https://blog.revistaderecenzii.com/
A doua zi după întrevorbirea confidențială dintre postelnicul Andronache și Dinu Păturică, acest din urmă străbătea strada Caliții cufundat în meditațiuni serioase. Preocupațiunea lui era atât de mare, încât de multe ori se lovea piept în piept cu trecătorii de pe drum; dar pe când se afla în dreptul caselor lui armaș M. fu atras de sunetul cel nazal și ascuțit al unei voci ce striga: Dinule! he, he, Dinule! ia fă-te încoace, ștrengarule; unde ai plecat așa de dimineață?
Păturică, deșteptat din asopismul în care se afla, se uită în toate părțile și, văzând la poarta acelor case un omuleț cu statura scurtă și groasă, cu fața rotundă întocmai ca o lună plină desenată pe pereți, cu ochi mici ca de tătar, cu nasul turtit și cu gura largă, armată cu niște dinți mici și stricați, recunoscu într-însul pe Niculăiță, vătaful de curte al armașului, care, mai norocit decât dânsul, începuse de mult timp a zeciui averile stăpânului său și acum nu aștepta decât rangul de vtori-vistier, drept plata ostenelilor sale, și supranumele de buclucci boier, pentru multele șiretlicuri și încurcături ce făcea.
Păturică trecu drumul și salută pe îngâmfatul vătaf cu o închinăciune până la pământ.
— Ce mai veste-poveste, Dinule? întrebă vătaful, mândru de pozițiunea sa.
— Nimic nou, nene Niculăiță!
— Unde te duceai așa iute și cu capul între urechi?
— La cucoana Duduca.
— A! a! înțeleg, la țiitoarea stăpânu-tău. Și ce ai să faci acolo așa de dimineață?
— Îi duc un răvaș.
— Din partea cui?
— Dintr-a stăpânului meu.
— Dar ce, s-a împăcat cu dânsa?
— Trebuie mai întâi să știu de au fost certați.
— Va să zică nu știi nimic?… Prostule!…
— Nimic de tot, adaose Păturică cu o privire malițioasă.
— Află dar de la mine că ei au fost certați foarte rău.
— Și de ce, nene Niculăiță?
— Auzi acolo, de ce! Fiindcă diavolița de greacă vrea să ție doi pepeni într-o mână, adică este amorezată după un calemgiu de la vistierie.
— Ași! nu cred!
— Crede ce-ți spun eu. Postelnicul Andronache a aflat acest amor tainic și s-a certat cu dânsa furcă.
— Poate, dar ia spune-mi: cine este acest calemgiu?
— Este fiul lui căpitan Gheorghe Basma de la Dorobănție.
— Ce fel de om este acela?
— Este un băiat de douăzeci și doi până la douăzeci și cinci de ani, frumos, gingaș și subțirel, pare că-i tras printr-un inel.
— O fi iubind-o, mă nene Niculae? Ai, ce zici?
— Mi se pare că da, fiindcă nu înțeleg cum ar putea să facă atâtea comedii dacă n-ar iubi-o?
— Și ce comedii face? întrebă Păturică cu nerăbdare.
— Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei, oftează, cântă și celelalte.
— Numai atât?
— Ba și ceva mai mult: sare prin grădina Mitropoliei, dintr-însa trece într-a grecei, de-acolo intră în curte și se ascunde într-o claie de fân până pleacă postelnicul; iar după aceea se duce de-i ține locul lângă frumoasa greacă, cu alte cuvinte fericitul calemgiu se bucură fără nici o cheltuială de femeia pentru care stăpânul varsă atâta aur și argint.
— Ești bine încredințat despre aceasta?
— Mai bine nu se poate: omul care mi-a spus această taină este atât de credincios, încât aș putea să jur în biserică pentru dânsul. Dar, ia spune-mi, de ce-mi faci atâtea întrebări asupra acestei pricini? Oare voiești s-o prinzi și să te arăți cu slujbă înaintea stăpânului tău? Să nu faci această nerozie, măi băiete, căci o să te căiești foarte mult.
— Și de ce să nu-i dau pe față această neagră vânzare? adăugă Dinu, cu oarecare aprindere prefăcută.
— Voiești să afli pricina pentru care te opresc?
— Da, căci eu iubesc pe stăpânul meu și nu voiesc să-l văd înșelat de o femeie desfrânată și fățarnică.
— Ești prost, băiete! Tu nu știi ce va să zică patima dragostei.Ascultă: tu o să te duci la stăpânu-tău și o să-i spui că greaca îl înșală, nu este așa? El deocamdată o să te creadă, o să-ți zică: Aferim, Dinule!, ba încă poate să-ți dea și un bunicel bacșiș; dar după acea o să se ducă la greacă, o să se certe cu dânsa, o s-o sperie c-o gonește din casă și celelalte. Ea, ca să-l încredințeze că e nevinovată, o să înceapă să plângă, o să-și smulgă părul din cap, o să jure pe tot ce are mai sfânt; în cele din urmă o să se prefacă că leșină și atunci stăpânul tău, ca un fermecat ce este, o să se împace cu dânsa.
— Atât mai rău pentru dânsul!
— Zi mai bine că pentru tine o să fie mai rău, nerodule!
— De ce?
— Fiindcă pe dată ce se vor împăca, greaca o să întrebuințeze toate mijloacele ca să afle pe pârâtorul ei.
— Dar stăpânu-meu n-o să-i spuie.
— Ți-ai găsit! Ba o să-i spuie, și încă chiar fără voia lui, căci astfel merg treburile dragostei. He! he! băiete. Tu ești un copil de ieri-de-alaltăieri, nu știi nimic. Ascultă-mă pe mine, că sunt lup bătrân, am dat cu capul de pragul de sus și am văzut pe cel de jos. Când bărbatul și femeia se iubesc și țin în dreptate, viața lor curge dulce întocmai ca apele unui râu liniștit; dar când muierea începe să calce strâmb și o simte bărbatul, inima lui arde, știi, ca peștele pe cărbuni. Ziua și noapte se gândește tot la necredința muierii; aci se ceartă cu dânsa și o lasă, aci iarăși se împacă, și am băgat de seamă că, la asemenea împăciuiri, omul face mai multe jertfe pentru o femeie netrebnică decât pentru una cinstită. Astfel dar, greaca o să ceară de la stăpânu-tău, ca dar pentru împăcăciune, depărtarea ta din slujba lui și poate chiar o falangă bunicică dată dinaintea porții caselor ei, ca să te înveți minte a nu mai băga zâzănii între dânsa și postelnicul.
— Ai drepate; dar, ia spune-mi, ce trebuie să fac?
— Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă, ca un băiat cinstit ce ești, și vei vedea cât de mult o să te iubească amândoi; iară trebușoarele tale o să-ți meargă de minune.
Dinu Păturică salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui, căci găsise într-însele o completă aprobare a politicii sale. Ajungând la casele Duducăi, el intră pe portița cea mică, sui scara și se puse jos, în pridvor, pe un pat de scânduri acoperit cu un chilim de Țarigrad.
Era pe la orele nouă de dimineață; greaca se sculase și se dusese la oglindă, ca să-și puie în regulă grațiile maltratate de voluptoasele plăceri ale nopții trecute și să mai adauge câteva frumuseți artificiale, ca să dea mai mult interes celor firești.
Toaleta femeilor cochete din zilele noastre, deși a devenit o îndeletnicire foarte grea și împovărătoare pentru bietele slujitoare din cauza nenumăratelor forme și feluri de pieptănări, de spălături, de limpeziri cu ape aromatice și chimice pentru lustruirea, dregerea și împrospătarea pieliței obrazului și alte nenumărate nimicuri femeiești, cu toate acestea ea rămânea o jucărie de nimic în comparație cu toaleta elegantelor din timpii domnilor fanarioți.
Chera Duduca, deși se afla în anii cei mai frumoși ai vârstei femeiești, dar destrămata viață ce o petrecea o făcuse să alerge foarte de timpuriu la ajutorul grațiilor împrumutate. Astfel dar toaleta ei din toate zilele se compunea dintr-un șir de torture la care ea se supunea cu cea mai mare resignațiune, numai ca să-și conserve acea frumusețe care făcea pe postelnicul să depuie la picioarele ei toate jafurile câte le storcea din biata țară și pe frumosul calemgiu a o numi cheruvimul său și a o iubi cu o ardoare egală amorului ce ea avea către dânsul.
În toate nopțile, după ce expedia pe amândoi adoratorii ei, se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineața se ștergea cu albuș de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc și stropite cu apă de salcâm, apoi se spăla cu apă de pelin. Acestea le făcea ca să întindă pielea obrazului și să dispară zbârciturile; apoi se ștergea cu un burete muiat în apă de castraveți, ca să scoată petele, și se spoia cu dres, ca să dea pieliței o culoare mai albă.
După toate aceste operațiuni, care n-aveau alt scop decât a albi, a întinde și a întineri pielița obrazului, veneau rumeneala cea mincinoas ă cu care își colora obrajii și buzele, gogoșile de ristic arse cu care își înnegrea sprâncenele și plasturele cele negre cu care își făcea murse sau benghiuri false.
După ce greaca își săvârși acea toaletă complicată și se mai întoarse de câteva ori pe dinaintea oglinzii, zâmbind și gesticulând, ca să se asigure dacă e de ajuns grațioasă, dete ordin să introducă în camera sa pe mesagerul postelnicului.
O țigancă frumușică se arătă în ușa sălii și făcu semn lui Păturică să intre înlăuntru. El intră și dete scrisoarea, apoi, trăgându-se înapoi către ușă, se strânse la piept și luă o pozițiune atât de umilită și plină de smerenie, încât ar fi putut să amăgească pe orișicine. Dar chera Duduca, care era personificarea fineții și a vicleșugului femeiesc, pricepu fățărnicia chiar sub acel văl de prostatică modestie.
Ea citi scrisoarea până la un loc, fără să lase a se zări pe figura-i vreun semn de surpriză bună sau rea; dar când ajunse la partea aceea prin care postelnicul îi recomanda pe acel nou Argus înveșm ântat cu anteriu și giubea, ea își aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului și, întocmai ca vulpea ce vede și simte cursa întinsă, zâmbi cu amărăciune și își contunuă lectura până la sfârșit. După aceea sărută scrisoarea și, băgând-o în sân, se puse a examina cu mai multă atenție figura lui Dinu Păturică care, deși în acele momente de prefăcătorie exprima un fel de nevinovăție amestecată cu stupiditate, dar tot lăsa a se străvedea îndestule vicii, dintre care cele mai principale erau răutatea și lașitatea.
Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe; ca să dovedim însă cât de adâncă și pătrunzătoare era finețea spiritului ei, cată să arătăm că cu toată arta ce puse Păturică în lucrare spre a face să dispară din trăsăturile feței sale întunecoasele intențiuni și aspirări ce-i rodeau inima, nu numai că nu putu să o amăgească, dar o făcu chiar să înțeleagă și mai bine cu cine are a face.
Trecură câteva momente, în care acești doi actori se priveau unul pe altul, fără să pronunțe o vorbă măcar. Această tăcere scrutătoare semăna foarte mult cu liniștea aparentă a două fiare ce stau de se observă cu o prefăcută nepăsare mai nainte de a sări cu asalt una asupra alteia.
În fine, greaca hotărî să dea asaltul; ea începu de la una din cele mai mari slăbiciuni ale ciocoilor, adică de la mândrie.
— Ei bine, logofete Dinule, îi zise ea cu un zâmbet disprețuitor, Cilibi Andronache îmi scrie că de astăzi înainte ai să fii unul dintre slugile casei mele.
— Mă bucur din toată inima, milostiva mea stăpână.
— O fi precum zici, dar, uite, te văd îmbrăcat bine, cu giubea, cu anteriu, cu fermenă, cu papuci galbeni și cu fes de Țarigrad; pare că ești scos din cutie și asta nu-mi prea place. Să lepezi aceste haine boierești și să te îmbraci cu haine de fecior prost.
— Voi face după plăcerea domniei tale, milostivă cucoană!
— Da, negreșit, căci o să te trimit cu coșnița în târg și nu voi ca pazarghideanul meu să poarte ceacșiri și ilic!
— Voi face orice-mi vei porunci, milostivo!
— Asta o cred, căci la din împotrivă voi întrebuința gârbaciul, pe care-l vei fi văzut poate atârnat d-asupra ușii sacnasiului[1].
— Mă voi supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta.
Greaca, văzând marea ipocrizie și falsa resignațiune cu care ciocoiul primea aceste lovituri groaznice, se spăimântă, dar nu disperă.
— Așa precum îți zic, răspunse ea, o să te pun să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua de la Filaret și alte mărunțișuri de felul acesta.
— Prea bine, stăpâna mea; le voi face toate acestea, ba încă și mai multe, numai ca să te văd mulțumită.
— Vei ședea toată ziua în pridvor cu capul gol, ca să împlinești poruncile mele, căci la din împotrivă îți voi pune coarne, te voi unge cu miere și te voi lega de stâlpul porții, ca să te mănânce muștele și să râdă lumea de tine… Ai înțeles?
— Am înțeles, milostiva mea, și sunt gata a suferi și mai mari pedepse decât acestea, fără a mă plânge, căci stăpânu-meu te iubește și eu trebuie să sufăr orice mi s-ar întâmpla de pe urma domniei sale.
“Peste putință!” zise greaca în sine, disperată de sângele rece al ciocoiului; și avea dreptate, căci toate săgețile vicleșugului ei se tâmpiseră în inima de piatră a ciocoiului. Prima idee ce-i veni în minte fu de a rupe legăturile de amor cu calemgiul, singurul mijloc de a se pune în siguranță despre spionajul lui Păturică; pe dată însă ce se gândi la dulcile momente ce petrecuse și încă petrecea cu acel june frumos, sângele i se concentră în inimă și fața-i se îngălbeni ca ceara. Să ție pe amant, ciocoiul ar fi trădat-o negreșit și ar fi pierdut pe postelnicul Andronache, care o îngrijea ca pe o domniță.
Aceste două idei deveniseră în acel moment Scila și Caribda pentru greaca noastră. Dar arsenalul vicleniilor femeiești este foarte mare; ajunge numai să știe cineva să caute într-însul și desigur va găsi câte ceva pentru orice împrejurare. Greaca căută și găsi în adevăr mijlocul de a scăpa din toate cu fața curată. La această fericire negândită fruntea ei se lumină, trăsăturile obrazului său luară un aer dulce și zâmbitor. Atunci, privind pe Dinu cu dulceață, îi zise:
— Ia spune-mi, Dinule dragă, cum ți s-a părut purtarea mea către tine? Nu este așa că sunt o nebună? Auzi colo! Să sperie cineva atât de mult pe un flăcăiaș așa de frumos și muchelef! Să n-ai grijă de nimica; o să trăiești în casa mea ca la pieptul maicii tale; tot ce ți-am zis n-a fost decât glume. Ai, de! fii mai cu inimă.
Dinu năbuși în mica sa inimă bucuria acestui mare triumf și, apropiindu-se de greacă cu o sfială prefăcută, făcu mătanie și-i sărută mâna; apoi își luă ziua bună și se duse.
Note
- ↑ Sacnasiu se numea o cameră mică, situată în fundul sălii și împodobită cu pat și perne, unde așteptau cei ce veneau cu trebuințe, până ce îi primeau boierii în casă. (n. N. F )
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ciocoii_vechi_%C8%99i_noi/Ipocri%C8%9Bii_%C3%AEn_lupt%C4%83