https://blog.revistaderecenzii.com/

Automobilul înghițea lacom șoseaua, care se strecura, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe, printre tufișuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân.

Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecție pe neașteptate în satul Ciolănești, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă strașnică de scarlatină.

Era un om blajin doctorul Ispas, veșnic cu zâmbetul pe buze și cu ochelarii pe nas, ras ca un englez, și un binefăcător din naștere. Oculist prețuit și miop, desfășura o muncă neobosită pentru ocrotirea celor ce-și chinuiesc viața într-un întunerec fără sfârșit. Îi plăcea să-i zică lumea „apostolul meseriei doftoricești” De aceea nu primea niciodată bani pentru consultații, izbutind chiar să cheltuiască cu apostolatul o parte bunicică din averea frumoasă ce-i rămăsese de la părinți.

Acuma se înfunda în pernele de piele, foarte îngrijorat să nu-l azvârle în vreun șanț zguduiturile mașinii. Îi stătea mereu pe limbă să poruncească șoferului îndrăgostit de iuțeală să meargă mai cu băgare de seamă, dar parcă-i era rușine să arate că i-e frică. Aerul dimineței, aspru și rece, îl izbea în față și-l înviora.

„Uite sănătatea, se gândea dânsul cu nările în vânt. Toate doctoriile noastre nu fac”…

O zdruncinătură mai tare îl sili să-și întrerupă deodată gândurile. Treceau printr-un sat foarte sărăcăcios și murdar. În ogrăzile pline. De bălării, țăranii priveau cu jind după mașina buiastră, iar pe uliță câini și copii se repezeau la întrecere și chelălăiau de necaz în norii de praf ce se ridicau pe urmele roților.

Soarele scotea capul din zarea lăptoasă, drept în față, roșu și obosit, ca un bețiv după un chef cu lăutari. O ceață ușoară aburea din pământurile odihnite, legănându-se alene, ca o femeie gătită. Apoi, încetul cu încetul, văzduhul se limpezi și se încălzi. Razele începeau a frige.

Automobilul alerga din ce în ce mai năvalnic. Satele rămâneau în urmă unele după altele…

Poate din pricina aerului proaspăt, poate din pricina zguduiturilor nemiloase, Ispas simți deodată că i-e foame. Și fiindcă se apropiase de țintă, se plecă și strigă șoferului.

— Ascultă, Petre!… Auzi?… Oprești la cârciumă, nu la primărie, auzi?… Întâi luăm ceva și pe urmă…

Șoferul, rezemat pe volan, cu gâtul întins ca un jocheu întârziat, răspunse, moțăind scurt din cap:

— Bine.

Peste câteva minute intrau în Ciolănești, și mașina se opri înaintea cârciumei, care se pitula, cu o sfială ademenitoare, tocmai în fața bisericii. Pe prispa soioasă, vreo doi țărani, cu luleaua între măsele, se holbau la mașina ce pufăia trudită.

Doctorul se descotoșmăni din tartane, își întinse picioarele amorțite și se dădu jos, scuturându-se de praf.

— Găsim pe aici ceva de mâncare, oameni buni? zise dânsul spre țăranii sculați în picioare.

— Apoi de, boierule, ca la țară, făcu un bătrân cu fața prietenoasă și cu niște plete năclăite.

În fața cârciumei se ivi hangiul, foarte plecat și încântat.

— Poftiți, conașule, poftiți!… Avem orice vă cere inima…

Doctorul Ispas porni să intre. În clipa aceea, însă, răsări ca din pământ un cerșetor orb, cu cămașa zdrențuită și murdară, desculț, încins cu o sfoară noduroasă, cu o căciulă cenușie într-o mână, iar în cealaltă cu un băț zdravăn, și se apropie mormăind jalnic și tărăgănat:

— Fie-vă milă de un biet orb… Bogdaproste… D-zeu să vă miluiască…

Ispas șovăi puțin, apoi se opri, scoase niște bani și-i aruncă în căciula cerșetorului. Intră pe urmă în cârciumă, întovărășit de bolborosirile de mulțumire ale orbului, care pipăise în grabă banii și se roșise de bucurie. Așezându-se la o masă, auzi bine vocea țăranului pletos de-afară:

— Ia uite, mă, luași polul, ai?… Acu dă-i zor să-l bei!…

Și îndată glasul înțepat, sfidător al cerșetorului:

— Las’ să-l beau, că eu l-am câștigat, nu el pe mine!

În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerșetorul orb. Să fie oare orb din naștere? Să-și fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ce trist e să vezi cerșind un om voinic! Uite, dacă statul s-ar îngriji nițel de nenorociții ăștia, n-ai mai întâlni orbi în fiecare comună. Desigur!

Ispas mânca, și-n gând se înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putința să facă bine omenirei și care nici nu se sinchisesc de omenire. Bău de dușcă un pahar de bere de la gheață și-și zise hotărât:

„Trebuie să mai văd pe sărmanul cela! De unde știi că nu e vorba de vreo năpastă trecătoare? De ce să nu-l ajutăm să se facă om dacă-i cu putință?”

Plăti, își puse pardesiul și ieși mândru că i s-a îmbiat iar prilejul să-și împlinească apostolatul.

În fața cârciumii se adunase o mulțime de țărani cari înconjurase automobilul și descoseau pe șofer. Primarul și notarul, prinzând de veste c-a sosit un boier mare, veniră grăbiți și îmbrăcați parc-ar fi mers la biserică.

— Unde-i cerșetorul? întrebă doctorul apropiindu-se de trăsură.

— Pe aici trebuie să fie, se îmbulzi un țăran dezghețat. Unde ești, mă orbule? Hai, că te cheamă boierul!… Ori te-ai pus să bei banii?… Ia vedeți, măi oameni, că doar nu l-o fi înghițit iadul!

Cerșetorul apăru în curând și întinse căciula, mormăind mai jalnic și mai disperat. Doctorul Ispas se apropie cu blândețe, dar tânguirile orbului duhneau groaznic a rachiu.

— Ai băut, nenorocitule, ai? îl dojeni dânsul compătimitor.

— Vai de mine, boierule, păcatele mele… Bogdaproste, un păhărel, atâtica… Ce să mai facă omul bătut de D-zeu? Vai ș-amar de zilele mele… Fie-ți milă, boierule, de-un biet…

— Bine, bine, i-o curmă doctorul cam plictisit. Vino mai încoace, să vedem ce ai la ochi!

Se uită cu luare-aminte, îi căscă ochii pe rând, îi întoarse genele pe dos și-n vremea aceasta îl întreba într-una: de când nu mai vede de loc, ce simte când apasă cu degetul, pe albeață, de ce s-a apucat de cerșetorie… Iar orbul povestea, oftând des, că s-au împlinit la Paște șapte ani de când nu mai vede lumina zilei, că i-a venit din senin, s-a culcat seara teafăr și s-a trezit dimineața vai de capul lui, că n-a avut bani să se arate la doctor și că Dumnezeu l-a pedepsit să trăiască din mila satelor… Țăranii se îmbulzeau în jurul lor, aruncau câte-o vorbă și chicoteau necrezători în spatele doctorului.

— Nda, da, murmură Ispas după ce-l cercetase amănunțit. Miroși groaznic a rachiu, ticălosule! Să-ți fie rușine!… Dar la ochi am să te vindec eu. Înțelegi? E o boală care se vindecă până bați în palme… O să te iau cu mine, la spital, și peste-o săptămână vii acasă zdravăn tun. Pe urmă n-o să mai trebuiască să cerșești.

Orbul asculta uluit și gângăvi speriat și fericit:

— Vai de mine, boierule…

Țăranii începură a vorbi cu aprindere despre norocul ce-a dat peste cerșetorul lor. Se găsiră îndată suflete miloase să-i dea care un suman, care o cămașă, care o căciulă… Un flăcău sosi degrabă cu brici și foarfece și, chiar acolo, pe prispa cârciumii, îl tunse și-l rase ca pe un boier.

După vreo două ceasuri, când se întoarse doctorul de la primărie, orbul era ca o floare. Îl sui lângă șofer și porniră în mijlocul urărilor de noroc ale țăranilor.

Ispas simțea o mulțumire mare văzând în fața sa spatele cerșetorului. „Uite, își zicea dânsul, un om care-și prăpădea viața cerșind și bând rachiu din pomenile adunate! Cu puțină bunăvoință însă poate ajunge iar folositor societății… Ehe, dacă s-ar gândi astfel toți colegii, ce mult ar fi alinate suferințele și mizeriile omenești!”…

A doua zi se duse mai devreme la spital, strânse pe interni și pe infirmieri și le povesti, cu amănunte înduioșătoare, întâmplarea cu cerșetorul. Era mișcat și-și ștergea mereu ochelarii și nădușala de pe frunte.

— Acuma să meargă cineva să aducă încoace pe individ și numaidecât să-i facem operația. O simplă cheratită. Și, astfel, în câteva clipe facem un om dintr-o sărmană ruină de carne și oase!

Doctorul Ispas își umflă puțin pieptul, iar internii îl priviră cu o uimire mută și respectuoasă. O infirmieră grasă sosi în curând cu „individul”, care-și bălăbănea capul înfricoșat și bolborosea într-una:

— Dumnezeu să vă dea sănătate… Dumnezeu să vă aibă în grije…

Operația reuși minunat, și peste opt zile cerșetorul, cu ochii limpezi ca lamura, se înființă în sala de operații să mulțumească doctorului și să-și ia rămas bun.

— Ei, așa-i? îl întâmpină Ispas, strălucitor de mulțumire. Acuma tu vezi mai bine decât mine, că eu, uite, trebuie să port ochelari!… Ei, bravo! de acum să te faci om de treabă, ai înțeles? Să muncești, să nu mai bei și să fii în rândul oamenilor!

Omul bâigui ceva încurcat și sărută repede mâna doctorului. Niciodată nu simțise Ispas o bucurie mai mare decât acuma, zărind două lacrimi curate în ochii cărora el le dăduse iar lumina.

La plecare apoi strânse mâna țăranului, îi mai dădu și o sută de lei ca să aibă acasă și-i zise de mai multe ori:

— Să mai vii pe-aici, ai înțeles? Să nu ne ocolești!…

Și doctorul Ispas a fost foarte bine dispus toată ziua și a istorisit la toată lumea cum a ridicat din noroi și din beznă pe un biet nenorocit. Și toată noaptea a visat pe cerșetor, cum îi mulțumea și-i spunea plângând de fericire că își agonisește viața în cinstea și sudoarea feței…

Într-o după-amiază, însă, peste vreo câteva săptămâni, Ispas se pomenește cu cerșetorul pe neașteptate, la spital.

— Ei, ce-i, ce-i? îi zise doctorul bucuros.

— Bine, boierule, făcu cerșetorul morăcănos.

— Ai venit pe la București? N-ai uitat să mai dai pe la noi, ai? Foarte frumos… Ia vino să-ți văd ochii…

Țăranul nu se apropie. Își învârtea pălăria între degete și se muta de pe un picior pe celălalt. Vrea să spună ceva și nu știa cum să înceapă sau nu îndrăznea. Doctorul îi văzu încurcătura și-l îndemnă cu blândețe:

— Vrei să-mi vorbești ceva? Spune, nu-ți fie frică, spune!

— Am venit, boierule, să-mi pui la loc ce mi-ai luat de pe ochi, țâșni deodată cerșetorul, cu glas în care tremura mult necaz.

— Ce-ai zis? Cum ai zis? făcu Ispas, căruia i se părea că n-a auzit bine.

— Așa, boierule… Că dumneata m-ai prăpădit, boierule, de azi nu mai pot câștiga o bucățică de pâine. Doftoriile dumitale, boierule! Șapte ani de zile am trăit cum se cade, și toți oamenii, din cinci sate, îmi dădeau ba una, ba alta. Acu degeaba stau, degeaba cer, că nimeni nu-mi întinde măcar o mână de făină…

Doctorul Ispas rămase trăsnit. Se făcu roșu ca postavul, și pe timp le îi răsări un șirag de bobițe de sudoare. Se uită uluit o clipă, apoi deodată izbucni:

— Ieși afară, măgarule! Ieși, că te dau în brânci, ticălosule!

— M-ai nenorocit, boierule, ș-acu mă gonești, ai? Halal boier, n-am ce zice!… Mi-ai luat pâinea de la gură, m-ai lăsat muritor de foame…

Nu avu vreme să mai urmeze, căci doctorul, furios ca un tigru rănit, se azvârli la el și-l scoase afară în pumni și-n palme.

— Auzi, nemernicul! strigă Ispas, plimbându-se cu pași mari și dând din mâini amărât. Auzi, hoțul!! Măgarul! Netrebnicul! Ticălosul! Poftim!…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cer%C8%99etorul_(Rebreanu)