https://blog.revistaderecenzii.com
În primele zile ale lunii ianuarie 1921, mi s-a trimis o scrisoare de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care tocmai își tăiase beregata. Erau puține speranțe că va supraviețui rănii sale. Citii și fusei prins de tumultul geniului. Era un crivăț de foc peste câmpuri. Era spovedania unui nou Gorki al țărilor balcanice. S-a reușit să-l salvăm. Am vrut să-l cunosc. Începurăm o corespondență. Am devenit prieteni.
Numele lui este Istrati. S-a născut la Brăila, în 1884, dintr-un contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut niciodată, și dintr-o țărancă româncă, o femeie admirabilă, a cărei viață de muncă neobosită i-a fost dedicată. Cu toată dragostea lui pentru dânsa, la vârsta de doisprezece ani o părăsește, mânat de un demon al pribegiei, sau mai degrabă de nevoia devorantă de a cunoaște și de a iubi. Douăzeci de ani de viață rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de muncă obositoare, de pribegie și trudă, ars de soare, bătut de ploi, fără adăpost și prigonit de paznicii de noapte, flămând, bolnav, stăpânit de patimi și murind de mizerie. Face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuș, caldărar, mecanic, zidar, săpător de terasamente, hamal, servitor, purtător de reclame, pictor de firme, zugrav de case, jurnalist, fotograf… Se implică o vreme în mișcările revoluționare. Călătorește prin Egipt, Siria, Jaffa, Beirut, Damasc și Liban, Orientul, Grecia, Italia, adesea fără un ban, și uneori ascunzându-se pe un vapor, unde e descoperit pe drum și de unde este aruncat pe țărm la prima escală. E lipsit de orice, dar stochează o lume întreagă de amintiri și de multe ori își potolește foamea citind cu lăcomie, în special pe maeștrii ruși și scriitorii occidentali.
Este un povestitor înnăscut, un povestitor din Orient, care este fermecat și mișcat de propriile povești, și se lasă atât de prins de ele încât, odată ce povestea începe, nimeni nu știe, nici chiar el însuși, dacă ea va dura o oră, sau o mie și una de nopți. Dunărea și meandrele ei… Acest geniu de povestitor este atât de irezistibil încât în scrisoarea scrisă în ajunul sinuciderii își întrerupe de două ori jelaniile deznădăjduite pentru a spune două întâmplări glumețe din viața sa trecută.
L-am convins să-și noteze o parte din poveștile lui; și s-a învoit la o lucrare de lungă durată, din care sunt scrise în prezent două volume. Este o evocare a vieții lui; iar opera, ca și viața lui, ar putea fi dedicată Prieteniei: pentru că este, în acest om, o pasiune sacră. În tot lungul drumului său, el se oprește amintindu-și chipurile întâlnite; fiecare are enigma destinului său, pe care caută s-o pătrundă. Și fiecare capitol al romanului este ca o nuvelă. Trei-patru dintre aceste povestiri, în volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși. Se deosebește de ei prin temperament și lumină, hotărârea minții, o veselie tragică, acea bucurie a povestitorului care-și eliberează sufletul chinuit.
Și am dori să ne amintim că omul care a scris aceste pagini pline de viață a învățat singur franțuzește, acum șapte ani, citind pe clasicii noștri.
Romain Rolland.
CUVÂNT ÎNAINTE
[modifică]
Sunteți de părere –la fel ca și prietenul nostru Romain Rolland– că ar trebui să explic în câteva rânduri tema generală pe care o vom găsi în toate cărțile mele.
Nu m-am gândit niciodată că eu însumi trebuie să explic ceva despre asta. Nu sunt un scriitor profesionist și nu voi fi niciodată. Din întâmplare am fost pescuit în apele adânci ale oceanului social de pescarul de oameni din Villeneuve[1]. Eu sunt opera lui. Ca să pot trăi a doua viață, aveam nevoie de stima lui și pentru a obține această stimă caldă, prietenoasă, el mi-a cerut să scriu. „Nu mă aștept la scrisori exaltate de la d-ta“, mi-a scris el, „aștept de la d-ta opera. Realizează opera, mai esențială ca d-ta, mai durabilă decât d-ta, din care ești păstaia“.
Cu acest bici în spate –și tot datorită ovăzului oferit cu generozitate de prietenia lui George Ionescu– am început la trap cu elan. Povestirile lui Adrian Zografi ni se datorează nouă celor trei. Lăsat în voia mea, nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în aer liber și alte treburi comune, la îndemâna tuturor.
Adrian Zografi nu este, deocamdată, decât un tânăr căruia îi place Orientul. Este un autodidact care-și găsește Sorbona oriunde poate. Trăiește, visează, își dorește multe lucruri. Mai târziu, va îndrăzni să spună că multe lucruri sunt făcute rău de oameni și de Creator. Știu că este foarte periculos să-l contrazici pe Creator, precum și pe oamenii care nu văruiesc clădiri sau nu fac fotografii ieftine pe Promenade des Anglais; dar dumneavoastră, în Franța, spuneți că nu poți să mulțumești pe toată lumea și pe Tatăl lor. Sper, însă, că Adrian va fi iertat pentru această îndrăzneală. Pentru că, păstrându-și toată libertatea, își va permite o altă îndrăzneală, aceea de a iubi și de a fi, mereu, în toate țările, prietenul tuturor oamenilor care au inimă. Sunt puțini, dar Adrian nu crede că umanitate este atât de vastă pe cât credem noi.
Așteptându-și povestea sa, în prezent el doar ascultă poveștile altora. Să ascultăm cu el, dacă vreți.
Panait Istrati