S-a întâmplat astăzi…

1858 – S-a născut Alexandru Vlahuţă

1862 – S-a înfiinţat, la Arad, Asociaţia naţională pentru cultura şi conservarea poporului român. Aceasta a contribuit la păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională a românilor.
1870 – Scriitorul Victor Hugo, se reîntoarce în Franta, la Paris, din Insula Guernsey, unde a locuit în exil, aproape 20 de ani.

Ce fericiţi am fi-mpreună

                 (de Alexandru Vlahuță)

 

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înşire
Din ochi câte ne spunem noi! …

Se sorb, adânci şi însetate,
A noastre lacome priviri,
Acelaşi gând şi dor ne-abate,
Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă
Cerşirea ochilor mei trişti,
Că te roşeşti, ca o mireasă,
Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti …

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veşnicei vieţi.

O, ne-nţelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Şi, totuşi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înţeles.

De rămânem singuri vrodată,
Stăm muţi, cu ochii în pământ.
Tu parc-aştepţi înfiorată,
Eu în deşert mintea-mi frământ …

De ce nu vrei ? … Mai lesne-ţi vine
Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite
Nemaicătând să te abaţi,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ţi-o îngropi, ca un avar? …

Acum ţi-i inima fierbinte,
Frumoasă eşti, iubită eşti …
Ce mai aştepti, aşa cuminte,
Şi-n taină singură tânjeşti?

Nu simţi cum prinde să te-mbete
Tăria-nfrăntelor dorinţi ?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinţi? …

Îndemnul tinereţii tale
Ascultă-l – cât e de-nţelept!
Cu-atâta dor îţi cat în cale!
E-atâta timp de când te-aştept! …

Ce fericiţi am fi-mpreună ! …
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii! …

O, vino, fă ce vrei din mine,
Stăpâna vieţii mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării! …

 

A mele visuri

       (de Alexandru Vlahuță)

A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le vad în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale !

Copac, când zile fericite
Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!

 

Iubire

    (de Alexandru Vlahuță)

Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare,
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare,
Şi, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se aşterne,
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.

Din haos şi din întuneric
Te-ai smuls, fecundă şi senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Şi, de căldura ta, planeţii
Treptat se dezmorţesc, învie…
Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.

Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nşire.
Vieţile, ascunse-n germeni,
Din somn cât le atingi tresar,
Şi toate-n raza ta învie,
Şi toate mai frumoase par.

Prin tine, valuri de vibraţii,
Din depărtatele planete,
Trezesc în sufletele noastre
Dureri şi bucurii secrete;
Ş-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să ştim de unde,
Or fi ecouri ostenite,
Chemări din regiuni profunde.

E greu să-mi desluşesc ce cuget…
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
De care nu ştiu ce putere,
Ce doruri mistice mă leagă.
Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viaţa toată mi s-arată
Frumoasă, şi într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată!

Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e întâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare,
Acelaşi dor, acelaşi suflet
Palpită-n fiecare floare.

Iubesc, şi-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvară
Sunt propriile mele visuri,
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieţii,
Mă simt o forţă-n univers,
Şi glasul meu devine cântec,
Gândirea mea devine vers.

I
Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Şi-i cald, ţăranii dorm afară,
Ş-ai noştri toţi au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-aţi şti voi gândurile mele!…
E-o lună parcă-i ziuă. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.

Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!…
Şi după glas le înţelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi făcând şi ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer,
Şi caii la păşune sună
Din piedicile lor de fier,

Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremurătoare,
Suspină lin, misterios,
În sfânta linişte a nopţii.
O stea alunecă de sus
Şi taie-o dungă albă-n aer…
Cine din lume s-o fi dus?

În capul satului e curtea.
Ce-or fi făcând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopţii.
Şi ea?… Atât de gânditoare

Şi tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă,
Când mi-o întinde, s-o sărut?…

Şi-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged şi de blând,
Cu ochii mari, senini, albaştri…
Ascund în fundul lor vrun gând?…
Şuviţe blonde-i cad pe frunte…
Un păr bogat şi mătăsos,
Ş-un gât ce-ţi dă fiori, ş-o gură…
Cum râde de copilăros!

O fi ştiind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună,
În zbor, de străşini se loveşte.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă aşteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?…
Sunt basme nopţile de vară!

Se poate gândurile mele
S-o fi atins, şi ea-n neştire,
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire,
Să fi ieşit să cate-n stele
Tovarăşi, de urât să-i ţie.
Şi plec. Un glas parcă mă cheamă…
Ştiu bine că i-o nebunie.

Sunt nouă case pân-acolo,
Şi câinii dorm în bătătură.
Păşesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub şură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?… Ori mi se pare…
Ba da, o umbră e în poartă;
Şi nici un semn, nici o mişcare…

Ajung în dreptul ei… Cum tremur!
Şi trec cu ochii în pământ…
Îmi fac mustrări de stângăcia
Şi frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc… Aş fi trecut ş-acuma,
Căci pentru frică nu-s poveţe…
Dar ea-mi şopteşte: bună seara…
Tot fetele mai îndrăzneţe!

M-abat şi… şovăind, m-apropii,
Şi toate-mi par ca într-un vis…
E o lumină uimitoare,
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbeşte
Privirii mele arzătoare.
Ţiu minte că i-am zis atuncea:
…Să nu răceşti… e cam răcoare…

Şi-ncet i-am pus pe umăr mâna
Aşa timid, tremurător…
Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila,
Că s-a lăsat încetişor,
Ca un copil, plecându-şi capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:

Ce dulce e!… Toată viaţa
Vreau lângă tine să rămâi!

Frumos îi mai miroase părul,
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare…
Ş-am sărutat-o mult şi lacom,
Am sărutat-o, scos din minţi,
Pe ochii reci, pe gât, pe gură,
Cu mii de sărutări fierbinţi.

Târziu ne-am despărţit… cu-ntoarceri,
Cu trăgăniri copilăreşti.
Ş-am urmărit-o cum se şterge,
Ca o minune din poveşti.
Şi mult am stat aşa, în noapte,
Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
Aveam în mâini căldura, forma,
Parfumul visului iubit.

În sat cocoşii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mişcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Şi când a doua zi, pe haină,
Mirat, găsesc un fir de păr,
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.

Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!…
Acum, eu cred că ea mă vede,
M-acoperă cu dulcea, casta
Şi visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos,
Şi parcă nu mă-ncape lumea…
Ce mândru calc şi radios!

Văd satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine,
Şi oamenii, mai veseli astăzi,
Privesc cu dragoste la mine;
Şi toate par înfiorate,
În aer e o sărbătoare…
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.

Pricep… ea a deschis fereastra,
Şi din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire,
Şi toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintăi…
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

II
Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge…
Şi mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caut-aiurea
O fluturare de batistă…
Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi,
Şi trapul cailor stârneşte
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.

Pustie, nesfârşit de lungă,
S-aşterne vremea înainte,
Şi de pe-acum încep să-mi pară
Poveşti aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă,
Şi-atâta-mi pare de departe,
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o,
Sau am citit-o într-o carte.

Mă văd în larma de la şcoală,
Pierdut, neînţeles de nime,
Cercând neliniştea-mi ascunsă
Şi dorul să mi-l pui în rime.
Viaţa mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară,
Şi s-adânceşte, visătoare,
În calmul nopţilor de vară…

O, am să-ţi scriu adesea, mamă,
Scrisori nebune, de prin stele,
Căci ştiu cine-o să le citească
Ş-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume,
Şi nu vei bănui nimica…
Vei râde, ca de nişte glume.

Iar dacă ochii ei albaştri,
Citind, se vor întuneca,
Şi pe obrazu-i trist şi palid
O lacrimă va luneca,
Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
De tine faţa să-şi ascundă,
Gândeşte-te că sunt departe,
C-aştept şi roag-o să-mi răspundă.

III
Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.

Tu nici nu bănuieşti, copilă,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopţile acestea
Peste viaţa mea pustie,
Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut şi neştiut de nimeni
În golul vremii neclintite.

Mereu pe-aceleaşi pagini caut
Un semn, ştiut mai dinainte…
A, iat-o filă îndoită…
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te văd citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de poveşti senine,

Te urmăresc în cartea asta,
Ca şi cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;
Ş-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îţi sărut aici privirea
Şi urma gândurilor tale…

Cine-a ţipat aşa?… Cum tremur…
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, ţiindu-mi răsuflarea…
Nimic e viforul de-afară.
O, liniştite nopţi de iuliu,
Atât de limpezi şi albastre,
Unde sunteţi?… Voi, poezia
Şi farmecul iubirii noastre!

IV
S-a luminat de ziuă; nu e
Ţipenie de om pe stradă,
A mele-s cele dintăi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti…

În clasă: dascălul, la tablă,
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii,
Dar unde-s gândurile mele!…
E vară, stau culcat în iarbă,
Miresmele de flori mă-mbată,
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:

Te văd privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci şi mari,
Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiştea, lumina
Ne farmecă, ne înfioară;
Viaţa, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară…

Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc,
Şi-n aer de plutesc miresme,
E că şi florile iubesc…
Figura ţi se luminează,
Şi ochii galeşi ţi s-aprind
Ce gând îţi tremură pe buze
De mă priveşti aşa, zâmbind?…

Acum ieşi, tinere, la tablă
Şi spune-ne ce-ai înţeles!
Tresar… mă-ntreb unde mă aflu…
Şcolarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sastisit
Uitaţi-vă la el, şi-l plângeţi…
Nenorocitul… a dormit!
Uluit, zăpăcit