocorit-o un elev de-al nostru. Ar vrea să vă prezinte situația…”

         – Ioana: Îndrăzneț băiat e Marcel!

         – Margareta: Zău, mamă, așa a fost! Eu, atunci, am scos hârtia și am încercat să i-o dau, dar comandantul m-a oprit: „O depuneți la registratură, păstrați numărul și eu o voi studia cu cea mai mare atenție și, după cum o fi cazul, o voi ajuta pe fată.” Apoi s-a îndreptat numai către mine cu niște ochi mari, de înlemnisem de frică, și a continuat: „Poate o să ne ajute și ea vreodată în confruntarea cu dușmanul de clasă din părțile acelea.” Când am auzit așa, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. M-am simțit deodată așa…, parcă eram de-a lor, mamă.

         – Ioana (tot mai păstrând o urmă de îndoială): Bine, mamă, așa să fie! Să dea Dumnezeu ca drumul ăsta al tău să fi fost cu noroc!

         – Margareta (misterioasă): Iar când a ieșit Marcel, mi-a mai zis ceva. Dar, cică, să nu spun la nimeni.

         – Ioana (devenind mai curioasă): Ce?

         – Margareta (luând seama la ușă): După ce m-a întrebat ce școală am, mi s-a plâns că în zona asta sunt mulți reacționari care înjură partidul, guvernul, ascultă posturi de radio străine, se plâng că n-au mai ajuns americanii și câte altele, dar n-are cine să-i dea în vileag. Mata’ ce înțelegi din asta?

         – Ioana (mirată): Dar tu ce i-ai spus?

         – Margareta: Că eu nu știu de așa ceva, am fost ocupată cu formațiile de la cămin, nici nu am dat atenție la ce vorbește lumea, dar o să fiu mai atentă de-acum, numai că o să lipsesc un timp, fiindcă vreau să mă înscriu la un curs de calificare.

         – Ioana: Așa, zău? Ai avut curaju-ăsta?

         – Margareta: Păi când a auzit asta s-a bucurat mai tare și m-a rugat să trec cu dosarul pe la el înainte de a-l depune. La plecare, mi-a strâns mâna… tovărășește, auzi mata? Și mi-a mai spus că-i place de mine că îmi cunosc interesele și sunt îndrăzneață, dacă am ajuns până la el.

         – Ioana (bucuroasă): Margareto, mamă, să știi că a dat norocul peste tine! Cred că Dumnezeu ți l-a scos în cale pe omul ăsta.

         – Margareta: Ba, nu, mamă, că eu m-am dus peste el!

         – Ioana: Vezi de ce se spune că, de multe ori, un rău vine spre bine?

Scena a II-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Margareta, Rinu.

*     *

         – Rinu (supărat, la poarta familiei Murgan): Margaretooo?

         – Margareta (de pe scara casei): Ce vrei?

         – Rinu: Să stăm de vorbă.

         – Margareta: Intră! Câinele este legat în spatele casei. Mă mir că ai îndrăzneala să dai ochi cu mine! Dacă tata și mama se aflau aici, nu știu ce pățeai.

         – Rinu (de pe scara casei, ea pe prag, rezemată de tocul ușii): Dar tu ce mi-ai făcut mie? M-ai nenorocit, mi-ai distrus viitorul…

         – Margareta: Nu zău? Dar tu ai uitat că nu mai e mult și îți voi pune pruncul  în brațe? Ai venit și ai plecat pe furiș cu iepoștina aia… Credeai că nu dă nimeni de tine? Că numai tată-tău poate să dea buzna în casele oamenilor fără să-i pese de cineva, ha?

         – Rinu: N-am fugit, dar a trebuit să plec repede cu ea, îi fusese rău în timpul nopții, credeam că nu mai prinde dimineața. Se sufoca, nu putea să respire, a ținut-o tot într-o tuse, până la ziuă, când am plecat cu ea. A fost internată vreo două săptămâni și nici acum nu e bine.

         – Margareta: Dacă oi fi supus-o la cazne toată noaptea…

         – Rinu: Nu vorbi prostii!

         – Margareta: Ce obligații aveai tu față de ea, și ce îndatoriri aveai tu față de mine? Te-ai gândit vreodată la asta? Și, dacă într-adevăr, i-a fost rău și ați plecat în pripă, de ce până astăzi nu ai dat niciun semn de viață?

         – Rinu: Fiindcă suntem în perioada de pregătire pentru examen; asta înseamnă studiu intens la sală, aplicații, trageri în poligon, toate având contribuția lor la calificativul final. Dar, cu ce mi-ai făcut tu acum, mi s-au diminuat șansele, așa încât nu cred că mai prind corpul ofițerilor. Dar poate fi mai grav: dacă nu mergi cu mine la comandant ca să declari că ne-am împăcat, voi fi dat afară, am muncit degeaba.

         – Margareta: Dar un act de căsătorie n-ar fi bun?

         – Rinu: Ba da, dar insuficient și nici timp nu am pentru așa ceva. Știi că durează minim două săptămâni, apoi timpul de gândire de când depui actele și până la oficiere…, e de așteptat, iar eu nu am timpul ăsta. Comandantul mi-a ordonat să ne prezentăm mâine dimineață la opt, ca să constate în mod direct împăcarea.

         – Margareta: Păi ce, ne-am împăcat?

         – Rinu: Altfel, de ce crezi că sunt eu la poarta ta? (Încearcă să o sărute, dar este respins.)

         – Margareta: Cu copilul ce facem?

         – Rinu (prinzând curaj): Îl creștem, ce să facem. Doar e al nostru.

         – Margareta: Unde și cum? Tu ești în stare să ții nevastă și copil?

         – Rinu: La mama, și, dacă nu-ți convine, la mama ta.

         – Margareta: Trebuie să-ți mai spun ceva: de lunea viitoare, voi veni și eu în Oraș. Am depus un dosar pentru un curs de calificare.

         – Rinu (după un timp de gândire): Foarte bine! Știi că și eu îți promisesem să te aduc în Oraș. Înseamnă că mâine, cu atât mai mult vei merge cu mine la comandant ca să vedem ce mai putem salva.

         – Margareta: De acord, dar să vedem ce zice mama, mai întâi.

         – Rinu (puțin contrariat): Asta e treaba ta; o convingi și eu vin dimineață să te iau. Plecăm cu prima mașină.

Scena a III-a

                – Acasă la familia Murgan, spre seară;

         – Margareta, Ioana, Nistor.

*     *

         – Margareta (intrând pe poartă): Săru’mâna, mamă!

         – Ioana (ducând un coș de știuleți, tresare bucuroasă): Gata, te-ai și întors?

         (Intră în casă amândouă, Ioana lăsând coșul pe o treaptă a scării.)

         – Margareta: Tata unde este?

         – Ioana: În curtea animalelor, le pune mâncare pentru noapte, trebuie să vină. Să-ți pun să mănânci? Ți-o fi foame?

         – Margareta: Pune! Mâncai doar doi covrigi și băui un „cico”. Altceva nu găsești pe nicăieri. Rină, când ne despărțirăm, îmi spuse să mă duc la un lacto-bar, dar mă grăbeam.

         – Nistor (intrând cu un braț de lemne): Bine ai venit, fata tatei!

         – Margareta: Bine v-am găsit, săru’mâna!

         – Nistor: Ce ați mai făcut? Ați lămurit situația?

         – Margareta: Ne-am dus la comandant, dar nu a fost în unitate. L-am așteptat o juma’ de zi la Marcel în birou, dar el n-a  apărut.

         – Nistor: Trebuia să te fi dus la biroul său cu Rină.

         – Margareta (avântată): Păi Rină s-a dus la programul său de instrucție, și eu am rămas cu Marcel așteptându-l pe comandant să intre pe poartă. Dacă am văzut că nu vine, ce-a zis Marcel: „Hai să te duc la cel cu politicul, care-i ține locul când nu e aci.” Și uite așa am ajuns la altul. I-am prezentat situația – dar știa și el despre ce e vorba – l-a chemat pe Rină, ne-a împăcat, am dat scris fiecare, iar la sfârșit i-a spus clar lui Rină ce-l așteaptă dacă se repetă faptele.

         – Nistor: Bine, bine, dar cu gradul de ofițer cum a rămas?

         – Margareta: Cred că trebuie să fie mulțumit că va rămâne subofițer; dacă nu mă duceam eu, nu-l avea nici p-ăsta. A mai spus și multe pe Rinu; i-a zis că, în felul ăsta, țara pierde, la nivel mai înalt, un cadru instruit în spiritul omului nou.

         – Nistor: Țara nu pierde nimic lepădându-se de unu ca Rină. Ăsta nici nu merita grad de ofițer. Nu sunt sigur nici ca miciman de-o face față.

Scena a IV-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Nistor, Ioana, Margareta:

*     *

                – Nistor (intrând în casă cu un plic în mână): Ia vezi, ce e aici, că e pe numele tău; mă căuta poștașul cu el în mână.

         – Margareta (bucuroasă, deschide plicul, citește în gând, apoi le spune): Cică să mă prezint, de la întâi, la cursuri de calificare ca operator post telefonic. Dar eu nu am cerut asta…

         – Ioana (nedumerită): Ce-o fi aia? I-auzi: operator…, cum mai zise, mamă?

         – Margareta: Operator post telefonic. Știu ce ar fi, dar noi nu avem oficiu poștal cu telefonie.

         – Nistor: Te-or pregăti pentru Oraș sau poate că îl vor înființa până când termini tu școala. Știu ei ce fac. Doar lucrează planificat. (O vede pe Ioana că se tot frământă și intervine:) Dar liniștiți-vă! Mă duc eu mâine la sfat și mă interesez despre ce e vorba.

         – Ioana (decisă): Ba nu te mai duci deloc! Ce-o fi tot serviciu o să fie. Scapă fata de sapă, de colectivul de-l faceți voi; o să umble numai cu buzele roșite și cu unghiile lăcuite. Noașa, Margareto?

         – Margareta (având o revelație): Ba e chiar mai bine. În cooperație, e școala mai lungă pentru gestionari și mai ales pentru contabili, pe când la telefoane…, în trei luni ești pe salariu.

         – Ioana (socotind pe degete): Margareto, după socotelile mele, când termini școala asta o să și naști. Te vezi cu două deodată.

         – Margarta (nesigură): Poate că da.

Scena a V-a

                – Acasă la familia Murgan, în curte, la o masă; atmosferă de primăvară;

         – Ioana, Nistor, Rinu, Vasile Ciungu, Maria, moașa, nașa, preotul.

                                                                                              *     *

                – Ioana (bucuroasă, punând mesele și scaunele, ajutată de Rinu): Acolo o să stea nașa, dincolo moașa; le punem scaune mari, restul, în continuare, le punem fără pernă.

         – Rinu: Da, cum zici! Dar văd că n-au venit încă.

         – Ioana: Cuscru a promis că o aduce el pe nașa.

         – Rinu: Bine, atunci! Moașa e în casă cu copilul și cu Margareta.

         (La poartă își fac apariția Maria și Vasile Ciungu, moașa.)

         – Ioana (se alătură și Nistor): Bine ați venit, cuscrilor! (își strâng mâinle, cuscrele se îmbrățișază.)

         – Maria: Masa ursitorilor e făcută?

         – Ioana: Sigur că da! E în odaia mare.

         – Maria: La noapte, o treceți în camera copilului, nu?

         – Ioana: Nașa zice că nu e nevoie; e de ajuns că se află sub același acoperiș. Când altele nasc pe la spitale, nu e nici atât.

         – Maria: Aș vrea să-l mai văd și eu pe Petrișor!

         – Ioana: Hai la el, sus. Ia-l și pe cuscru; el nu l-a văzut deloc.

         (Intră toți. Margareta leagănă copilul, care adormise deja, moașa pune la punct o fașă cu un bănuț la un capăt. Parcă ele nici n-ar fi fost acolo, Maria și Vasile l-au privit pe copil cu indiferență și s-au grăbit să iasă.)

         – Vasile: Hai să ieșim; aici e înăbușeală.

         – Ioana: Așa e la copil mic; el trebuie să stea la căldură. Dar, ați văzut ce mult seamănă cu Rină? E Rină întreg! (Ține să spună în timp ce ieșeau.)

         – Maria: De! Eu știu? Nu prea poți să-ți dai seama la trei zile ale lui..

         – Ioana: Așa este, dar nasul și bărbia sunt ale lui Rinu.

         – Maria (cu indiferență): Poate! (Saltă din sprâncene, apoi schimbă vorba:) Masa ursitelor unde zici că este?

         – Ioana: Uite-o, cuscră, colea! (și deschide ușa spre altă cameră) Vă place?

         – Vasile: Da, e încărcată.

         – Maria: Dar nu i-ați pus un caiet cu pătrățele, cum am văzut la nora secretarului de sfat. Cică să fie bun la socoteli…

         – Ioana: Punem și de-ăla; nu ne-am gândit.

         (Se așează cu toții la masa încărcată cu bunătăți culinare. Cum e datina în zonă, Nistor trebuie să dea tonul:)

         – Nistor (se ridică cu paharul în mână): Hai noroc, sănătate și voie bună la toți de față, iar pruncul să crească voinic, arătos, iubitor de părinți și de țară, să răspundă tuturor după meritul și rangul fiecăruia, să fie cinstit, curajos și în toate cumpătat!

         – Vasile (conform tradiției, urează la rându-i, dar mai sumar): Să te audă Dumnezeu, cuscre, iar când o fi mare și voinic să fie harnic, bun familist și să nu ne uite!

         (Cuscrii ciocnesc între ei, apoi, unul după altul, cu toți de la masă, după care se așează. Vasile, care, probabil, mâncase acasă sau pe unde umblase, se ridică îndată aprinzându-și țigara, iar Nistor are grijă de toate, alergând de colo-colo.)

         – Vasile (îl acostează pe Nistor): Nu te mai fărâma atâta, vino ca să mai stăm de vorbă! E treaba femeilor.

         – Nistor: Au nevoie de ajutor.

         – Vasile: Știu că ești în echipa de lămuritori pentru colectiv. Cum merge treaba?

         – Nistor: Păi dumneata trebuie să știi mai bine; ești cu ei acolo, la sfat. Câte cereri s-o fi strâns pân-acum?

         – Vasile: Eu am alte  treburi (dă fumul peste Nistor). Ar fi cum am văzut în cartea-ceea cu Toma Alimoș: eu bat marginile, alții cu mijloacele, dar, tot așa bine aș spune, alții cu foloasele, dacă la ei sunt evidențele și se laudă cu rezultatele muncii altora. Parcă ar fi trecut de 25. Dar credeam că știi mai bine de când  contezi în echipa de lămurire ca viitorul președinte al colectivului, cum s-a hotărât în organizația de partid. Că a zis instructorul că lumea ar avea încredere și te-ar urma. Nu știu cum l-ai convins, dar instructorul are mare încredere în dumneata.

         – Nistor: De unde să știu eu? Bag seama că nu e ca alții, de-au mai fost pe-aici. E mai cu judecată, nu se ia după unu’ și altu’… Nu ziceai că unii sunt cu evidențele și nu tac toată ziua? Noi, echipa de lămuritori, între care sunt și eu alături de învățători, le arătam calea, îi îndrumăm; alții adună cererile.

         – Vasile: Mda! Pe dumneata te-au pus acolo crezând că ai trecere mai mare la săteni, ca om înstărit și cu cerere printre primii; pe învățători nu i-ar crede lumea ca pe dumneata, cică au leafă și nu prea le pasă lor de s-o face sau ba colectivu’.

         – Nistor (sesizând o umbră de invidie la Vasile, probabil pentru postul de președinte la care râvnește):  Poate, dar puteau să fi pus pe oricare altul. Eu mă lipseam bucuros să bat noroaiele satului, mai ales de-acum încolo, când o să înceapă muncile de primăvară; am și eu treburile mele. În ce privește președintele de colectiv, doar știi mai bine decât mine, pe-ăla îl vor alege colectiviștii și cu voia partidului. N-are rost să vorbim acum, că nu tocmim ursul din  pădure.

         – Vasile: Din câte știu eu, colectivul se face, oricum; e musai. De luni încolo, aduce instructoru’ de partid o echipă de colectiviști tocmai de la Gura  Ialomiței, ca să-i convingă pe sătenii noștri.

         – Nistor: Să-i convingă ei, pe mine nu mă crede lumea. Cică sunt plătit de regim, i-auzi! Unul din feciorii lui Sforaru m-a și înjurat și venise ca să mă ia de piept. Când i-am dat peste nas, a întors-o: că de ce i-am zis Sforaru, fiindcă, de anul trecut, tată-său și-a schimbat numele în Funieru, pentru că bătrânul lor asta făcea, funii.

         – Vasile: Așa e, zău? (râde cu poftă)

         – Nistor: Da; sigur. Mi-am făcut și nume rele. Am băgat de seamă după  cum se uită copiii după mine; uneori, îi și aud șușotind: ăsta e nenea ăla de vrea să ne ia pământu’n colectiv, a zis unul,  mieii și iezii, a zis altul!

         – Vasile: Păi am auzit că vei fi în fruntea lor, a ăstora de-or veni, ca să-i conduci prin tot satul.

         – Nistor: Cine a spus asta?

         – Vasile: Instructorul de partid, într-o ședință de comitet.

         – Nistor: Așa o fi făcut ei planul, dar eu am altă treabă. Și-apoi, nu vreau să-mi pun lumea-n cap!

         – Vasile (Vede că intră pe poartă preotul): Ce e cu popa aici?

         – Nistor: L-au chemat femeile, după cum e obiceiul. Din câte bănuiesc, trebuie să citească masa ursitorilor; o face și vreo moliftă, nu știu.

         (Nu a trecut mult și preotul apare coborând scara, în timp ce își împăturește patrafirul, fiind condus de Ioana. Nistor și Rinu îl întâmpină la capătul scării și-l invită să ia loc la masă. Vasile își aprinde altă țigară și se îndreaptă spre poartă.)

         Vasile (cu un semn discret îl cheamă pe Rinu la el): Nu știi unde pusei eu pălăria?

         – Rinu: Este în casă, pe cuier; ți-o aduc imediat.

         – Vasile (în șoaptă, în timp ce primește pălăria): Stai departe de popă; nu se știe cum se duce vorba și ajunge la șefii tăi. Nici nu trebuia chemat aci!

         – Rinu (disculpându-se): Nu știu ce-au făcut femeile astea.

         – Vasile: Acum, lasă, dar mă tem și eu că o să ajungă vorba la partid, așa că o să plec. Nu mai sta nici tu mult, ia-o pe mamă-ta și plecați acasă!

Scena a VI-a

         – Sediul Comitetului Comunal de partid: o masă lungă formând un cu un birou aflat la capătul acesteia, în spate un dulap, pe perete portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe un perete lateral membrii Biroului Politic al partidului, în partea opusă, marii dascăli ai proletariatului mondial. În jurul mesei mari, șase scaune, la birou, două, în stânga ușii, altul. La birou, se așează  secretarul comunal de partid, alături, instructorul; cele șase scaune sunt ocupate de către membrii BOB. Pe scaunul izolat, este… invitat tovarășul Vasile Ciungu;                                           -Instructorul de partid, secretarul comunal de partid, șase membri ai BOB, Vasile Ciungu.

*     *

         – Secretarul (se ridică, manifestă un aer de om preocupat și de insatisfacție față de ceea ce va urma): Tovarăși, am fost nevoiți să convocăm această ședință, deși mai aveam și alte treburi, dar trebuia s-o facem și p-asta, pentru că unul dintre tovarășii noștri de nădejde, tovarășu’ Ciungu Vasile, auziți dumneavoastră!, aici de față, chiar membru al comitetului și fost secretar pe comună, a comis o greșeală de neiertat: și-a permis să petreacă  o zi întreagă alături de preot, cel mai reacționar om  din comună, cel care îi îndeamnă pe oameni să urmeze calea Domnului, abătundu-i astfel de la calea justă indicată de partid. Îl chem pe tovarășul Vasile Ciungu să explice în fața beobeului cum de s-a putut petrece asemenea faptă și ce a discutat el cu preotul reacționar, care are vorbe urâte la adresa partidului și se plânge că nu mai ajung odată americanii.

         Vasile Ciungu (se ridică smerit): Tovarăși, vă spun cu toată sinceritatea mea de comunist, vă spun cu mâna pe inimă că eu nu am înșelat încrederea partidului. Tovarăși, eu am căzut acolo, împreună cu nevasta și fiul meu, ca musca-n lapte. Cu popa eu nu am schimbat nicio vorbă; vă jur pe carnetul de membru de partid. Ba mai mult. Când l-am văzut pe popă, l-am chemat pe Rinu la mine și i-am spus s-o ia pe mamă-sa și să meargă acasă, iar eu am plecat imediat și m-am oprit la sfat, unde am stat de vorbă cu paznicu’, puteți să-l întrebați. Tovarăși, tot ce era  acolo a fost pus la cale de către Nistor Murgan, omul care este în fruntea echipei de agitație și care a fost stabilit, nu știu a cui a fost ideea, drept viitorul președinte al colectivului. Așa că, eu nu am nicio vină. Am fost doar invitat acolo, cu nevasta și copilul. Dacă organizam eu petrecerea, toți cei de-aici ați fi fost invitații mei. Dar, vedeți, Nistor nu a făcut asta, deși lucrează în echipă cu unii dintre voi. Lui i-a fost mai aproape de suflet acel popă reacționar.

         – Un membru al biroului (printre altele susține): Tovarăși, are dreptate tovarșu’ Ciungu. Ce putea să mai facă el când l-a văzut pe popă? Destul că și-a luat nevasta și băiatul și au plecat de la petrecere.

         – Alt membru al biroului: Da, tovarăși! Sunt de acord că tovarășu Ciontu nu are nicio vină. Noi nu ne-am pierdut încrederea în el. A fost cel mai harnic colector și, acum, achizitor. Nu i-a scăpat nicio gospodărie fără contract la achiziții, fie porc, fie vită, pasăre, lapte…

         – Instructorul: Sincer să fiu, am rămas uimit când am auzit de asemenea faptă din partea tovarășului  Ciungu. Eu îl cunosc încă de la venirea mea în această comună. L-am apreciat nespus de mult.  Mă bucur enorm că cele scrise în sesizare nu se confirmă. În privința tovarășului Murgan, care nu este încă membru de partid, face o treabă bună în fruntea echipei de agitație, iar ideea de a fi viitorul președinte al colectivului a dat rezultate și capătă temei pe zi ce trece. Bucurându-se de încredere în rândul sătenilor, de la 14 cereri de înscrie în colectiv, câte erau la începutul campaniei, acum avem încă 48. Încurând vom inaugura geaceul din această localitate. Sunt convins că tovarășul Nistor Murgan va fi ales președinte de către colectiviști și, în curând, toți sătenii i se vor alătura în colectiv.

         – Vasile Ciungu: Trebuie să recunoaștem că aici este și contribuția dumneavoastră că i-ați adus pe acei colectiviști din inima Bărăganului.

         (Apoi, secretarul se sfătuiește în șoaptă cu instructorul, iar în sală discuțiile ies de sub controlul prezidiului:)

         – Unul dintre membri: Am auzit că Floarea lu’ Mitroi al Stanei, văduvă de vreo trei ani, nu doar c-a făcut cerere, dar plânge după unu’ dintre ăia de i-a căzut la inimă și, dacă nu vine el aici, că ea are tot rostu’, se duce ea la el, pe Ialomița.

         – Secretarul: Tovarăși, hai să discutăm lucruri mai serioase! În cazul tovarășului Ciungu, eu îl consider vinovat doar pentru că nu s-a manifestat ca un adevărat comunist și să fi luat, așa cum îl cunoaștem, o atitudine fermă față de manifestarea unor practici băbești în localitatea nostră – i-auzi: ursitori, popă… Trebuia să le fi interzis, tovarăși! Cum de a admis a se petrece așa ceva în prezența sa? Pe viitor, sper să nu se mai întâmple una ca asta! În acest caz, când biroul spune că nu este vinovat și nu ați propus nicio sancțiune, trebuie să menționez că tovarășul Ciungu rămâne pentru noi același om de încredere al partidului. Consider că pentru dânsul, discuția de astăzi rămâne deosebit de usturătoare și nici nu trebuia să fi avut loc. Acum, dacă dânsul are de spus ceva …

         – Ciungu Vasile: Tovarăși, vă mulțumessc că nu v-ați pierdut încrederea în mine și mă angajez în fața biroului să muncesc cu mai multă râvnă ca să dispară orice urmă de neîncredere asupra mea.

         – Secretarul: Declar ședința închisă și urez tuturor factorilor implicați success în campania de cuprindere a tot mai mulți săteni în gac! Chiar 100%.

Scena a VII-a

                – Oficiul de telefonie: tablou cu fișe telefonice, pupitre pentru trei posturi, unul fiind liber;

         – Margareta (Marga) Ciungu,  Ioana (Jeni) Mazăre;

*     *

                – Jeni (bucuroasă): Ce bine că ai venit, Marga. Singură, mă plictiseam de multe ori, tu. (Face o grimasă cu bărbia spre umărul stâng.)

         – Marga (interesată): E bine dacă nu avem prea multe solicitări. Eu credeam că, decând am devenit reședință de raion, n-o să ne vedem capul de atâta treabă.

         – Jeni: Ce face Petrișor al tău?

         – Marga: Crește, râde și se bucură când mă vede; dă din mânuțe ca o vrabie din aripi  când vrea să zboare.

         – Jeni: Dar cum a rămas, unde stați?

         – Marga: La părinții mei; ce credeai?

         – Jeni: Și, dacă mama e prinsă cu alte treburi, bietul copil stă singur în leagănul său ? Bine că e cuminte și nu plânge, tu!

         – Marga: Mama spune că nu-i aude gura, dar, după ce eu vorbesc cu el, nu mai tace deloc, că te întrtebi ce l-o fi apucat. Aș mai face și eu câte ceva prin casă, dar trebuie să mă ocup numai de el, auzi tu!

         – Jeni: Dar soțul tău a mai venit pe-acasă?

         – Marga: Nu! De atunci, de la masa ursitorilor, nu l-am mai văzut. Iată cât timp a trecut și el nici măcar nu mi-a scris.

         – Jeni: A rămas tot acolo cu serviciul?

         – Marga: Nu știu dacă ți-am spus. Este într-o comună din raional Fetești, care ar fi luat naștere din gospodăriile întemeiate de către cei deportați cândva din Banat, numai reacționari cică, și ar avea mult de muncă. Pe el l-au pus șef de post; așa se lăuda socru-meu la sfat zilele trecute.

         – Jeni: Ei lasă! Înseamnă că el are mai mult de lucru decât ceilalți. Trebuie să adune și să centralizeze de la subordonați și informatori tot ce adună ăia și să raporteze zilnic superiorilor.

         – Marga. Așa, zău? Tu de unde știi toate astea?

         – Jeni: De la Gina, care e la un oficiu poștal de-al lor, de-acolo. Scuză-mă, Marga! Trebuie să fac o legătură. ! (cu vocea sa nazală): Alo! Da! Da, tovarășe instructor Belciug. Cu tovarășul prim de la raion? Imediat! (Manevrează câteva fișe și legătura este stabilită, pune căstile pe pupitru și se întoarce către Marga, pentru a relua discuția. Însă aude din căști ceva și îi șoptește Margăi:) Fii atentă, Marga! O convorbire interesantă: – Tovarășe Prim, vreau să vă raportez personal. Dar văd că se aude cam slab… – Zi, chiar dacă nu se aude prea bine. Așa am pățit și ieri. – Să cerem fetelor să refacă legătura… – Nu pot să facă nimic. Ele sunt tinere, centrala nouă, trebuie să vină un specialist. Te ascult cu atenție! – Stăm rău cu planul, tovarășe Prim. Nu e chip să urnești oamenii ăștia din ale lor. – Cum așa? Păi pe îmbuibații ăia de așteptau americanii i-ați lichidat de-acolo? – Da, tovarășe Prim. – Pe intelectuali i-ați pus cu botu pe labe? – Sigur că da! Miereanu a fost deja pornit din post în post, popa Muscalu este în arestul nostru… – Dar cu sanitarul ăla țărănist ați rezolvat? – Nu e chip… – Păi era vorba să-l învrăjbiți pe fiul său contra lui și să vă informeze ăla cu toate mișcările. – Nu acceptă nici ăla. Să vedem acum ce-om reuși, că sanitarul e pe rotisor. Eu zic să facem inaugurarea cu ce avem și o să mai bag eu, ca din greșeală, câteva cereri de la întovărățire la gac și, în fața faptului împlinit, cu lume multă în sală, n-o să mai zică nimeni  nimic; oricum, unii dintre ei erau doar șovăielnici. – Nu știu, te privește! Să nu iasă cu… strigăte și… joc de artificii!  Dar mai vorbim noi. Noroc, să trăiești!

         – Marga: Ce a mai fost asta?!

         – Jeni: Ce, n-ai mai întâlnit până acum? O discuție tovărășească între tovarășul Prim… de la raion cu subalternul său, Belciug, un activist de la o comună. Poți să-i spui și un fel de instruire cu indicații de sus.

         – Marga: De la ce comună?

         – Jeni: N-are importanță! O să mai auzi.

         – Marga (rămasă fără glas): Mă gândesc la Rinu. El este tot între oameni de felul ăsta, cred.

         – Jeni (primind un apel): Da, vă rog? Dar să știți că aici nu așteaptă nimeni pentru o înțelegere în vederea unei convorbiri. Da? În cazul ăsta am să vă sun eu, dacă e cazul. Pe unde vine comuna asta? Tocmai lângă Fetești? Bine, întreb de Gina.

         – Marga: Cine a mai fost de nimerește mereu la tine? 

         – Jeni: Uite că de data asta, ar fi fost chiar nimerită să răspunzi tu. Vorbea din părțile alea unde zici că soțul tău e mare șef.

         – Marga: De ce nu mi-ai dat-o și mie?

         – Jeni: Nu te plânge, fiindcă o să mai ai ocazii. Unul de-acolo a fost în echipa colectiviștilor aduși în februarie ca să-i lămurească pe consătenii noștri să depună cerere de înscriere în colectiv…

         – Marga (nerăbdătoare, când Jeni a făcut o pauză): Și ce e cu asta?

         – Jreni: Ăla a făcut o … cucerire pe-aici și vrea să vorbească cu ea, fiindcă i-ar fi pus în vedere miliția sau partidul, nu știu exact.

         – Marga: Eu am auzit de cazul ăsta, dar nu i-am acordat prea mare atenție.

Scena a VIII-a

                – Oficiul poștal, serviciul telefonie;

         – Margareta (Marga) Ciungu, Tudora (Dori) Tăciune, Corina (prin telefon).

                                                         *     *

         – Dori:  Ți-a scris soțul de când a plecat?

         – Marga: Nu-mi scria el înainte, dar acum când a fost chemat de urgență, fiind nevoit să-și întrerupă concediul. Pe la mine nici n-a mai trecut, cel puțin să-și fi văzut copilul. A plecat direct de la părinții săi, unde și-a petrecut tot timpul, în afară de prima zi.

         – Dori: Să știi că nici eu nu mă înțeleg grozav cu soțul, dar nici chiar așa. La voi, nu e lucru curat; am vorbit și cu mama și a rămas pe gânduri. (Este deranjeată de un apel.) E de la Fetești, tu! (în șoaptă). Da Corina, a trecut pe aici și s-a dus la magazin; când s-o întoarce, te sun eu. Dar acum nu închide! Dacă nu ești prea ocupată, vorbește, te rog, cu colega mea!

         – Marga (emoționată): Corina, eu sunt Marga.

         – Corina: Păi noi am mai vorbit. Credeam că am rămas prietene.

         – Marga: Tot ce se poate. Probabil, eram bulversată; mi s-a mai întâmplat. Acum pot să te rog ceva?

         – Corina: Desigur, spune!

         – Marga: Aș vrea să știu dacă a ajuns acolo comandantul postului de la voi. Este soțul meu, n-ar mai fi!

         – Corina: De ce nu mi-ai spus?

         – Marga: Am să mă plâng de mai multe, deși cred că ți-ai dat seama, dacă îi cunoști comportarea.

         – Corina: Păi chiar eu am expediat ultima telegramă, prin care era chemat urgent.

                – Marga: Dar care a fost motivul chemării sale de urgență? Eu nu am văzut nicio telegramă; tatăl său spunea că  „…în activitatea postului, era autorul unei cercetări penale.” Dar tatei i-a spus cineva de la sfat că, de fapt, scria că activitatea lui face obiectul unei cercetări penale, ceea ce e cu totul altceva.

         – Corina: Îmi pare rău, tu!, dar tatăl tău are dreptate, dacă ne gândim la umblările milițianului aista fustangiu.

         – Marga: Și, dacă te rog, poți să-mi spui mai multe?

         – Corina: Nu cred că ar fi bine, tu! Și nici timp nu avem; uite că am un apel.

         – Marga: Bine! Aștept să reluăm legătura; și la mine așteaptă cineva o legătură telefonică.

         (Marga stabilește legătura clientului, dar o pierde pe cea cu Corina.)

         – Dori: Acum ești nevoită să faci o nouă comandă, cu altă plată.

         – Marga: Dar merită asta, nu? Pot să aflu tot ce face pe-acolo.

         – Dori: Crezi că îți folosește la ceva bun? Doar îți amărăști viața sau, Doamne ferește!, mai știu eu ce necazuri ți-ar provoca!

         (Între timp, Marga încearcă mereu restabilirea legăturii. În sfârșit, reușește.)

         – Marga: (bucuroasă): Uite că am reușit să ne auzim din nou. Așteptam să-mi spui ce se întâmplase, cu adevărat.

         – Corina: Bine, dacă ții neapărat. Să știi că el a săvârșit mai multe păcate, dar ultimul – dacă n-o mai fi urmat și altele – a pus capac la toate; nu știu de-o mai scăpa și de data asta, fiindcă e anchetă mare.

         – Marga (mai nerăbdătoare): Anume?

         – Corina: Hai să-ți spun, dar nu ar trebui. Soțul tău trăise, printre altele, cu fiica unui pescar din Fetești, care făcea naveta la iaseul nostru, unde era contabilă. Aceasta a rămas gravidă. Pentru a o scăpa de sarcină, tovarășul comandant Ciungu a dus-o la o … moașă care se ocupa cu întreruperi de sarcină. Îl mai servise pe el și în alte situații. După intervenția babei, contabila a suferit o infecție și a murit. Nu avusese curaj să spună părinților; nu știau decât colegele de servivciu. Iar el nu a dus-o la medic pentru a nu se afla.

         – Marga (se minunează, se închină): Vai de mine, ce a putut să facă! Biata fată! Nu l-o urmări chipul ei toată viața?!

         – Corina: Și mie mi-a părut foarte rău; de aceea, cunosc cazul. Era prietena mea. Când am venit din Ruraia aici, până când m-am căsătorit, am locuit la aceeași gazdă; ba, mai mult, am dormit în același pat, în timpul când a fost igienizată camera mea.

         – Marga (după ce gândește profund): Află că și mie îmi propusese asta. Puteam să fi pățit la fel, dacă urmam sfatul său când am rămas gravidă, cu ani în urmă.

         – Corina: Să-mi faci o vizită de sărbători! Acum scuză-mă, am o solicitare.

Scena a IX-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Nistor, Margareta, Ioana, Petrișor.

*     *

         (Deși trecut de 11 ani, Petrișor nu mănâncă singur, la masă. În timp ce se joacă, vine din când în când la Ioana care îi pune hrana în gură. Margareta vrea să discute cu tatăl său):

         – Margareta (dorind să o facă atentă): Mamă, nu-i mai da așa, lasă-l să mănânce singur! Acum e destul de mare, a trecut de 11 ani, râd copiii de el. Dacă s-ar duce la internat, cum se duc alții de nu au ciclul al doilea în sat, ce-ar face?

                – Ioana: Lasă, mânca-l-ar, mama, să crească mare; o avea și el grijă de mine când oi îmbătrâni și n-oi mai putea…

         – Margareta (concentrată): Tată, nu te-am întrebat niciodată. Ce mai știi de Rină? Pe la sfat ce se mai aude de el? Iată că au trecut câțiva ani de când el nu a mai dat niciun semn de viață, iar ai lui spun câte-n lună și-n stele. După ei, poți să te duci cu gândul că Rină ar fi ajuns general, de câte ori l-au săltat în grad.

         – Nistor (zâmbind cu subînțeles): E vai de capu’ lui. O ține dintr-un proces într-altul.

         – Margareta (puțin mirată): Ce procese mai are? De cel cu moartea unei femei cred că a scăpat, dacă, până acum, nu a intrat în pușcărie.

         – Nistor: O, da! A scăpat…

         – Margareta: Cum ai aflat?

         – Nistor: Păi tu nu știi că luna trecută am fost la congres?

         – Margareta: Ba da, dar…

         – Nistor: Asta trebuie să știi când te duci la confirmare! Precis vei fi întrebată ce mari evenimente au avut loc și despre ce s-a vorbit acolo.

         – Margartea: Pe mine mă interesa altceva…

         – Nistor: Știu eu ce te interesează pe tine, dar nu e de dorit ca, atunci când vei fi întrebată, să apari ca unii delegați la congres care, în Gara de Nord, fiind solicitați de către niște ziariști, nu au știut să răspundă unde merg și în ce scop.

         – Margareta (puțin abătută): Bine dar eu voiam să te întreb dacă…

         – Nistor: Da, m-am întâlnit și cu delegați din județul Ialomița; chiar m-am împrietenit cu unul din comuna lui. Cică Rină nu mai este șef de post și, deocamdată, a scăpat să nu fie dat afară.

         – Margarta: Mă mir cum de scapă el atât de ușor de toate procesele. Nu l-au întrebat și de familie?

         – Nistor: Dacă au vrut să-l ajute, nu, desigur!

         – Margareta: Ce interes aveau?

         – Nistor: Interesul partidului de a nu pierde un om de… nădejde, în care statul a învestit. Mai ales că el a reușit să-i afle și să-i aresteze pe cei care furnizau informații unui ziarist american despre viața oamenilor din zona deportaților, despre cum s-a produs colectivizarea, despre situația economică și despre cum funcționează democrația la noi.

         – Margareta: Doar atât?

                                               A C T U L al III-lea

Scena I

                – Acasă la familia Murgan, seara, la masă;

         – O voce, Ioana, Nistor;

*     *

         – O voce din spatele cortinei: Petrișor, crescut în atmosfea ambiguă, plină de tensiuni și lacrimi ale mamei sale, de certuri și apostrofări, devenit adolescent, a început să se manifeste ciudat, iar când a scăpat de sub ocrotirea bunicilor materni, a devenit refractar la orice sfat, deși aceștia își puseseră mari speranțe în el și îi proiectau un viitor strălucit.       Contrar așteptărilor, deși era foarte inteligent, Petrișor nu s-a legat prea mult de școală, devenind pradă al unui curent al vremii, potrivit căruia numai prin munca din fabrici și uzine,  de pe șantiere și ogoare este clădit omul nou, constructor al socialismului. După absolvirea clasei a X-a, a mai hoinărit un timp, apoi, pentru că bunicii materni au încetat să-i mai facă favoruri financiare, s-a angajat pe un șantier de construcții.

         – Margareta (venind la masă): Tată, ai văzut ziarul de astăzi?

         – Nistor: Ce ziar? Eu vin direct din câmp; nu intrai în sediu. Îl lăsai pe inginer cu brigadierii, trecui pe la grajduri și venii acasă.

         – Margareta: Ziarul local (Se ridică și se întoarce cu ziarul, i-l pune în față lui Nistor, în timp ce Ioana zâmbește cu satisfacție.)

         – Nistor (prinde ziarul și privește nedumerit): Ce e cu asta? Văd un ins cățărat pe un turn industrial, instalând însemnele partidului și o lozincă dedicată partidului. (Își pune ochelarii.) Păi ăsta e Petrișor al nostru, nu? (Și le privește.) Da, sigur! Cred că pe altul mai fără frică nici nu puteau să-l găsească.

         – Ioana (revenind din euforie): Îl plătește cineva pentru asta?

         Nistor (tot cu ziarul în față): I-o da vreo primă, poate o ține cineva cont la trecerea într-o nouă categorie de salarizare… Dar ce face el aci e foarte periculos.

         – Margareta: Pentru el contează lauda. Nu știți că lui îi place să braveze? O să-l vedeți când o ajuge acasă, sâmbătă seara, că nu-și încape în pene.

         – Nistor: De-asta sunt sigur. O să fie în centrul atenției la căminul cultural, înconjurat de tineri, dat exemplu pozitiv pentru tipul omului nou, omul vremurilor noastre…

         – Ioana: Să te ții, Margareto, cum o să-i dea fetele ocol, de nici n-o mai ajunge acasă…

         – Margartea: Ba să nu semene cu tat-său. (Face o pauză, îi privește pe rând.) Dar mai am o noutate. Mi-a scris Rină.

         – Ioana (cinic): Asta da noutate! Da ce-o fi pățit, de-ți scrie atât de… des?

         – Margareta (cu zâmbet amar): Cică se pensionează, i-auzi, și vine acasă.

         –  Ioana: O avea anii sau e bolnav?

         – Nistor: Mai îndată cred că i-au pus în vedere să-și depună demisia ori să se pensioneze, ca să nu-l  dea ei afară. Dar, la drept vorbind, sănătos la cap n-a fost niciodată.

         – Ioana: O îndrăzni să vină colea, la noi, ori s-o duce la ai lui?

         – Nistor: Unde să se ducă? În câlciul ăla? Voi știți ce e acolo de când a murit Maria, mamă-sa? Tată-său stă numai beat, că dracu m-a învățat să-l pun magazioner la ceapeu; am considerat și eu că fac primul pas ca să piară râca asta dintre noi, dacă mi-a stat în putință. (Face o pauză.) Aici o să vină, doar nu sunt divorțați. Ne-om îngădui noi. I-o fi venit și lui mintea la cap, aia de pe urmă, când te lovești de pragul de sus și îl vezi pe cel de jos.

         – Ioana: Că așa e, zău. Tu ai dreptate. Tu ce zici, Margareto? Te-ai duce cu el la părinții lui?

         – Margareta: Vezi-ți de treabă, că nici el nu o să vrea acolo. Vine colea, unde are de toate și servitori  la dispoziție.

Scena a II-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Rinu, Petrișor, Ioana

*     *

         – Rinu (încercând să-l atragă pe Petrișor): Îți place serviciul de-l ai?

         – Petrișor: Da, sigur!

         – Rinu: Mama ta nu prea s-a ocupat de tine. Putea să te fi dat să urmezi un liceu bun.

         – Petrișor: Au vrut, atât ea cât și tataie Nistor, dar eu ma refuzat.

         – Rinu: Dacă eram eu aici, te-aș fi obligat să mergi la liceu. Astăzi, cei cu liceu au mai multe posibilități de afirmare.

         – Petrișor (iritat): Tu vorbești? Cu ce te-ai afirmat în viața ta? Ai lăsat-o pe mama singură și ai umblat din femeie-n femeie! Cu-asta te-ai afirmat?

         – Rinu (surprins): Ia! De unde știi tu asemenea lucruri?

         – Petrișor: Ce, crezi că eu am trăit pe sub pământ?

         – Rinu (amenințător): Fii atent cum vorbești cu mine! Sunt tatăl tău!

         – Petrișor: Da? Bine că mi-ai spus! Ți-ai adus aminte acum?

         – Rinu: Ai fost întreținut cu banii trimiși de mine; poate n-ai știut asta?

         – Petrișor: Ai dreptate, în ultimii ani, când te-a obligat legea; până atunci, ai încasat și alocația mea. Mama a dus greul tot timpul. Tu ai umblat prin femei, ai și omorât una, dar te-au scăpat ai tăi, fiindcă le aduseseși servicii politice…

         – Rinu: Fii atent ce vorbești! Intri în contradicție cu legea și cu o hotărâre judecătorească ce nu pot fi decât juste.

         – Petrișor (dezlănțuit): Nu te-ai învățat minte din toate procesele? Trebuia să mai unul acum? Nu ai priceput că femeia a refuzat avortul de teama decretului și pentru a nu păți ca cealaltă? Nici că a sperat în căsătorie cum sunt sigur că i-ai promis inițial? Când a văzut că te încăpățânezi, te-a acționat în judecată și ai ajuns ca, om bătrân ce te găsești, pensionar, să plătești pensie alimentară pentru un nou născut, unei tinere mame!!!

         – Rinu (încercând o aplanare a disputei): Tu lasă-mă pe mine. Ce a fost, aia a fost. S-a întâmplat. Acum mi-a trecut făina prin traistă. Vreau, uite, să vin în familia mea.

         – Petrișor (mai înfuriat): Acum? După ce o viață întreagă ai înșeleat statul, partidul și femeile?

         – Rinu (impacientat): Nu ți-e rușine să vorbești în halu-ăsata cu tatăl tău? Măgarule!

         – Petrișor (calm): Măcar dacă ai ști ce trebuie să facă un tată, ce îndatoriri are față de familie, de copii… Crezi că e de ajuns să procreezi? Asta e valabil doar în cazul unor animale, păsări… Tu ai fost precum cucul care înșeală altă pasăre de-i crește puiul în timp ce el zboară din creangă-n creangă și cântă voios.

         – Rinu (înfuriat): I-auzi drăcie! Ajunsei eu să mă judece un mucos ca tine? Tu îți dai seama ce spui? (Se ridică, îi pune mâna în gât.)

         – Ioana (tocmai intră): Îu, Doamne! Ce faceți voi? Stați la un loc! Ce-aveți? Nu e zi de la Dumnezeu să nu vă certați.

         Rinu: Așa l-ați crescut voi: nerușinat, nerecunoscător… Mă face el cum îi vine la gură? Pe mine, om în toată firea, care am slujit statul atâția ani… Eu care am dat pe mâna legii atâția neisprăviți ca el…, de nu mai țin minte.

         – Petrișor: Ai uitat să te dai pe tine, iar alții de teapa ta te-au apărat.

         – Rinu: Dă-ți seama ce vorbești. Poți să înfunzi pușcăria.

         – Petrișor: Ai fi în stare! Poate mai primești o recompensă.

         – Rinu: Am niște bani la cec. Aveam de gând să-i pun la bătaie și să facem aici o casă mare, pentru toți. Dar văd că, în asemenea condiții, nu se poate trăi. Așa că, o să-mi fac un cuibușor aparte și cine o avea plăcerea să vină acolo.

         – Petrișor (tot sub privirile încordate ale Ioanei): Da, sigur, după ce ai petrecut cu atâtea mândre și fiul ți l-au crescut alții, acum ai vrea să rămâi … singur-cuc, pentru a nu fi deranjat.

         – Ioana (împăciuitoare): Nu vă mai certați, maică! Abia ne-am văzut toți la un loc; să nu lăsăm gâlceava să intre între noi; să ne îngăduim cu toții aci. Tu, Petrișor, fii mai la locul tău! Așa se cuvine în fața tatălui.

         – Petrișor: Păi ăsta e tată? Merită el respect? El ar trebui să fie la pușcărie, nu în rând cu oamenii muncii, harnici și cinstiți.

Scena a III-a

                – Acasă la familia Murgan; la sfârșitul cinei.

         – Nistor, Rinu, Margareta.

*     *

                – Nistor (ușor îngândurat, în timp ce se ridică de la masă și folosind șervetul): Cineva din localitate a făcut o reclamație la partid și acum ne-a venit un control de la județ în ceapeu.

         – Ioana (alarmată): În toată unitatea?

         – Nistor: Deocamdată, la magazie și la casierie, dar sunt convins că va fi extins.

         – Margareta: Au găsit ceva până acum?

         – Nistor: Se pare că cuscru ar ieși lipsă cu vreo 30 – 40 de mii de lei. Asta la prima vedere.

         – Rinu (tresărind): Sumă mare!!! Cine l-o fi reclamat?

         – Nistor (circumspect): Nu știu ce să cred. Unii spun că Blendea, dacă cuscru Vasile ar trăi cu sora ăstuia, cu Anica; ea l-ar fi stors de bani și i-ar fi dat lui fiu-său ca să facă o casă în Oraș. Cică numai din salariul de paznic la spital nu ar fi reușit să-și construiască așa casă. Alții consideră că ai lui Șchiopu, vecinul Anicăi, dacă știau tot ce mișcă în gospodăriile acestora, și la cuscru, și la Anica.

                – Rinu (interesat): Controlul e de la partid sau de la miliția economică?

         – Nistor: Este o brigadă mixtă, ordonată și condusă de către biroul județean de partid.

         – Rinu: Eu încă nu am aflat să am vreun coleg la milția economică de aici și sunt și foarte ocupat în perioada asta.

         – Ioana (îngrijorată): Tu ești învinuit cu ceva, Nistore?

         – Nistor (supărat): Nu știu decât că ar scrie acolo că l-am favorizat pe cuscru să ia postul de magazioner și pe tine ca să ai postul de la puierniță, unde ar fi o muncă ușoară, pe procente multe.

         – Rinu (cu gândul departe): Ei, dacă n-ar fi murit biata mama, tata nu ajungea aici. Anica asta i-a luat mințile cu pui fripți și băutură.

         – Ioana (aflată în încurcătură): Eu ce-ar trebui să fac, Nistore? Ar fi bine să nu mă mai duc la puierniță?

         – Nistor (surprins): Cum așa? Îți vezi de treabă în continuare! Cu scriptele stai bine cred. Nu e cine știe ce: intrările la furaje, rațiile, ieșirile la carne, procesele verbale de scădere, în funcție de rații și efective…

         – Ioana: Cred că da, însă alea sunt la inginer; să-l întrebe pe el, fiindcă el e șeful de ferfmă!

Scena a IV-a

                – În fața stației de autobuz „de la magazin”, prevăzută cu învelitoare;

         – Printre alții, doi bătrâni, Costache și Ioniță, mai izolați, așteptând autobuzul.

*     *

         – Costache: Vezi tu, Ioniță? Până măi înhălan, era de ajuns doar un camion de-ăsta, cutrupit cu pânză,  de aducea muncitorii acas’ de pe unde și-au găsit de lucru; iată că, acum, au început să vină câte două, bășca altele de merg mai departe.

         – Ioniță: Am văzut și eu. Bag seama că satu’ e-n cumpănă cu orașul. Și unu’, și altu’ au nevoie de brațe de muncă. Noi, cu ogoarele, ceilalți, cu șantierele. Orașul plătește mai bine, de! Și-apoi, dă bani, nu procente ca la ceapeu.

         – Costache: Nu măi e mult și o să rămână pământurile nemuncite; nu măi are cine! (saltă din umeri)

         – Ioniță: De ce te poartă gându’ acolo?

         – Costache: Tu nu bagi de seamă? Noi nu mai putem munci; abia ne mai târâm până în stația asta de mașini ca să primim ce ne trimit copiii de la oraș, unde au plecat ca să-și agonisească pâinea.

         – Ioniță: Lasă, lasă! Nu-i chiar așa. Au rămas femeile, mai sunt și oameni în putere… Are cine să muncească…

         – Costache: E drept ce spui, dar nu e de ajuns. Ș-apoi, femeile lucrează cât să nu le ia lotu’ personal. În rest, umblă cu conciul pe sus. Că, de!, acum sunt neveste de salariați, cum ar fi coana preoteasă ori soațele învățătorilor.

         – Ioniță: Lasă că muncesc tractoarele, mașinile…

         – Costache: Da, dar ai auzit ce cântec a ieșit acum? Du, du, tractoru ară/ Du, du, tractoru cară/ Du, du, ce duci la moară?  Iată de ce o să ne sfârșim zilele prin stațiile astea, așteptând sacoșa cu pâine trimisă de la Oraș, cât s-o măi putea trimite și-asta.

         – Ioniță (râde reținut, ar vrea să spună ceva, dar Costache continuă): Crezi că…

         – Costache: Ș-apoi, alea nu-ți fac treaba gratis, sunt ale statului, iar cu statu’ e bine să  nu te-ncurci, că te jupoaie dacă te prinde la mâna lui.

         – Ioniță: Păi ce ne-am face noi dacă n-am ara și semăna cu tractoarele de la semeau?

         – Costache: Da, dar ce te faci la alte munci, cumănare cules de vie, de porumbi, de poame, apoi în grădini…, pentru care noi nu avem mașini.

         – Ioniță (cu reproș): N-ai băgat de seamă că la iaseurile astea, ba de la un timp au început și pe la ceapeuri, aduc miltari, pușcăriași, studenți, elevi, până și muncitori din fabrici…

         – Costache: Păi aia e treabă făcută cu cap? Ăia când vin culeg pentru ei, că pleacă cu traistele pline.

         – Ioniță: Lasă, că pușcăriașii, militarii nu au de ce să ia, n-au unde să le ducă.

         – Costache: Adevărat, dar ai auzit tu ce plată cer ăștia? 60 – 80 de lei pe zi, iar ei muncesc de-un pol-doi, acolo. Și, dacă nu le dai cât cer, nu vin.

         – Ioniță: Lasă că mai lucrează și copiii ăștia de la școală.

         – Costache: Lasă, lasă, dar  ei au fost trimiși de către părinți ca să învețe carte sau meserie, nu ca să ia câmpii, cu profesorii după ei ca vătășei ai regimului.

         – Ioniță: Uite că vin mașinile! Două deodată.

          (Se separă unul de altul și se îndreaptă fiecare spre locul preferat. Au primit fiecare câte o sacoșă cu pâine, unul de la un pasager, celălalt de la șofer.)

         – Costache (către șofer, cu speranță): Mulțumesc, să trăiești! Dar vreo scrisoare nu ai?

         – Șoferul: Nu! Sandu era foarte grăbit. Trebuia să ajungă la gară și să aștepte băiatul de la practică agricolă sau să plece după el; tot liceul fusese dus cu trenul la iaseul de la Șerpoaia și avusese loc un accident.

         – Costache: O fi tocmai Alin al meu accidentat?

         – Șoferul: Nu, era o fată.

         – Costache: Ei lasă! Nu e bine nici așa… Bieții părinți! Mulțumesc mult! (Își ia bagajul și pleacă, reîntâlnindu-se cu Ioniță, un timp având același drum.)

         – Ioniță: Ești mulțumit? E bine?

         – Costache: Da, mulțumit. Doamne ferește de mai rău! Îmi ajunge o săptămână.

         – Ioniță (nedumerit sau nu poate să creadă): Tu l-oi cunoaște mai bine, ia te uită, băiatu-ăla cu sacoșa și cu fata de cot nu cumva este nepotu lu Nistor, președintele ceapeului?

         – Costache: Iii, să știi că ăsta le duce noră acasă lu’ Rinu și Margartei. Oricum se certau, dar de-acum să te ții, scandaluri… , de n-o ajunge și la moarte de om.

         – Ioniță: Crezi?

         – Costache: Certurile astea fără sfârșit nu sunt bune niciodată!

Scena a V-a

                – Acasă la familia Murgan, spre seară;

         – Petrișor, Luiza, Ioana.

*      *

         (În timp ce Ioana își hrănește păsările pentru seară, aude poarta și este surprinsă când îl vede pe Petrișor la braț cu o tânără.)

         – Petrișor; Săru’mâna, mamaie! Mă întrebai mereu când o să mă însor. Uite că am făcut-o și p-asta! Ea e Luiza, soția mea!

         – Ioana (rămasă cu privirea ațintită asupra lor): Bine, maică, să fie într-un ceas bun! (Se apropie și o îmbrățișează.)

         – Petrișor: Mama nu veni de la serviciu?

         – Ioana: Ba că e liberă astăzi, dar se duse cu Rină până la cuscru Vasile; e bolnav rău de tot, n-o măi duce mult.

         – Petrișor: Dar ce are? Eu credeam că s-a însănătoșit.

         – Ioana: E din rău în mai rău. El, decând cu controlu-ăla, o luase razna, de încurca vorbele, dar acum i s-au blegit mâna și piciorul…, de nu mai face nimic cu ele; e la pat și i-a luat și gura, nu mai poate nici să înjure măcar! Știi cum făcea el înainte…

         – Petrișor: Dar Anica ’ceea nu are grijă de el, că la el își petrecea veacul.

         – Ioana: Ei și tu, acum! Cât timp omul a fost cu mâna pân-la cot în bunurile ceapeului, a fost bun; acum de ce s-ar mai uita le el?!

Scena a VI-a

                – Acasă la familia Murgan; în camera lui Petrișor: dormeză, masă, televizor, sobă de teracotă, icoană, tablou cu mai multe poze care îl prezintă la diferite vârste, pe pereți și pe șifonier, lipite poze cu artiști, artiste și fotbaliști;

         – Petrișor și Luiza.

*     *

         – Petrișor (cu mândrie): Îți place camera mea?

         – Luiza (rotindu-și privirea): Daaa! (Își oprește privirea asupra unei poze mari de pe șifonier, reprezentând-o pe Lepa Brena.)

         – Petrișor (începe să butoneze televizorul): Fă-te comodă!

         – Luiza: Ce faci? La ora asta nu există program la telelvizor.

         – Petrișor (se grozăvește): Am antene pe sârbi și pe bulgari; să vezi ce filme bune o să vedem!

Scena a VII-a

                – Acasă la familia Murgan, camera lui Petrișor;

         – Petrișor, Luiza, Rinu, Margareta, Ioana.

*     *

         – Ioana (zâmbind, la sosirea lui Rinu și a Margaretei): Intrați la Petrișor! O să aveți o bucurie.

         – Margarta (deschizând ușa): Petrișor, ce-auzirăm noi? (O privește intens pe Luiza).

         – Rinu (plin de zâmbet): Să fie cu noroc!

         (Fiecare îi sărută pe cei doi tineri și le urează „Casă de piatră”. Rinu iese și revine cu o sticlă de vin rubiniu.)

         – Margareta: (după ce ciocnesc și gustă): Cum v-ați cunoscut, mamă?

         – Petrișor: Păi, ea a făcut practica, anul trecut, pe primăvară, la noi pe șantier.

         – Margareta (nerăbdătoare): V-ați plăcut și ați stat până acum?

         – Petrișor: Da, însă nu s-a făcut… lipitura atunci. N-a fost nimic între noi; nu ne lăsa meșterul nici să mișcăm. Acum o săptămână, ne-am întâlnit din nou, dar la munci agricole, la iaseul din Șerpoaia. Am hotărât să ne căsătorim. Seara, nu s-a mai dus cu colegele la internat, a rămas la mine.

         – Ioana (trecând prin cameră în căutarea de șervete pentru masă): Dar voi ce căutați la Șerpoaia?

         – Petrișor: Ei deja veneau cu toată școala, zilnic, pe noi ne-a scos de pe șantier cu toată brigada, în ziua aceea, la cules de struguri.

         – Margareta (mirată): Să înțeleg că ea este încă elevă? Cum o să continue școala?

         – Petrișor: Este în ultimul an. Dacă vrea, se duce la seral. Poate o să mă duc și eu cu ea.

         – Margareta: Așa să faceți, mamă! Nu se știe când veți fi întrebați câte clase aveți.

         – Petrișor: Da, am observat deja. Categoriile mari nu pot fi obținute sau maistru nu poți să fii, dacă nu ești absolvent de liceu.

         – Margareta (bucuroasă că s-a convins băiatul): Păi vezi de ce îți tot spuneam să mergi la liceu?

         – Rinu (stă rezemat de tocul ferestrei și ascultă toată discuția, studiindu-l pe fiecare, apoi intervine): Părinții tăi unde locuiesc, Luiza?

         – Luiza: Mama a murit din cauza decretului când eu aveam vreo doi ani, tata s-a recăsătorit și s-a mutat cu noi la a doua nevastă, la Silvănești. Acolo am crescut și eu. Cu această nevastă a mai avut încă trei copii, dar unul a murit la cinci ani.

         – Rinu: Ai avut viață grea cu mama vitregă?

         – Luiza: Deloc! Tata a fost mai aspru cu noi până la un timp. Venea obosit și nervos de la muncă și nu suporta să ne audă, încales când ne certam. De multe ori își vărsa răutatea și pe mama și îi zicea câte și mai câte…

         – Rinu: Acum face la fel?

         – Luiza: Acum nu prea îl mai interesează nimic, dacă e bolnav.

         – Rinu (rămânând singuri, cu privirea spre ușă, devine îndrăzneț): Dar tu, cu atâtea necazuri, cum de ai crescut atât de frumoasă?

         – Luiza (roșește, se fâstâcește): Poate unde am crescut mai mult la nașa; voia să mă înfieze.

         – Rinu: Nu ai acceptat tu sau părinții?

         – Luiza: S-a îmbolnăvit rău nașu, a zăcut cam un an și a murit.

         – Rinu: Era bătrân?

         – Luiza: Nu. Fusese paznic la bostănăria ceapeului și s-au dus niște băietani la furat; el i-a surprins și unul i-a dat cu ceva în cap.

         – Rinu: N-au fost aflați făptașii, ca să-i fi dat în judecată?

         – Luiza: Ba da. Au fost tractoriștii în frunte cu fiul contabilului de la ceapeu. Ce putea să mai facă?

         – Păi ăla ce căuta la furat? Putea să-i fi adus tat-su acasă câte îi poftea inima…

         – Luiza: Lumea crede că au vrut mai mult să se distreze.

         – Rinu: Și nu au pățit nimic, nimic?

         – Luiza: Atunci nu, dar să vedem acum.

         – Rinu: Ce-au mai făcut?

         – Luiza (lăsând privirea în jos): Au intrat cu forța, într-o noapte, înarmați cu topoare și cuțite, în tabăra de muncă de la Meretu-Mare, într-o baracă de fete, aduse la cules de mere…

         – Rinu: Nu aveau însoțitoare?

         – Luiza: Ba da, o tovarășă profesoară mai în vârstă. Au legat-o de un pat metalic și i-au pus un căluș în gură.

         – Rinu: Erau fete de liceu?

         – Luiza: De liceu și de școala profesională.  Cele mai multe s-au speriat și au fugit. Ei le-au fugărit prin livadă până la…

         – Rinu (schimbă vorba, văzând că intră Petrișor): Voi ce o să faceți acum? De luni, tu, Petrișor, o să te duci la serviciu, ea ce-o să facă? Se duce la școală?

         – Petrișor (făcând pe grozavul): Nu mai are treabă cu școala. Deja, acolo se știe de acum două zile, când am fost la internat de i-am luat bagajul, că s-a căsătorit cu mine (arată cu mâna). O să stea acasă până când îi voi găsi serviciu. Până atunci, poate oi prinde și eu o garsonieră, dacă nu un apartament.

         – Rinu: Bravo! Gândești ca un adevărat cap de familie. Dar până acum unde ați locuit?

         – Petrișor (bravând): La mine, la căminul de nefamiliști. Colegul meu de cameră a fost plecat în concediu, dar, de luni, se întoarce.

Scena a VIII-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Nistor, Ioana.

*     *

         – Ioana (îngândurată): Nistore, eu ți-aș spune ție două vorbe, dar să n-audă Margareta. Oricum, o frământă ceva, e neagră-poneagră; uită-te la ea cum a slăbit! Și nu scoate o vorbă. O avea necazuri pe la serviciu?

         – Nistor: La serviciu nu are niciun necaz. Se vor muta în clădire nouă, totul e bine. Altceva trebuie să fie la mijloc. Spune ce ziceai că ai de spus, mă grăbesc!

         – Ioana (reducând vocea): Uite ce vreau să știi. Ăștia doi, Luiza și Rinu, dacă n-au ce face, stau toată ziua în casă și ce-o spune, ba unu’, ba celălaltu’, că-i apucă un râs de s-aude de la poartă. Cred că nu-i a bună râsul ăsta pe capu-lor!

         – Nistor (devine îngrijorat): Zici că se întâmplă în fiecare zi?

         – Ioana: Aproape. După ce noi plecăm la treburile noastre și ei rămân singuri, atunci încep și, cam cât aș veni de la fântână, e râsu-n toi.

         – Nistor: N-ai prins de veste ce vorbesc?

         – Ioana: Într-o zi am ascultat. El spunea glume d-alea spurcate și ea râdea cu gura până la urechi.

         – Nistor: Și te mai miri? Crezi că Margaretei nu-i dă de gândit?

         – Ioana: Ba cred că da și poate că de-aia nu ridică ochii din pământ, ce crezi! Ei nu-i pasă că el ar umbla cu alta, dar strică familia băiatului, că doar e vorba de noră-sa.

         – Nistor: Bine, hai că plec. Mai bagă de seamă în continuare și om vedea! Mă gândesc cum de se poate distra așa, când tat-su e cu lumânările în mână.

         – Ioana: Păi el știe d’alea? Că nici tat-su n-a avut habar de ce e-n lume.

         – Nistor: Mâine să mergem și noi pe la cuscru. Așa se cade. Vezi ce le ducem! N-o să ajungem acolo cu mâna goală.

Scena IX-a

                – Acasă la familia Murgan;

         – Rinu, Luiza, Margareta.

*     *

         – Rinu (intră în bucătărie, în timp ce Luiza e la masă): Poftă bună, frumoaso! Uite,  am adus apă proaspătă, am tăiat lemne de foc, iar la păsări au aruncat boabe ei înainte de a fi plecat.

         – Luiza: De ce nu te-ai dus cu dânșii?

         – Rinu: Am fost. Îmi face rău când îl văd pe tata așa, iar surorile se pun cu gura pe mine. Mai  bine mă duc să aduc lemne pentru sobe.

         – Luiza: Eu o să mă apuc să fac curat la mine în cameră. Mâine vine și Petrișor și vreau să găsească… lună!

         – Rinu: Uitasem să te întreb: ce e cu nucile alea înșirate prin antreu, prin sală?

         – Luiza: A, mi-au căzut mie când am coborât cu ele din pod. O să le adun eu acum. Chiar, nu vrei să scoți sâmburii din cele din coșul din bucătărie și să duci și scara, fiindcă ne tot împiedicăm de ea?

         – Rinu: Tu vrei să faci o prăjitură pentru Petrișor?

         – Luiza (zâmbind): O fac pentru toți cei din casă și o să o pun la masă, cu ocazia sfârșitului de săptămână. (Intră în camera ei, Rinu iese.)

          (Rinu revine cu un braț de lemne, intră în camera Luizei și o găsește pe aceasta scoțând cenușa de la sobă cu vătraiul. Gâtul ei  golaș și rozaliu, precum și pulpele-i trandafirii i-au trezit simțuri greu de stăpânit pentru el.)

         – Rinu (punând lemnele lângă sobă): Și mie-mi dai din toate bunătățile alea de le pregătești pentru Petrișor? (Își încolăcește brațele peste mijlocul ei gingaș, ea se ridică, el îi prinde sânii.)

         – Luiza (opunându-se): Tată, ce-ți veni? Ce vorbe sunt astea? Dacă aude Petrișor, ăla face moarte de om. Oricum, nu te vede cu ochi buni.

         – Rinu (continuând, îi desface capotul, apoi își descheie pantalonii cu o mână): Ce știe copilul ăla să facă cu tine? Nu e în stare de nimic, mi-am dat eu seama. Nici nu te merită. Fii a mea și, peste câteva zile, fugim de-aici; cu banii de-i am eu vom trăi împărătește.

         – Luiza (zbătându-se): Dacă aude Petrișor ce mi-ai spus acum, te omoară!

         – Rinu (continuând, încearcă să o sărute, e respins, o trântește pe pat): Cum o să audă? Asta rămâne secretul nostru…

         – Luiza (continuă să se opună): Tată, stai la un loc, altfel te spun! (Simte mâna lui pe coapsele sale): Ajutooor! Ajutooor!

         – Margareta (apare furioasă): Nemernicule! (Prinde vătraiul de la gura sobei și, când el trecea pragul spre antreu ținându-și pantalonii cu o mână și îmbrâncind-o cu cealaltă, se ridică și face pasul spre el): Ai ajuns să te legi și de noră-ta, ha? (Îl ajunge în antreu și, când el ocolea scara podului răsucind-o, l-a pocnit cu vătraiul în ceafă. Rinu a făcut o … piruetă și s-a prăbușit înainte de a fi pășit peste prag.) Nemernicule! De când te urmăresc eu pe tine! Decât să-mi intre copilu-n pușcărie, mai bine te omor eu pe tine! Na! Na, să-ți ajungă! (Îi mai dă câteva lovitură pe spate.) Îți dăduse inima brânci la fetișcana asta? Uitaseși cine este, ha? Na! Satură-te!

         – Luiza (se apropie, înnodându-și cordonul): Mamă, ce i-ai făcut?

         – Margareta (obosită, printre respirații grăbite): Ce să-i fac? Ce merită… Mi-a mâncat zilele o viață-ntreagă.

         – Luiza (alarmată): Mamă, uite că nu mai mișcă. (Duce mâna la frunte amintindu-și ceva și rostește pentru sine:) „Tot îmi spunea el mie că i-a ghicit o vrăjitoare că va avea o moarte urâtă, din mâna unei femei…” 

         – Margareta (neîncrezătoare): Ăsta? Ți se pare ție! (Se apleacă asupra lui să constate dacă mai respiră:) Îu, Doamne! Ce să facem? (Își frământă mintea, cu privirea în podea. Vede nucile.)  Rămâi tu să ai grijă aci, eu dau fuga la primărie ca să chem salvarea. O să spunem că a căzut din pod când a luat nuci; a alunecat scara cu el.

Scena a X-a

                – Gospodăria familiei Murgan; la poartă;

         – Mița lui Troscot, Frusina, Margareta.

                                                                                              *      *

         – Mița lui Troscot (mirată, venind de la fântână):  Da’ ce măi fu asta, vecină? Pe cine luă mașina salvării?

         – Frusina (în timp ce se odihnește între gălețile pline, cu mâinile pe șolduri): I-auzi, pe domnu’ Rinu.

         – Mița lui Troscot (tot mirată): Păi ce să fie cu el, că era sănătos. Măi adineaori mă întâlnii cu el la fântână.

         – Margareta (din curte, peste gard, apoi iese la poartă): Uite, ne scularăm de dimineață, mâncarăm, mama și tata plecară pe la alde socru-meu că trage să moară, eu ieșii cu el odată pe poartă și mă dusei la treburile mele, el, la fântână ca să ia apă, cu două găleți.  Pe urmă – de aici, spun cum auzii și eu, că doar nu fui aci – după ce veni cu apa, Luiza, care făcea curățenie, îi zise că ar face o prăjitură – cum știe ea, că doar a mâncat și el și i-a plăcut – dar nu are nuci. El de colo, binevoitor, „stai că-ți aduc eu un coș!” Puse scara la pod – că noi așa ținem nucile, în magazie au prins sfoiag mai an – și când să coboare, nu știu cum făcu, se răsuci scara ori o fi alunecat, și el, ca să nu-i cadă coșul, sau s-o fi răsucit și el, că iote și-acum sunt niște nuci împrăștiate prin antreu, prin sală și scara e cum rămase de la el când căzu …

         – Frusina (făcând ochii mari): Și-o fi căzut cam de sus, ai?

         – Margareta (ferindu-și privirea): De sus; dacă doar pusese picioru’ pe o treaptă, pe prima.

         – Frusina: Și-o fi căzut și rău, ha?

         – Margareta (privind în altă parte): Cu capul sub el căzu, auzi dumneata? (și  duce mâinile la ochi ca pentru a-și șterge lacrimile).

         – Mița lui Troscot (ridicându-și greutațile ca să plece): Cesul rău, vecină! Cesu’ rău, aia e. Ăsta vine când nici nu te gândești; ba tocmai când îți e lumea măi dragă, atunci lovește.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.