https://blog.revistaderecenzii.com

Aceia cari nu sunt deprinși a pătrunde mai adînc în cercetarea lucrurilor politice se miră încă de căderea con­servatorilor în alegerile din urmă, neputîndu-se domiri cum niciunul din șefii propriu ziși conservatori n-au putut stră­bate în Parlament.

Cauza este, după părerea noastră, lesne de explicat: niciunul din șefii conservatori n-are un colegiu pe care, în adevăr, să se poată rezema la mare nevoie, un colegiu pe care să și-l fi cultivat cu răbdare, atît fiind la guvern, cît și în opoziție.

Dar nu numai atît; nu numai că șefii conservatori nu-și cultivă un colegiu, dar încă își dau toată osteneala, cînd sunt la putere, ca să-și piarză, să-și depărteze orice firimiță de simpatie și de popularitate.

Acești domni, cînd sunt la guvern evită, cu o fetișă tru­fie, contactul alegătorilor. Ei dacă permit vreo comunicare a alegătorilor cu înaltele d-lor fețe, o permit cel mult prin mijlocirea unui om de casă, căci fiecare boier are, în loca­litatea așa numita de baștină, un fel de reprezentant personal sau al familiei, un fel de jumătate de agent politic, jumătate de intendent.

Dînsul, pe deoparte, îngrijește să trimeată toamna la curte la București conserve de casă, putinele de brînză, curcani îngrășați și altele, iar pe de alta, se preocupă cu conducerea intereselor politice ale boierului. Dînsul contrac­tează, vinde, cumpără, pune în pîine, scoate din slujbă, pro­copsește, nenorocește; în sfîrșit, are cartă albă de la boier să mîngîie și să frece cum o crede de cuviință pe toată lumea.

Cînd, din joi în Paști, vine și boierul în localitate; inten­dentul strînge toate slugile, toți negustorașii scăpătați, toți flămînzii de slujbe și căpătuiții și miluiții curții și se duce cu ceata să întîmpine la barieră ori la gară pe stăpînu-său.

Boierul bosumflat și plictisit de atîta dragoste din par­tea mojicilor, le spune cîteva vorbe-ngăimate, se suie cu omul lui în butcă și merge la curte, unde de obicei, ca să scape scurt de vizitele, de solicitările și păsurilor mojicilor, se preface că are o grozavă durere de cap, care-l obligă să se odihnească.

Iată cum știe boierul să-și cultive colegiul electoral. Lui i se pare că precum s-alegea părintele sau bunicul său odi­nioară în Obșteasca Adunare, pe vremea lui Kiseleff, tot așa trebuie să se aleagă și el astăzi: să bată din palme, să se adune alegătorii și să-i dea majoritatea voturilor.

Să luăm, pentru a ilustra cele ce spuneam, un exemplu. Ce a făcut d. Al. Lahovari, cel mai marcant dintre toți tinerii conservatori, pentru a-și asigura colegiul de Vlașca și pe cel de Vîlcea? A însărcinat la Rîmnic pe d. Herescu și la Giurgiu, pe așa numitul d. Castron, să-i conducă inte­resele materiale și să-i cultive colegiul electoral. Rezul­tatul activității acestor credincioși l-a văzut d. Lahovari.

Cînd a mers astăzi la Giurgiu: unde acum un an și ju­mătate nemulțumise adînc pe o deputațiune de mari pro­prietari și arendași, d. Lahovari n-a putut întimpina pretu­tindeni decît numai răceală. Acu nu mai era la putere. D. Castron nu-i mai putea fi de niciun ajutor efectiv; votul omului de casă nu era suficient pentru a-l trimite pe d. La­hovari în Parlament.

Colegiul fusese al d-lui Lahovari numai pe timpul gu­vernării conservatoare. Nefiind cultivat, terenul popularității rămăsese paragin; în cîteva zile era imposibil să-l facă d. Lahovari a da o recoltă mai mănoasă decît aceea ce-o pu­tea da.

Cine e de vină? În orice caz nu d. Castron, și cu atît mai puțin partidul liberal.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cine_e_de_vin%C4%83%3F