https://blog.revistaderecenzii.com/

Tot orașul Chișinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu așteptarea d. conte Voronțov, guvernatorul general a Nuorusiei și a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în ființa d. guvernator civil, generalul Fedorov.

Locul alergării este zece minute afară de oraș, unde este gătită o galerie de scânduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, șede împrăștiată pe câmp, sau înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijănită de jandarmii poliției!

Piața se întinde ovală pe un neted șes, într-o cercoferință de trei verste, însemnată cu stâlpușori de lemn de 3-4 stânjini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sunt datori a face giurul pieții de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poștă); și doi, care întrec pe ceilalți, ajungând mai nainte ținta, priimesc, cel întăi un vas de argint prețuit 1500 ruble asignații; cel al doile, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească.

Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătățească soiul hergheliilor și e foarte nemerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din țară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armasari și iepe sunt priimiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decât de loc.

Ființa funcționarilor civili și militari, toți îmmundirați, da acestei priveliști o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrâstei de mijloc, cu această deosebire că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, și aceștia aleargă ca să câștige 1500 de ruble.

Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai slutișoare, toate cu deosebite capele și mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chișineence; și e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase și frumoase și stofele englezești și franțeze cum foșnesc trecând cu despreț pe sub barba vamișilor, care le privesc strâmbându-se și strângând din umeri.

Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc cu barba lungă, îi mâna cu hățuri coperite cu ținte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deși rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant și covârșind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puțin de trei stânjini depărtați de naintașii pe care-i mâna un frumos băiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.

În acel echipagiu, dinapoi era o tânără damă blondă, a căria figură avea acea blândeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael și un june brunet care, de pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. Dinainte era un om balan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos și interesant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe fața sa palidă. El purta ochilari verzi și ținea mâinile tinerei dame strânse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decât unui barbat.

Cât pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lângă o frumuseță și nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimțitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atât de frumoasă, încât văzându-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puțin să o privească ca pe un cap d-operă a naturei.

Tânărul om smolit eram eu; ceilalți, d. Ipolit P. și soția sa, d-na S., vara mea.

Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă brațul barbatului său, iar eu, făcându-mi loc pintre dame cam călărește (cavaličrement), călcând pe bătăturile moșnegilor carii mă da la toți dracii, cotind uniforme în dreapta și în stânga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiților și călcaților, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde zărisem o capelă roză împănășată ca o pasere de paradis. Stăpâna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea…

Nu voi întreprinde a descrie frumusețele doamnei B., pentru că simț că acum, după trecere de cinci ani, oricât aș voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginația mea să galopeze fără voie și aș călca hotărârea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă…

Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere și cinstesc pe bătrâne în amintirea trecutei lor frumuseți; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte și subțiri. Asta este o greșală de care e vinovat gustul meu.

Doamna B. mă priimi cu un zâmbet încântător, și văzând negura de gelozie ce se răspândise pe fața mea întru viderea unui tânăr ofițer de lănceri ce vorbea cu dânsa:

— Îți recomand pe d. Arsenie Timofeevici J., îmi zise.

— O! noi ne cunoaștem, am răspuns zâmbind cu silă cătră rus.— Bonjur, mon cher; te știam la Hotin.

— Ieri numai am venit, și mâine mă duc.

— Cum! așa digrabă ne lași? am adaos încrețând fruntea și rădicând sprincenele, ca să-mi dau un aer mâhnit.

— Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe neplăceri decât mulțămiri.

— Și mai vârtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliți a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniți poate a muri departe de ai voștri, fără altă petrecere decât ceaiul și stosul…

— A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, pacea e nesuferită. A ședea fără treabă într-o cetate, în tovărășia unui bătrân comandant plin de reumatismuri și de decorații…

— V-ați afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B., și nu luați seama că alergătorii au să plece.

Ofițerul ne lăsă.

— De mult venise lăncerul acesta? am întrebat.

— N-aibi nici o grijă, îmi răspunse doamna B., râzând; îmi vorbea de fortificațiile cetății Hotinului. Nu știi însă cât m-a mulțămit întâlnirea voastră. Făceam o comparație între voi când vorbeați; tu atât de negru, el atât de alb; era un contrast de minune.

— Văd că comparația nu-mi era în favor.

— Oh! ești nesuferit. Taci. Iată domnul R., unul din judecătorii câmpului (juges de camp).

Domnul R. ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată ce se vor cântări concurenții.

— Cum? am întrebat.

— Toți se cântăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu și celor mai ușori li se pune plumb pe șea, pănă ce sunt toți deopotrivă grei.

— Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut ușor, pentru ce să mă îngreuie cât un grosoman, ce trage poate opt sute de litre?

— Așa e regula.

— Care socoți că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de câmp.

— Precum gândesc, Meleli va câștiga, căci e bun călăreț.

— Care e Meleli? am zis.

— Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încât pare că e de împrumut.

— Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc.

— Să-l vedeți pe cal, veți judeca altfel; dar aud chemândumă. Mă iertați, mă rog.

Judecătorul alergă și, găsind toate formalitățile împlinite, dete semnalul strigând: allez!

Alergătorii plecară ca săgeata.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., și simțesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atât de tânără și atât de nenorocită! Abia începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite, cu întăiul ei barbat, colonelul D., tânăr, frumos, viteaz, și moartea îl seceră sub zidurile Silistrei.

Acum, acest al doile…

— O! ea îl iubește.

— Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui și câtă jale în inima soției sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip.

— Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrân și d. Ipolit este încă în floarea juneței.

— Vai de el! cu atâta e mai de tânguit, pentru că în vrâsta înfocată a tinerelor simțiri, viața i s-a făcut o povară dureroasă.

— În adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi o boală trecătoare.

— Nicidecum. E desăvârșit orb. În zadar s-au silit cei mai iscusiți doctori ai Petersburgului și ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vârtos, pe lângă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atât încât pare că e un bătrân trecut!

O, Dumnezeule!

Blăstemul Olghii se împlini!…

Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Doisprezece concurenți purceseseră și numai cinci se înturnau. Curând și din aceștia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru și o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atât de delicate, încât păreau că numaidecât or să se frângă. Pe dânsul era Meleli. El sta înfipt pe șea și atât de neclintit, încât omul și dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc și aburi groși ieșeau din el. Fruntea călărețului șiroia de sudoare; el legase frâiele de oblâncul șelei și se ținea de coama cursierului.

Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu știu cărui domn, era mai mare decât armasarul; trupul ei lungăreț o arăta că e fugariță. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, și alergând alăturea cu dânsul, șuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci și mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.

Amândoi era acum ca la cinci sute pași de țintă, când Meleli înfipse ambi pinteni în coastele armasarului. Un sânge purpuriu văpsi pielea lui lucie ca atlazul și negru ca pana corbului. Rânchezând de durere, se răsuflă sforăind strașnic, zburli unduioasa coamă și, aruncându-se în zece copce, ajunse ținta, nobilul dobitoc!

Îndată îl urmă și iapa.

— Hura! strigă gloata, bătând în palme.

Meleli priimi vasul de argint pe care era săpate armăturile Besarabiei.

Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, țiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse.

Întovărășit de jandarmi și de toți privitorii, cu muzică înainte sunând marș, Meleli intră în oraș.

Astă intrare triumfală se pomenește și se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ș.c.l.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ce Olgă, doamna mea, și ce blăstem? am întrebat.

— Asta e o lungă și tristă istorie, pe care îți voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură.

Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta pănă ce au pierdut-o din vedere.

Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, așteptându-mă.

Iată ce îmi spusă: P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredințat fiind că cetitorul îmi va rămânea mulțămitor.

II – OLGA[modifică]

„Sunt acum câțiva ani de când trăia în orașul nostru o tânără damă. Nime nu o știa de unde este și cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon ce pierise la Ostrolenko; alții adevereau că bărbatul său, pe care însă nu-l cunoșteau, are proțesuri ce îl țin în Petersburg; alții că e o vânturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei; în sfârșit, acei mai rezonabili judecau că ea trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă, care venise să se spăsească în urâtul monotoniei Chișinăului. În scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dânsa era că se numea Olga și era poloneză.

Olga viețuia foarte retirată; rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. Mi s-a întâmplat s-o văd odată, și n-o poci uita nici acum.

Închipuiește-ți una din acele femei ce slujesc de îndreptare naturei pentru toate slutele ce a făcut din greșală . Figură nobilă și melancolică; niște sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atâta delicateță încoronau ochii ei negri ca mura, cu căutătură tânjitoare; albeața feței și a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, picioarele ei ce părea că se joacă în niște mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi. Într-un cuvânt, oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simtiment de mirare sau un fior de amor. Ea să părea a nu avea mai mult de douăzeci ani; dar câte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani, de vreme ce șterseseră roza de pe crin și înneguraseră o așa îngerească frunte! Văzându-ne mergând spre ea, trecu în altă alee și se făcu nevăzută.

— În adevăr, am zis d. Ipolit care îmi da brațul, dama necunoscută nu se pare a-ți fi compatriotă; brunetă și poloneză!

— Pintre garofele albe, de multe ori crește câte una de alt color, îmi răspunse.

— Răspunsul este poetic; dar astă sărmană garofă se vede foarte suferindă, și, zău! eu de aș fi în locul d-tale, aș căuta s-o mângăi măcar pentru dragostea nației.

— D-tale îți e lesne a vorbi cu așa ușor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai să iubești vrodată, pentru că te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. Cât pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi, pentru că cunosc urmările acestei grozave patimi!

— Ah! mă sparii, am strigat. Și de vreme ce este așa, iată făgăduiesc a nu iubi niciodată.” Expresie luată de doamna B. de la Balzac.

— Și ai putut lua o asemene sumeață hotărâre? am curmat eu.

— Oh! să dai samă dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna…

Eram fericit!

După puțin, doamna B. urmă:

„Ajungând în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. D. Ipolit găsi niște tăbliți căzute lângă un copac; negreșit că Olga le pierduse.

— A! am zis, iată acea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame.

Luăi tăblițile, le deschisei și pintre multele versuri și note leșești și rusești, iată ce găsii:

„On s’égare un seul instant de la vie… aussitôt une pente inévitable nous entraîne et nous perd; on tombe enfin dans le gouffre, et l’on se réveille épouvanté de se trouver couvert de crimes avec un coeur né pour la vetru…”

Pe altă față: „Occhi, piangete; accompagnate il core Che di vostro fallir morte sostiene”.

Mai înainte:

„Vergessen sie nicht, dass zwischen ihrem Brautkuss das Gespenst einer Selbstmörderin stürzen wird”.

— Rousseau, Pétrarque, Schiller, ce mozaic de poeți! am zis. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă; și nu sfătuiesc pe cine n-a fi cetit pe acești autori să-i facă curte. Dacă astă gingașă Luiză caută vrun Ferdinand, negreșit că nu-l va găsi în Chișinău.

Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliți. Amândoi păzeam tăcere gândind, el la Olga, eu… la toaleta pentru balul de la club.

— Oare va veni la bal? am întrebat după puțin.

— Nu știu.

— D-ta însă vei fi.

— Poate.

— O! Tăblițile aste ți-au luat mințile.

Uitasem și Olgă și tăbliți, când, după vro două luni, am întâlnit pe Ipolit la primblare. Trebuie însă să știi că, sau îndemnul meu, de care mă voi căi toată viața, sau acele fatale tăbliți au fost născut un prieteșug între Olga și Ipolit, prieteșug ce se schimbase în cel mai înflăcărat amor. Toată lumea zicea că el o iubește și că este hotărât a o lua, mai ales că acum și locuiau împreună; însă ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume.

— Îți cer o mie de iertări, îmi zise el, apropiindu-se; este o mulțime de vreme de când n-am venit la d-ta. Pricina…

— Pricina e frumoasa poloneză, am curmat râzând, și vreu s-o iert căci mi-a răpit un prietin, de vreme ce a izbutit a domoli o inimă sălbatică.

— Adevărat, îmi răspunse; nu tăgăduiesc că Olga mă iubește cu toată frenezia amorului; asemenea o iubeam și eu la început, dar acum îți mărturisesc că nu mai simt acel foc, acea beție. Amorul meu se prefăcu în compătimire. Olga e minunată, e un înger, dar pururea tristă, pururea plânsă, mă teme, mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atâta dragoste. Eu o iubesc acum mai mult de milă…

— A, ești o fiară, domnule!

— Tânguiește-mă, doamna mea, și nu mă osândi. Simt, cunosc, văd că sunt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferințile ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au depărtat-o din cararea acea înflorită pe care o visează o inimă de douăzeci ani. Eu am acum treizeci și doi ani și am cercat prea multe chinuri. Pururea vândut de femeile care îmi jurau un tânăr și vecinic amor și apoi mă părăseau lepădându-mă ca pe o modă veche, fără macar a cugeta că prin aceasta omoară o ființă omenească, am sfârșit prin a le cunoaște și a le prețui pentru aceea ce sunt: niște draci frumoși lăsați pentru a ne chinui.

— Mulțămesc de compliment, am zis.

— Iartă-mă, doamna mea, și îți rezic, jălește-mă și nu mă osândi.

— Dar dacă ai o inimă așa stricată, am adaos, dacă nu ești în stare s-o iubești pre cât te iubește, pentru ce nu te destăinuiești ei? pentru ce o îmbrâncești, jucându-te, în râpa pierirei?

— Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, când singura idee e în stare să o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necăjicios. Nădejdea mi-e la vremea care vindecă toate.

Sfârșind, mă lasă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi.”

— Vara mea, colonela D.? am zis eu.

— Ea însăși, îmi răspunse doamna B. Ipolit acum o iubea pe dânsa și uitase pe Olga… Ah! oameni, oameni înrăutățiți! Vedeți o biată femeie nevinovată, tânără, cu inima simplă și liniștită. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea, pănă ce prin ademenirile voastre o faceți de-și calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea ca să s-arunce în brațele voastre și apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvârliți cu despreț, zicând: atâta e tot!… cruzi, nesimțitori, infami, nelegiuiți!…

Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresa la mine.

Am vrut să mă apăr.

— În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe niște asemenea necredincioși?

— Râzi, domnule, dar eu nu râd… Oh! ai un aer nestatornic care mă îngrozește!

— Ah! am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest fel? Socotește că eu n-am încă treizeci ani și prin urmare sunt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsek…

Balzac era autorul favorit al doamnei B. care, mulțămindu-se de acest bun martur, îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceașca de vermeil, și după puțin urmă:

„Ipolit iubea pe colonela D. și uitase de Olga… Olga nu mai era acum pentru dânsul decât o supărare de care căuta vrun mijloc a scăpa! Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit și nobil; din împotrivă, știind câtă delicateță are în suflet, nu-l osândeam, ci îl jăleam și plângeam pe acea nenorocită femeie care abia o cunoșteam și care, jertfă unei crude fatalități, era silită a bea un nou pahar de durere!

Toată lumea vorbea că Ipolit a să ia pe colonela D. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atâta necredință. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atât de nedrept, încât să voiască a-și strica el însul lucrările lui.

Într-o zi, aflându-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. Astă vizită îmi pricinui mirare, căci, precum am zis, noi abia ne cunoșteam. Deși eram negata, am luat un șal și am priimit-o.

Pare c-o văd! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusăm atât de frumoasă, deși palidă, la grădină; fața ei era atât de slabă… atât de schimbată. Pelița ei sămăna cu batista subțire, fără pic de viață; o moarte să vestea în ochii ei scânteitori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieșită din mâinile lui Canova.

Am alergat înainte-i, am luat-o de mână — mâna ei ardea — și am pus-o lângă mine.

— Ah, doamna mea! îmi zise, și glasul ei era înecat de suspine, iartă cutezarea mea; oh! sunt foarte nenorocită!

Lacrimile îi împlură ochii.

— Liniștește-te, doamnă, i-am răspuns. Oh! înțăleg! în adevăr, ești foarte nenorocită!

— Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriat, sculându-se; așa e că mă lasă? O, Dumnezeul meu, îndură-te!

— De d.Ipolit vorbești, doamnă? Zic c-a să se însoare, dar nu cred că poate fi într-atâta de crud. Și în sfârșit, fiind aceasta, pentru ce să te mâhnești? Să vede că e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se desprețuiește și se uită…

— Să-l uit! eu să uit pe Ipolit? Pesemne d-ta nu știi, doamnă, că el mi-a făgăduit un amor fără sfârșit? Pesemne d-ta n-ai iubit, doamnă? Nu știi ce venin este acesta? Oh! te fericesc dacă ești nesimțitoare! Vai mie! eu am cunoscut amorul; încă o dată am iubit și acel întăi amor m-a nenorocit, acesta mă omoară. Voi muri negreșit… El era bucuria mea, sufletul meu, și să mă lase? Căci în adevăr voiește a mă lăsa… Oh! îl voi omorî și pe el și pe soția lui!…

Înfurierea ei m-a îngrozit. Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona când hotărî a se îngropa subt ruinele Cartagei. M-am sculat.

— Te spariu, doamna mea, îmi zise după puțină tăcere, — iartă-mă! Când ai ști cât foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge!… Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea, după Dumnezeu, la d-ta mi-e nădejdea. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osândă! Zi, fă, mijlocește să nu mă lase!

— Și ce pot sfaturile mele, când lacrimile d-tale nu folosesc? am zis.

— Ah! când gândesc că ieri, nu mai departe, luă crucea și se jură pe sănătatea lui, pe viața lui, pe ochii lui, că mă iubește și că va fi al meu!… Oare Dumnezeu va suferi să se calce ăst fel jurămintele făcute în numele său? Oare trăsnitele ceriului s-au stins?… Pentru că și s-a jurat, doamnă, în mii de rânduri. Eu însă mă temeam de amorul lui! De câte ori îmi spunea că mă iubește, vorba asta mă împlea de fiori. O presimțire amară îmi zicea că omul acesta, care-l vedeam jurându-se pe ochii lui dinaintea icoanei și luând martură dumnezeirea cu atâta ușurătate, este un trădător. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sunt minciunoase. Și însă, ființă ticăloasă ce sunt! adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui; visam fericirea în brațele ce erau să mă vândă!…Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele în ceasurile acele! Aș fi murit norocită și n-aș fi silită acum a-l blăstema și a plânge!

Șiroaie de lacrimi curgeau din frumoșii ei ochi. Un tânăr om, de ar fi văzut-o atunci, negreșit că nu s-ar fi stânjinit cât de puțin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. Cât pentru mine, neștiind cum s-o mângăi, am început și eu a plânge.

Ea urmă:

— Hotărâsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nelegiuirea omului cărui va să-și încredințeze soarta. Nu o cunosc, dar aud că e o femeie tânără, bună, simțitoare; poate că s-ar fi îndurat de nenorocirea mea. Oh! i-aș fi spălat picioarele cu lacrimi și ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el; dar în minuta când voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. Neștiind ce să mai fac, am hotărât să viu la d-ta. Știu că el te stimă, știu că ți-e prieten; d-tale ți-e milă de mine, d-ta ești bună, plângi… Fie-ți milă de o nenorocită! Scapă-mă, doamna mea, mântuiește-mă!…

Și biata femeie îngenunchease dinaintea mea și îmi săruta mâinile fără să poată articula un singur cuvânt de greutatea suspinelor. Eu plângeam ca și ea și cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită, Olga sau eu.

M-am pus la scriitoriul meu și am scris lui Ipolit ca îndată să vie la mine. Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mână.

— Du acest răvaș la d.Ipolit P., i-am zis; să-l găsești numaidecât.

— D. Ipolit e la doamna colonelă D., îmi răspunse. O slugă de acolo a adus acest bilet.

— Adă, am zis; dar Olga îl luase mai înainte. O văzui tremurând când cetea. Deodată, țipând strașnic, scăpă biletul și ieși răpede.

În bilet scria:

„Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la 5 ceasuri diseară la biserica catedrală spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D.”

Ceasornicul arăta patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toată nobilimea era la biserică când am intrat. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară și sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoștea că se lupta în sine mustrarea cugetului și presimțirea. Din împotrivă, câtă senineță pe fața tinerei lui soții, câtă bucurie, câte nădejdi de fericire!

Ceremonia se sfârșise. Toți fericitau pe tinerii soți, gătindu-se a-i întovărăși acasă. În momentul acela, văzui pe polițmaistru că veni de afară cu grabă și vorbi cu doctorul S., care ședea lângă mine.

— Ce este? l-am întrebat.

— Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. Și ieși îndată cu doctorul.

Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte.

„Nu uitați că între sărutul însoțirei voastre se va pune fantomul acelei ce s-a ucis din pricina voastră.”

O greutate îmi apăsa inima; un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învârtește cu mine și niște luciri scânteioase îmblau împregiurul meu. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-am ținut de strană ca să nu cad. Nu știu cât ținu astă fantasmagorie, căci, când m-am deșteptat, eram singură în biserică. Tremurând și cuprinsă de spaimă, am ieșit.

Sosind acasă, slugile îmi spuseră că polițmaistrul și cu doctorul S. mă căutaseră și că ei veneau de la Olga pe care, când ajunsăseră, au fost găsit-o moartă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Abia trecuseră patru luni de la însurarea lui Ipolit și de la moartea Olgăi și el se bolnăvi de ochi. Curând i-au lipsit viderile și blăstemul Olgăi se împlini. Acum e de tot orb. Simțirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea păcatului său i-au atacat sănătatea și, în vârsta de treizeci și cinci ani, așteaptă și dorește moartea ca o fericire.

Iată isprăvile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubește și nu simte!”

Doamna B. oftă; eu nu mai râdeam.

III – TRISTEȚĂ[modifică]

Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iași. Toate îmi vesteau câte o supărare. Una un proțes, alta niscaiva vești politice mâhnicioase. În sfârșit, una mai mică îmi spunea că mă așteaptă, că mă iubește, că mă dorește. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc.

Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit, am vrut poate să te înșăl ca un ticălos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tău! De te-aș fi iubit, n-aș șădea ferecat în lanțele doamnei B., femeia astă neînțeleasă, care-mi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecând amorul o trecere de vreme, făgăduindu-mi o vecinică dragoste și întrebându-mă când mă întorc la Iași. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plânși, cu fața mâhnită, care să mă teamă, să mă iubească și să moară cum a murit Olga.

Și însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tânăr, tot delirul juneței cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete…

În adevăr, numai un amor poate avea cineva și acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tânăr întâlnește o inimă simplă și nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă și curată ia o opinie încântătoare pentru amor; iar de se face partea unui suflet fațarnic și trădător, atunci pierde toată iluzia și, în locul fericirei, capătă pizmă și împietrire.

Oh! când ar voi femeile să știe ce înaltă solie au priimit de la cer; când ar voi să știe că sunt lăsate ca să ne păzească de rău, să ne îndure inima, să facă fericirea vieții noastre, fără-ndoială că iubirea lor n-ar ținea numai pănă ce se usucă sărutul nostru de pe buzile lor!

Eu totdauna am gândit că îngerul păzitor pe care provedința l-a dat fiecărui om nu este decât femeia căria el a jărtfit amorul său; și însă, pentru ce lasă ele a intra într-o inimă plină de iubire îndoiala și ura?… O! nu sunt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc precum meriți; dea seamă grozavele ființi ce mi-au stricat inima… Voiești a fi iubită? găsește vrun înger, precum ești tu!

Sluga mea intră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prânz pe a doua zi de la d. Ipolit. Răvașul era scris de soția lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi.

Mă invita la masă! Și ce figură eram să fac eu privindu-i starea, după cele ce-mi spusese doamna B.? Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o vecinică noapte; pentru care soarele n-are raze, nici câmpul flori. Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. Și ea, oborâtă sub apăsarea soartei, privind pe acest bărbat fără să poată afla un cuvânt cu care să-l poată mângăia și gândind la cel mai întăi pre care moartea i l-a luat; văduvă de doi barbați (Ipolit se putea socoti ca mort) la 21 ani, în cea mai înflorită frumuseță! — Am răspuns cerându-mi iertare și pretextând o pricină însămnătoare.

Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el, lăsând în urma lor o ceață cenușie; luna se ascunsese; câteva stele pribage se iveau unde și unde pintre nori. Vedeam orașul adormit desfășurându-se sub mine ca o mare umbră. Liniștea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată. Curând, un vis deștept îmi înfățoșă toate întâmplările vieții mele, de la 17 ani când am pierdut pre tatăl meu, când am rămas singur în lume și pănă la 28. Gândeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem, gândeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gândeam la toate acele ființi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pănă la copila care-mi scria, pănă la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecând pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plânse, râzânde…

Tunetul vuia în depărtare; cerul acum se învălea cu o haină posomorâtă; stelele piereau pe rând. De aș fi fost poet, aș fi privit cu plăcere această scenă măreață a naturei, dar timperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. Un soare frumos, o noapte senină mă înveselește; din împotrivă, o vreme urâtă mă întristează; în adevăr, gândeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă. Ce vifor se gătește! Stelele strălucesc de o mai vie lumină! Spun că de câte ori moare un om, sufletul lui merge de-și ia loc între stele; oare care va fi steaua Olgăi? poate că acea care e acolo în capăt. Mă uitam la Ursa mică.

— Domnule, îmi zise sluga, trăgându-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cina.

— Nu vreu, am răspuns.

— Domnule, să închid fereastra; vremea e turbure, curând a să tune.

— Ș-apoi?

— Știu că d-tale nu-ți place tunetul.

— Așa este, când e aproape și când trăsnește; dar când vuiește în depărtare îmi place.

— O, cum fulgeră de strașnic, adăogă blăstematul, groaznice tunete o să avem! trebui să trăsnească undeva.

Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. Înturnându-mă, văzui pe gazdă cu șervetul pe mână.

— Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit un holod- noi minunat, blinee cu icre fierte în unt și…

Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul.

Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. În junia sa se vede că fusese bălan, căci ochii lui avea încă o ușure văpsea de alb-albastru. Fața lui roșie ca morcovul și fruntea fără nici o zbârcitură arăta că pentru el viața n-avusese zile negre.

— De mult ești însurat, moșule? l-am întrebat.

— De patruzeci de ani.

— Ai copii?

— Trei băieți și o fată.

— Și unde sunt?

— Doi slujesc în oaste; cel mai mic e pisar și fata mea trăiește la Tulcin. O! Sașa mea…

— Sașa? ce va să zică Sașa?

Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexandra.

— Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare; am măritat-o după un cinovnic de la Tulcin. Barbatul său este guberskii-secretar. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai naltă cu două palme decât mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir, și groasă cât mine. Ș-apoi, frumoasă, roșie ca un bujor; numai când era mică a căzut din scrinciob și de atunci e cam șchioapă; vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. — Și învățată, domnule, ca un diac. Scrie, cetește groznic. Când a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți foarte frumoase; păcat că nu știu a ceti.

— Trimiti-mi-le să le văd, am zis.

Acesta era Florian tradus rusește.

— Cetește tu și eu voi asculta, am zis lui Ivan.

El începu:

„După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio și la Galatea, câinele începe a alerga prin măgură; și se ia după un ied sălbatec. Iedul fuge și trece lângă păstorițe…”

— Deschide în alt loc.

„Estela se roși uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să priimească prezentul și păstorița stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului…”

— E! dă-mi pace cu păstorițele și cu berbecii cu cordele verzi.

Văzând că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăștia melancolia, m-am culcat, însă de abia apucasem a adormi, și un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi.

Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari policandele cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonând aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreță . Prin salon se primblau oi cu cordele verzi la gât și Sașa sărea, schiopătând și strâmbându-mă. Nu știu cât ținu acest popuri de vedenii, căci, când am deschis ochii, era ziua mare.

IV – CÂTEVA RĂVAȘE[modifică]

Era câteva luni de când mă înturnasem la Iași. Vârtejul soțietății, proțesuri, intrigile politice mă cuprinseseră într-atât, încât, neaflând minută de răgaz, am fugit la țară: însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deșteptară în inima mea suvenirea doamnei B. În zadar căutam a scăpa de prigonirea acestui amor atât de înflorit. El se ținea de mine și mă făcea a cerca toate chinurile despărțirei. De mă duceam la vânat, mi se părea că răsunetul pușcii mele trece Prutul și merge de moare la ușa doamnei B. De voiam să cetesc, doi ochi frumoși se puneau dinaintea literelor și în orice fras găseam o espresie a doamnei B. Nemaiputându-mă lupta, am scris să-mi vie pasportul. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid și pre Xenofon. Dumnezeu să mă ierte și pre mine și pre acești vestiți și limbuți autori! Neideat în strategie, n-am putut prețui nici frumoasa retiradă a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. Aruncam cărțile și mă duceam de priveam Prutul cum curge și fericeam pe cazacul cu barba lungă de la pichetul din cea parte. Îmi era drag cazacul. Au nu era și el de acolo de unde era doamna B.? Aflam multă poezie în nasul lui turtit și ochii mici și multă armonie în strigătul lui monoton: kto idiot?

Xenofon și Tucidid se duseseră pe urma lui Balzac și a lui Walter Scott. Îmi mărginisem cetirea numai în amoroasele răvașe a doamnei B.

Fără îndoială, ziceam, acesta e limbajul adevăratului amor! Laconic și înfocat. Doamna de Sévigné și Ninon de Lenclos niciodată n-au putut scrie astfel. Ah, cât m-a iubit de strașnic! Și eu care socoteam că e o cochetă și…

Ivan îmi curmă monologul. El îmi aducea pasportul și două scrisori cu timbrul Chișinăului. Cunoscui pe adresa unuia slova doamnei B. Tremurînd de fericire, am deschis-o. Iată ce-mi scria:

„Prietenul meu! Sunt foarte nenorocită! Aud că te gătești să vii iară în Basarabia și nu știi cât m-a supărat vestea aceasta…”

Începutul era original.”Te-ai fost dus; gândeam că mă vei fi uitat. Ah! când ai ști cât te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. Iartă sinceritatea mea, dar când ai ști cât sunt de nenorocită! De când te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat; am pierdut pre Bibi! Închipuiește-ți că se vede că-i dasă supa fierbinte sau cine știe ce! Pe la miezul nopții aud un grozav hârcâit pe canapeluța unde el dormea. Sar din așternut. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. Oh! nu-ți poți face o idee de ce am cercat! Oh! să-l fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! Cum se vârcolea în brațele mele! Am sculat toată casa; am trimis după doctor; dar saracul era în cele de pe urmă minute. Nemaiștiind ce să fac, i-am turnat pe gât câteva linguriți de apă de Colonia. Sărmanul! Sărmanul! trebuia să-l vezi cum urla, cum se zbuciuma! Oh, grozave minute pe care în veci nu le voi uita! Când a venit doctorul, îl găsi mort și pre mine leșinată… Lacrimile mă opresc de a-ți mai scrie, dar te rog încă o dată, de vei veni în Basarabia, să te faci că nici nu mă cunoști. Când ai ști cât sunt de nenorocită!P.S.Rupe scrisoarea aceasta.”

Am scăpat scrisoarea din mână și am deschis pre ceealaltă.

„Prietenul meu! Tu mă întrebi atâte lucruri deodată încât nu știu la care să răspund mai întăi. Văd însă că începi cu doamna B. și sfârșești cu doamna B. Așadar de dânsa îți voi vorbi, căci pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul și ai dreptate, pentru că știi că m-ai lăsat în locul tău și nu te îndoiești de sârguința mea, de vreme ce mulțămirea mea o cunoști că e să mă tăvălesc prin presudstvii (tribunaluri); și cu venirea ta (care cred că va fi în curând) te vei încredința că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decât tine, pentru că pre dânsul amorul nu-l târâie de nas după doamna B.

Tu îmi scrii să te înștiințez ce face? cum sufere depărtarea ta și dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu ești făcut a fi cât vei trăi înșelat de femei. Mângăie-te, simțitoriule Verter, Șarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici și-a făcut seamă, nici s-a bolnăvit (decât numai când i-a murit cățelușul), ci din împotrivă, a doua zi s-a aruncat în brațele unui tânăr ofițer de lănceri…”

— Fecior! dă-mi șipul cu o de Colon.

— N-avem aici la țară o de Colon.

— Dă-mi ceva! dă-mi un pahar de apă cu gheață…

„… s-a aruncat în brațele unui tânăr ofițer de lănceri. Tu îl cunoști; leitenantul Arsenie Timofeevici J. Îți aduci aminte cum râdeam de dânsul că șede ca o fată mare cu ochii plecați, și când vorbește cu femeile, tremură. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amândoi; capul tău e de poet și al lui de oștean și el te numea ucionaia golova; tu de când ești nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, bălan mai mult decât toți bălanii, e frumos în feliul lui și e în stare a se bolnăvi dacă ar videa că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decât celalalt. Aceea însă în care te întrece, prietenul meu, și cu care te-a gătit, este danțul. Închipuiește-ți că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie și tu cunoști slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poți face o singură antreșa; stângăcia ta e nespusă. Ascultă dar cum s-a legat acest amor. Știi că ne găteam să dăm un bal bunului nostru guvernator. Balul a fost a doua zi după purcederea ta. Deși n-am mulțămire în adunările zgomotoase unde domnește eticheta, aveam curiozitatea să văd pre doamna B. și să studiez soarta ta în ochii ei, pre care tu îi asemănai cu viorele înrourate și — cu câte alte acele. Nu tăgăduiesc că în seara aceea, ea era de minune; avea un aer așa de dulce, așa de încântător, așa non so che; un aer care zicea: iubiți-mă, nu mă lăsați să mă prăpădesc. Damele își șopteau și se ghionteau; tinerii o priveau cu amor și înfocare, zicându-și între ei: cât e de frumoasă! Se începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ți mai spun? Era în elementul ei și, fiindcă știu că-ți place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta alergând pe luciul valurilor. Însul guvernatorul se sculă de la cărți și veni s-o privească. Rușii striga: prevoshodno ! Moldovenii: minunat! Pe lângă ea, toate celelalte femei era slute. Asta nu e puțin când o zice o gură indiferentă, mai ales când — știi — că la noi sunt multe frumușele. Toată seara n-a vorbit decât cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decât pre Arsenie Timofeevici, n-a danțat decât cu Arsenie Timofeevici, numai eu unul am făcut un tur de valț cu dânsa, eu care n-am danțat de patru ani. În învârtirea valțului, am pomenit numele tău. Gâcește ce mi-a răspuns? „Nu-l văd la bal. A! Uitasem că s-a dus!…” Cum îți pare, prietene, răspunsul e de minune. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. Lăncerul șede toată ziua la ea; dar băiatul nu e așa de prost cât seamănă. Mi-a arătat ieri un răvaș de la dânsa; iată ce-i scria:”Mă învinovățești nedrept. Nu, nu l-am iubit pre el (acel el ești tu), gândul meu era tot la tine de când te-am văzut la alergarea de cai… Oh! te iubesc, dușinca! Mă jur pre ochii acești care zici că îți plac”ș.c.l., ș.c.l”

— Ticăloasa! se jura pre ochi, nu gândea la Ipolit!

„Rusul însă n-o iubește și cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cât s-a făcut de bisericoasă; șede toată ziua închisă, merge numai la biserică și la paradă. Adio, ș.c.l.”

Trebuie să aibă cineva 26 ani și să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simțit! În scrisoare mai era un postscriptum:

„După o îndelungată suferire, în sfârșit, Ipolit a murit…”

Hârtia îmi căzu din mâini și ochii mi se împlură de lacrimi, aducându-mi aminte de nenorocita mea rudă. Apoi, în ciuda și necazul ce aveam asupra doamnei B., mi-am adus aminte că babele la noi gonesc pre necuratul afumând pene prin casă. Am cerut o cățuie și foarfeci; am tăiat fărămele scrisoarea și răvășelele viclenei și le-am pus pe jăratecul din cățuie. Privind fumul ce se ridica și apoi pierea cum pierise amorul ei, am zis slugii mele să se ducă și s-afume odaia cu hârtiile aceste. El mă privea cu ochii holbați.

— Ai auzit?

— Bine; apoi?

— Apoi să zici să-mi înșale îndată calul și să te gătești să mergi cu mine.

— Unde?

— La călugărie.

Ivan se depărtă clătinând din cap. Negreșit că mă socotea nebun.

Așteptând calul, m-am dus la malul Prutului. Cazacul, cunoscându-mă, mă salută. O! cât mi-a părut el de slut! Eu m-am pus pe țărm și sfâșiind pasportul, aruncam bucățelele în apă, zicând: ce viclenie! să mă uite pentru că nu mai sunt față, pentru că nu știu mazurca, pentru că nu port epolete, pentru că nu-s bălan. Să-mi zică fără pic de mustrare a cugetului că nu mă mai iubește, pre mine care o iubeam ca sufletul! Să-mi spuie că pre Bibi nu-l va uita în toată viața! Vasăzică, că mai mult iubea pre cățel? Bine zice prietenul meu că sunt oameni meniți a fi cât vor trăi înșălați de femei.

În vremea aceasta, calul era gata. Îndată purcesei ca un duh de spaimă îmboldit de fierbințeala frigurilor, și când mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă și coastele lui sângerate de pinteni.

— Ivane, unde suntem?

— Intrăm în Iași. Iată se întorc de la Copou.

Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume și mă trezii în Iași.

Însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap reprezentația de la teatru.

Se da: Est-ce un ręve? 1836, august

N.B. Trecuseră 22 ani, de când nu fusesem în Besarabia, când în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcină cu o misie la Chișinău. În sfârșit, eram să văd locuri dorite, rude, prieteni ce nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! În călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, și mi se părea să privesc pe Meleli calare și pe doamna B. vălsând cu ofițerul de lănceri.

Era dimineață când am intrat în oraș. M-am dus la vechea mea gazdă, unde mă aștepta cea întăi decepție.

În locul moșneagului de la 1835, atât de roș și de vesel, mă întâmpină un neamț sarbăd și flegmatic, care cârmuia birtul.

Luăi un fiacru și vizităi orașul pre care îl găsii sporit în mărime, de nu și în frumuseță.

La urmă, mă hotărâi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gând, inima începu a mi se bate, și simții o neliniște oarecare. Era aceasta oare o aducere aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atâta timp, se petrecuseră atâte întâmplări, încât nu putea fi altă decât acea impresie a tinereței, care rămâne pururea în sufletul omului.

O slugă mă anunță. Intrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aștepta o nouă decepție. Găsii o băbuță zbârcită, încungiurată de căței și de motani, care, după ce cu politeță mă invită lângă dânsa, îmi prezentă o priză de tabac! Niciodată n-aș fi gâcit că bătrâna asta ce purta ochilari și priza tabac era frumoasa doamna B., odinioară fala Chișinăului!

— Cum, doamna mea, porți ochilari?

— Ce? ai pleșuvit?

— Tragi tabac?

— Ți-au căzut dinții? ș.c.l., ș.c.l.

După o convorbire atât de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfârșit prin a râde noi însuși de noi, și a ne mângăia de poznașele isprăvi a timpului.

Am petrecut două săptămâni vesele în capitala Besarabiei, unde am găsit cea mai bună priimire și cea mai cordială ospeție. 1857, mai

AU MAI PĂȚIT-O ȘI ALȚII[modifică]

Nimic nu e mai urât decât orașul Iași pentru un călător străin, mai ales dacă nu are un nume cu de la început și e încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoștința locuitorilor semicivilizați, din care se alcătuiește populația acestei capitale. Iar dacă voiagiază ca un poet, ca un artist; daci a avut norocire a fi colaboratorul vrunui vodevil monstruos ce s-a jucat la teatru Iașilor; dacă numele i-a fost tipărit la coada vrunor versurele dintr-un keepsake, sau în foiletonul jurnalului de Débats, ferice de el! Pretutindeni e bine priimit, sărbătorit, primblat și ospătat. Găsește plăcere în aste adunări semieuropenești, să deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi, numind vandalism lepădarea lor. în sfârșit, de este și tânăr și nu prea slut, apoi nu poate tăgădui că ulâțile orașilor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie și obosesc vederea, în vreme ce ale Iașilor, înfățoșind la toți zece pași un nou punt de privire, arată o varietate drăgălașă; și e pre mulțumit; dacă, după ce merge pe jos prin pulbere păn-în glezne, în primejdie a fi călcat de carete și drosce, scapă în fundul a unei mahalale, ajunge la o căsuță cunoscută unde era așteptat, își lasă galoșii la scară, întră obosit și trudit și vede că îi aduc dulceți.

— O, ce bun obicei!

Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. S-ar fi putut face pe un plan mai nou, dar nimeni nu-și bate capul și după ideea noastră au cuvânt. Ce! să-și facă casa în linia uliții ca să nu poată dormi după prânz de duruitul trăsurilor? Iașenii iubesc liniștea și acel drag far’ niente din care se alcătuiește cea mai mare parte din viața lor. Osteneala i-ar omorâ.

— Pentru ce să îmblu pe jos, dacă am trăsură?

— Ce răspuns să dai la un așa bun cuvânt?

Cu toate acestea, bunul oraș începu a-și schimba toaleta și, zău! ne pare rău, căci e slut astfel îmbrăcat jumătate cu frac și jumătate cu șalvari roși, întocmai ca un unter-ofițer pe care l-am văzut la informarea miliției, încins cu sabie piste gibeaua blănită cu cacom(blana albă a unui animal ca un dihor), purtând pinteni și șapcă cu roșu.

Acum vede cineva, în locul barăcilor și a colibelor care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, niște căsuți de moda bourgeoise — de ne este iertat a împrumuta aceasta zicere de la francezi, de vreme ce la noi încă nu e botezată. Cinci cămăruți în care abia te poți învârti și din care una mai mărișoară poartă pomposul nume de salon; trei stănjăni cvadrați de grădină englezească cu vro șase salcâmi slabi și subțiratici ce nu sunt buni nici de foc, nici de umbră; atâta tot. Iată cum s-a dezgradat bietul oraș! abia unde și unde să mai vede câte un palat vechi cu beciuri boltite, cu ferestre cu gratii, cu cerdace mari, însă și acestea începură a se sulimini și a se preface, și seamănă cu unter-ofițerul de care am vorbit mai sus.

Într-un palat de acestea — care era într-o mahala ticnită a caria nume îl vom tăcea de frica poliției — locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici, căruia la vrâstă de patruzeci ani îi abătuse să se-nsoare.

Coconul Andronache era unul dintr-acei oameni din norocire rari, adevărați cameleoni a societății, care-și prifac sufletul și portul după vreme și împregiurări. Așadar, pană acum de cinci ori își schimbă hainile. întăi, la 1812 și-a ras barba și s-a îmbrăcat europenește. Pe urmă, în vremea d. Calimah, luă iar costiumul lung. La 1821 bejănărind, îmbrăcă iarăși fracul și își rase și mustețile. înturnându-se, iar luă șlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, își lăsă favoriți mari și barbetă și puse și ochilari. Zice că nu se va mai schimba, dar putem să-l credem?

Poate că cetitorii noștri vor să știe — pentru că se găsesc oameni curiozi ce vor să le știe toate — ce făcu el patruzeci ani și se trezi așa târziu ca să se însoare? Precum întru toate, postelnicul Zimbolici era și întru aceasta nehotărât. Oare să se însoare, ori să nu se însoare? Acest gând l-a cumpănit douăzeci de ani. în sfârșit, într-una din zile, supărat pe femei că nu-i mai priimesc curtea, repeta dictonul lui favorit „Oare să mă însor, ori să nu mă însor?“, când îi veni în minte că demoazela Agapița, de curând ieșită din pension, are zestre de o mie galbeni venit pe an. „și eu am încă pe atâta, gândi postelnicul; ce bună treabă!“ Se îmbrăcă iute și alergă la muma junei copile, care nici știa că sunt postelnici pe lume și că gândesc la dânsa, sau mai bine zicând la zestrea ei.

Buna mumă, iubind pe fetița sa cu tot focul dragostei părintești, lucru ieșit din modă în zilele noastre, rămase încântată văzând că se înfățoșează o asfel de partidă, văzând că cere pe fiică-sa un postelnic, pe dânsa fată de serdar! „Agapița mea a să fie cocoană mare“, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie: dar greșea în ideea sa buna femeie, căci coconul Andronache era din soiul acel amfibiu (numeros în Moldavia) care se ține mai presus de starea a doile(boieri mici) și pe care aristocrația nu-l socoate nici îl priimește între ea, adică din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici câne, nici ogar. Postelnicul Zimbolici cunoștea proverbul din ispită, dar fiind om de duh, desprețuia aste prejudiții fumuroase și ridicule; el știa că în acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare, frumos și învățat. Așadar, curând se și însură. îndată strămoșescul său palat luă o nouă formă! gratiile se scoaseră de la ferestre; odăile se zugrăviră și se mobilară cu gust. Apartamentele nevestei lui, despărțite într-un capăt ce da asupra grădinei, și așternură pe jos cu covoare. La toate unghiurile să puseră clopoțele și din ietacul postelnicesei se deschise o galerie, unde ea iubea a cultiva florile cele mai rari și mai frumoase.

Tânăra Agapița, găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile, fără pretenții, care îi împlinea cele mai mici caprițuri de copilă, un om în sfârșit ce trecuse prin foc și prin apă, se deprinse ușor cu căsătoria, ea, care plânsese o zi întreagă când auzise c-or să o mărite și care din romanțul Ameliei luase cea mai mare antipatie asupra lui Mansfeld și prin urmare asupra bărbaților.

Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat și pe dânsa ca pe o minune de soție; și lumea nu greșa, deși ea rareori nu greșește, căci el însuși se mira de fericirea sa. Se vedea curtenit, salutat, stimat mai mult decât întăi; pentru că moldavii au și acest obicei, rămas de la daci încă, a crede că un om însurat are drepturi în societate, la care un neânsurat, fie oricât de cinstit, nu poate nicicum pretinde.

Șase luni trecuseră de când gusta postelnicul această ticnită fericire căsătorească. Sosi toamna și, nu știu cum, cu dânsa veni și sațiul în casa lui. Serile i se păreau pre lungi, mai ales acele petrecute la teatru, unde cele mai adese vedea bărbați înșelați. Pellier(actor comic la teatru francez de la Iași) îi părea măscărici când glumele sale făcea pe femeia lui să râză. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi: „Pesemne, gândea, sunt foarte nătărăi bărbații în Franța și femeile desfrânate. Norocire că noi mai avem încă mult pană să ajungem la acest grad de civilizație“.

Într-o seară, juca vist cu câțiva tineri de curând însurați ca și el. După opt robere în vremea cărora se păzise o adâncă tăcere:

— Zău, zisă unul azvârlind cărțile, de când m-am însurat joc numai vist și nu mai scump de un leu fisa; însă, adevărul vă mărturisesc, nu mă pot opri de a blăstema pe englezi și petrecerea lor. Ce joc monoton! nu-ți face cel mai mic tic-tac. Să trăiască bancul farao!

— Taci, zise altul, nu e de cuviința unui om căsătorit a lăuda astă dezbrăcătoare și rușinoasă patimă. Eu am uitat și paroli și setleva. Zi, mai bine. să trăiască căsătoria!

— Hura! strigară toți. Adusesă ceai și ciubuce.

— Ce socotiți? zise gazda. Păi eu sunt de idee să facem ponci precum odinioară, știți când…

— Nu mai pomeni, curmă al patrule; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. Să trăiască căsătoria! și nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mârșav unde își riscă cineva punga, cinstea și viața… Dar propunerea pentru ponci se priimește în con-glăsuire. Samuvarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amestecându-se cu rumul de Giamaica. Toți sorbeau astă iscusită băutură — care face nu mai puțină cinste aflătorului ei decât aflătorului tipografiei și a corăbieriei cu abur — lăudând plăcerile însurăciunei cu entuziasm, dar fără foc și pentru ca să dea o ațâțare mai vie acestor laude silite, defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei, a cărora însă aducere-aminte le aprindea fețele și îi făcea să râză cu hohot.

— Cât jălesc vremea perdută, zicea cel mai vechi însurat dintre ei, îmi pare că trăiesc numai de când m-am căsătorit. Numai de atunci mă pot socoti fericit. Zilele mele trec ca niște vise încântătoare. în toată dimineața, copilița noastră vine de ne deșteaptă. Privindu-o ne simțim renviind în ea. Când sunt sâlit să ies de acasă, nu știu cum să mă întorc mai degrabă. E de prisos a vă descrie ce înger este Zefirița. știți cât e de frumoasă; știți ce plătește într-o adunare; știți de se mai poate afla alta să facă solo mai bine la un contradanț.

— Natalia mea, zise altul, este muzicantă din cap pană în picioare. Sonatele lui Beethoven, fantaziile lui Haydn, caprițurile lui Paganini pentru ea sunt o jucărie. Când se pune la piano, pare că geniul muzicei o insuflă. Fiori te cuprind, tremuri, plângi, țipi ascultându-o și te socoți transportat într-un rai sau într-o sferă locuită de sirene. Dacă cândva vrun nor mâhnicios mă posomorăște. un allegro vivace mă înveselește. Dacă idei politicești mă turbură, un andante grazioso mă liniștește, dacă vrun cuget de gelozie mă necăjaște, un adagio sostenuto mă face să-mi cunosc amăgirea și să vărs lacrimi de căință, într-un cuvânt, femeia asta este o ființă lăsată înadins de bunul Dumnezeu pentru fericirea mea. Pentru hatârul ei învăț flautul; pentru hatârul ei învăț a cânta, căci am uitat să vă spun că cântă ca o Malibran. Acum putem cânta împreună frumosul duet a lui Mozart între Giovanni și Dona Anna.

— Cât pentru mine, reluă al treile, mărturisesc că n-am gândit niciodată că sfânta poezie va veni să se sălășuiască în casa mea. Soția mea e păgână ca Lord Byron și poetă ca George Sand. Autorul ei favorit este Victor Hugo; o cheamă Adalgița. Cum vă pare! A? poate-se mai frumos nume? Poeziile ei, când vor ieși la lumină — căci am gând să le tipăresc — credeți-mă, au să facă o mare revoluție în republica literaturei românești. Ascultați versurile ce a făcut ieri à la manière de Victor Hugo:

Cuprinsă de un trist necaz
Az,
Priveam amurgu-ntunecat.
Cat.
Și văd că dintr-un nour des
Es,
Mulțime de draci fioroși,
Roși.
Toți se pun împregiurul meu!
Eu,
Ce-o să știu face de acum?
Cum,
De-aici să pot al meu să scap
Cap
Ș.c.l.

Vad că vă minunați, dar să vedeți încă altele. Când o ascult, mă simt așa de prost pe lângă dânsa, încât mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat. Serile adormim întru cetirea vreunui romanț nou care face să ți să suie părul în vârful capului, sau a vreunei povești a lui Hoffmann ce te împle de fiori la lumina cea sarbădă a lampei. Așa uimiți, cuprinși, ne lipim strâns unul de altul și…

— Celelalte, strigă gazda ieșind din răbdare întru auzul atâtor laude. Nevasta mea, prieteni, n-are pretenție a se numi nici Staël, nici Sontag, nici Taglioni. Ea este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia; nevinovată ca un pui de turturea. știe numai să mă iubească; atâta știe, atâta vrea să știe. Atât de puțină idee are de ademenirile lumei, încât mă tem să nu mă-ntrebe într-o zi

Si les enfants qu’on fait se faisaient par l’oreille.

Râdeți, domnilor, pentru că nu aveți cercarea mea. Treizeci și doi ani am — tăgăduia opt — și mi se pare că am avut vreme să cunosc o mare parte din diplomația cochetăriei. Talentele sunt bune, dar eu sunt de e idee — care însă poate fi greșită — că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă. A mea iubește frumusețele naturei nu ale meșteșugului. Romanțuri nu cetește. I-am făcut o mică bibliotecă de cărți moralicești. Toată dragostea ei sunt eu; toată mulțămirea, florile, în toată dimineața, după ce caută trebile gospodăriei, iasă în galeria de lângă ietacul său, unde privindu-și florile, cetește pe Emile a lui Rousseau. Dumneavoastră ați făcut niște frumoase portreturi despre soțiile dv., dar — să nu bănuiți — îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt și voi să vă încredințez prin însăși vederea. Veniți după mine; Agapița nu știe că sunt acasă. Veniți!

Toți bărbații s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbolici, nerăbdători de a vedea și a judeca fericirea lui.

În vârful degetelor, cătinel, țiindu-și răsuflul, au trecut prin un șir de odăi, toate întunecate, pană ce au ajuns ia o ușă cu geamuri, preste care era o subțire perdea. Gazda zâmbind o rădică, dându-se cu politeță în laturi ca să lasă pe oaspeți să privească, încât toți au putut vedea pe tânăra nevasta, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tânăr ce o ținea strâns îmbrățoșată… Buzele lor se atingeau.

Gingașa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla în-tr-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieți, când te simți învins de plăcere, înimicit de desfătare, când visezi treaz, când fericirea amorțește oricare alte simțiri ale noastre, Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tânărului amorez, înturnă ochii și zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbați ce o priveau. țipetul ei îngrozi amorul. Tânărul se sculă, sări în grădină și se făcu nevăzut.

Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care păn-atunci sta încremenită mâna lui. Se uită la oaspeții săi și oaspeții săi la dânsul: vru să le zâmbească, dar simți că se strâmbă. îi petrecu până la scară, unde se despărțiră fără să-și zică un cuvânt făr-a se mai uita unul la altul. Toți alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gândind la scena ce văzuseră și temându-se să nu găsească asemene priveliști pe acasă-le.

Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemând gândul ce-l lovise să se însoare ca să-și pearză liniștea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încarcă și apoi se puse pe gânduri, privind unealta ucigașă; în sfârșit slobozi — un bohot de râs azvârlind arma și zicând:

— Au mai pățit-o și alții !

Post-scriptum Dacă cineva are curiozitate să afle ce s-a mai urmat după cele arătate mai sus, ii vom spune că Agapița, după mai multe mustrări ce priimi de la soțul său și mai multe făgăduinți ce îi dete, nu știu cum se întâmplă de căzu iar în ispită. După a treia și a patra recidivă, onorabila dicasterie(tribunal bisericesc) îi despărți, și coconul Andronache se duse în voiaj ca să-și uite tribulațiile conjugale, trimițând fostei sale soții, în ajunul plecării, o frumoasă ediție a întâmplărilor lui Telemah; însă noua Calipso se mângăi lesne de purcederea lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, și că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deși mulți aspiranți la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au și nu vor vedea, urechi au și nu vor auzi.

Curier de ambe sexe, nr. 11, 1837

TODERICĂ[modifică]

„Eu nu sunt de când povestele; sunt decând se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă ocă fer la un picior și tot îi păreacă-i ușor” ș.c.l.
Prologul povestelor

Pe când trăia Statu-Palmă, Barbă-Cot și în Academia din Podul Iloaei da lecții vestiții dascali Pâcală și Pepele, era în Iași un tânăr boierinaș cu numele Toderică, frumos și bun la inimă, dar desfrânat cât se poate, pentru că-i era dragi cărțile, vinul și femeile. Nu se spoveduise de când era și se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumușele. Iată dar s-a întâmplat că Toderică, după ce sărăci în cărți pe doisprezece coconași, carii de desperație se făcură voinici de codru și muriră cu cinste în iarmaroc, prăpădi și el, cât ai bate în palme, tot ce câștigase și moștenirea de la tată-său pe deasupra, afară de o mică răzeșie în ținutul Herții, unde se duse să-și ascundă păcatele și ticăloșia. Trei ani erau acum de când trăia în singurătate, ziua îmblând la vânat și seara jucând stos cu vatavul lui și făcând pasians, când într-una din zile, de abia intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea, iată că Domnul nostru împreună cu sfinții apostoli au venit și, bătând la ușă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeți. Toderică, care, precum am spus, era bun la inimă, se bucură că-i veniră musafiri tocmai când avea cu ce să-i ospăteze; și așa îndată-i pofti în casă și porunci de masă, rugându-se de iertare, dacă nu-i va putea ospăta cum se cuvine unor persoane ca dumnealor, fiindu-i fără veste vizita dumilorsale.

Domnul nostru, râzând de minciuna lui Toderică:

— Ne vom mulțămi cu ceea ce ai, i-au zis, numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mânca, au adaos arătând pe Sf. Petru.

Toderică îndată puse să gătească demâncatul și, vrând să cinstească pre oaspeții săi cu ceva mai mult decât cu vânat, văzându-i mai vârtos că-s cam mulți, zise vatavului să taie un ied ce-i mai rămăsese și să-l facă friptură.

Gătindu-se bucatele, compania s-au pus la masă. Toderică se mâhnea că n-are vin mai bun ca să cinstească pre oaspeții săi:

— Domnilor, zise, îmi pare rău că nu mi-au venit încă buțele cu vin de la viile din jos.

Domnul nostru se zâmbi pe sub musteți de minciuna ce cârpise Toderică și, gustând vinul:

— Nu-mi spui că vrei să ne amăgești? i-au zis, vinul dumitale este foarte bun. Întreabă și pe dumnealui care cunoaște, adăogi arătând pe Sf. Petru.

Apostolul, sugând un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse așa vin minunat și pofti pe gazdă să-l cerce. Toderică, care toate aceste le lua de complimente, își împlu paharul, dar rămase cu gura căscată, când se încredință că cu adevărat asemine vin nu băuse de când era. Cunoscând deci din minunea aceasta și din vorba apostolului înfățișarea mântuitorului, se sculă îndată de la masă ca un nevrednic de a mânca în asemine companie sfântă, dar Domnul îi porunci să șadă la masă și trebui să asculte.

După ce au mântuit de mâncat friptura, Domnul nostru s-au dus cu apostolii în odaia ce li se gătise; iar Toderică, rămâind singur a jucat stos după obicei cu vatavul, bând ce mai rămăsese din vinul cel blagoslovit, a făcut pasians și apoi s-a culcat.

A doua zi, sfinții călători adunându-se în tindă împreună cu gazda, Domnul nostru au zis lui Toderică:

— Suntem pre-mulțămiți de priimirea ce ne-ai făcut și vrem să-ți răsplătim. Drept aceea, cere-ne trei lucruri oricare vrei și ți le vom da, căci toată puterea avem în cer, pe pământ și în iad.

Atunci Toderică, scoțând din buzunar cărțile ce le purta totdeauna cu el:

— Doamne, zise, fă să câștig de câte ori voi juca cu cărțile aceste.

— Bine, răspunde mântuitorul.

Sf. Petru, care era lângă Toderică, i-au zis încet:

— Nebunit-ai, păcătosule? Cere viața de veci și iertarea fărdelegelor tale!

— Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică.

— Mai ai încă două lucruri de cerut, zise Domnul nostru.

— Doamne, urmă gazda, fiindcă ești așa de bunișor, fă, mă rog, ca cine se va sui în părul acest care umbrește ușa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu.

— Fie așa! a zis Domnul.

Auzindu-l sf. apostol Petru nu-l mai putu răbda, deci ghiontindu-l cât ce putu cu cotul:

— Păcătos nătâng și îndărăpnic, i-a zis, au nu te temi de iadul ce este gătit pentru nelegiuirile tale? Cere, zicu-ți, la stăpânul un loc în sfântul său rai; mai ai încă un lucru…

— Te poftesc, dă-mi pace și-ți caută de treaba d-tale, îi răspunse Toderică fugând de lângă apostol; și Domnul nostru, întrebându-l care este a treia a lui cerere:

— Aș vrea, zise, ca cine se va pune pe scăuieșul ist de lângă gura cuptorului să nu se poată scula pănă n-oi vrea eu.

— Amin! zise mântuitorul și, lăsându-i ziua bună, se duse cu apostolii.

N-apucase încă bine cel de pre urmă apostol să pășească pragul și Toderică, vrând să cerce puterea cărților, chemă pre vatavul și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rândul. Deci, nemairămâindu-i îndoială, se sui într-o căruță de poștă și, ajungând la Iași, trase la cel mai bun birt, unde năimi cele mai frumoase odăi. Îndată ce vestea sosirei lui s-a împrăștiat, toți tovarășii birbantariilor lui au alergat să-l vadă.

— Gândeam că te-ai prăpădit, i-a zis Andronache Zimbolici; auzisem că te-ai făcut sihastru.

— Așa este, răspunse Toderică.

— Ce dracu ai făcut de trei ani de când nu te vezi?

— Am petrecut cu postul și cu rugăciunea, fraților! Și iată molitfele mele, adaose, scoțând din buzunar cărțile.

Toți au buhnit de râs de răspunsul acesta și toți au rămas cu ideea că Toderică și-a îndreptat starea în țări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători mai proști decât acei carii veniseră să-l vadă și carii se uscau de dor să-l pungească ca mai nainte. Unii acum se și așezau la o masă de joc, dar Toderică îi pofti întăi să guste ceva și așa trecură în sală, unde din porunca lui se gătise un ospăț minunat.

Masa aceasta au fost mai veselă decât cina apostolilor, macar că vin străin avea numai Tokai și de Rin, care se jura Regensburg pe sufletul răposatei sale soții , că vinea chiar din viile prințului Metternich, iar de loc era niște Odobesc vechi de zile și niște Cotnar uitat de vro duzină de ani, într-un poloboc din pivniță.

Pănă a nu sosi oaspeții săi, Toderică se îngrijise de a mai avea un joc de cărți asemine cu cele blagoslovite, pentru ca să le poată lua în locul celorlalte când va cere trebuința și, dând două-trei cărți după ce va bate opt-nouă, să depărteze tot prepusul de la pontatorii săi. Pusese unele în dreapta și altele în stânga.

După ce au mâncat toți, s-au pus împregiurul unei mese și Toderică scoase întăi cărțile cele proaste; dar, văzând că hojma pierde, porunci s-aducă vutcă și, în vreme ce ceilalți bea în sănătatea Elencilor și a Catincilor, Toderică ascunse cărțile cele proaste și puse în loc pre cele blagoslovite. Nemaicăutând la jocul său, fiind sigur c-a să câștige, începu a lua seama pontatorilor săi și îi văzu Nu se va părea un paradox, dacă va judeca cineva că Regensburg de atunci a putut fi tot acel de astăzi după vestitul sistem a metempsicozii lui Pitagor.

că îmblau cu furat și cu șulerie. Putea deci să le scurgă în cuget curat toate paralele, pentru că ei îl sărăciseră pre dânsul! și acum vedea că i-au fost luat banii prin înșălăciune și tâlhărie, iar nu doar că știau juca mai bine sau avuseseră noroc! Știindu-se pre sine cinstit și fiind încredințat că are să câștige și să-și răzbune, simți nu puțină bucurie; aducându-și însă aminte de vremea trecută și de cei doisprezece coconași pre care îi sărăcise și gândind că poate numai aceia au jucat cinstit, s-a căit că el a fost pricina pieirii lor; o ceață i-a acoperit razele de voie bună ce i se vedeau în față și a oftat bătând toate cărțile pontatorilor săi.

În scurt, în seara dintăi, Toderică a potrivit să câștige numai atâta cât să plătească masa și chiria odăilor pe o lună. Tovarășii săi, cu buzele îmflate, au făgăduit să vie a doua zi.

A doua zi și în zilele următoare, Toderică a câștigat o avere strașnică. Îndată s-a mutat de la tractir într-un palat mare, unde, din vreme în vreme, da baluri strălucite. Cele mai de soi cocoane se sfădeau pentr-o singură ochire a lui; la masă avea totdeauna cele mai bune vinațe și casa lui era capiștea desfătărilor.

După ce a petrecut un an de zile, jucând cu chibzuială și slujindu-se când cu cărțile cele blagoslovite, când cu celelalte, a hotărât să-și răzbune cum se cade, pungind pre cei mai mari boieri. Pentru acest sfârșit, prefăcând în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfântul Gheorghe la un bal mare, care avea să se sfârșească cu un banc de cele mai zarife.

Acei ce n-aveau bani au luat cu dobândă de la jidovi; ceilalți au adus câștigurile moșiilor ce le priimiseră de cu seară și tot ce mai aveau; Toderică i-a ras pre toți și peste noapte s-a făcut nevăzut cu aurul și cu juvaierurile.

De atunci a hotărât să nu joace cu cărțile cele blagoslovite, decât cu jucătorii carii jucau necinstit, simțindu-se îndestul de tare ca să-și deie piept cu ceilalți. A îmblat prin toate orașele pământului, câștigând pretutindeni și cheltuind pe orice găsea pe placul său. Cu toate aceste, aducere-aminte a celor doisprezece coconași îl supăra neîncetat și îi învenina toate plăcerile.

Într-una din zile, hotărî ori să-i scape din muncă, ori să se piardă și el cu ei.

Puind acest gând, a purces să se ducă la iad c-un toiag în mână și c-un sac d-a spinare. Sosind la Târgul-Ocnii, s-a coborât într-o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăjitoare, și s-a dus, s-a dus, s-a tot dus pe sub pământ, pănă a ajuns la poarta iadului.

— Cine ești tu? îl întrebă împăratul adâncului, după ce-l aduse înaintea lui.

— Eu sunt Toderică, jucătorul de cărți.

— Ce dracu cauți aice?

— Cinstite Scaraoțchi! zise Toderică, de socoți că este vrednic cel întăi jucător de pe pământ să joace cu tine cărți, iată îți fac o propunere. Să jucăm amândoi, și pentru toată cartea ce-ți voi bate, să am voie a-mi alege câte un suflet din împărăția ta și a-l lua cu mine. Una macar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul și să fie al tău în vecii vecilor.

Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoțchi trânti un hohot de râs de se cutremurară păreții tartarului și se spăriară toți dracii. Apoi, întorcându-se cătră Toderică:

— Pesemne n-ai femeie și copii? îl întrebă.

— Pas și bęte, răspunse Toderică, dar las-vorba. Spune, joci ori ba?

— Bucuros, zise Scaraoțchi suflecându-și mânicile, și ceru masă și cărți.

Pe loc un drăcușor mititel și frumușel ce împlinea slujba de jochei (ciocoi) pregăti toate cele trebuitoare.

— Ce vrei, stos sau banc? întrebă Toderică.

— Stos, răspunse stăpânitorul tartarului; știu că la banc se încap multe șulerii.

S-au pus la joc.

Toderică, bătând cartea dintâi, a cerut sufletul lui Ștefănică Gândul (unul din cei doisprezece pe care voia să-i scape) și priimindu-l, l-a pus în sac; asemine și pe al doile și al treile pănă la doisprezece, și luând sufletele le-a pus toate în sac.

— Dacă întunecata voastră strălucire, a zis Toderică, voiește să mai urmăm jocul, eu sunt gata.

— Prea bine, răspunse Scaraoțchi, care vărsa sudori de necaz; dar aici este nu știu ce miros greu, ien să ieșim puțin păn-afară.

Asta era numai ca să scape de Toderică, căci cum a pășit el pragul cu sacul de-a umere, Scaraoțchi a și strigat să puie zăvoarele și rătezele și lăcățile.

Rămâind afară, Toderică băgă mâna în buzunar și, ca un poznaș ce era, scoase un condei de credă, care-i slujea la cărți și subt inscripția vestită:

„Lasciate ogni speranza voi ch’entrate”

însemnă pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce, așa:

(Șese luni de zile, pănă ce creda se roase de cotleala aramii, iadul rămase încuiat. Nu putu înghiți nici un suflet, și hămesiți de foame, dracii abia suflau. Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă în loc de credă, ca să poată săpa mântuitorul semn!)

Purcegând de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers pănă a ieșit în lume și a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoțchi și a mântuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui.

După trecerea de patruzeci ani (Toderică era acum de șeptezeci), Moartea a intrat la dânsul într-o zi și l-a înștiințat că, fiindcă i-a sosit ceasul, dumneaei a venit să-l ieie, și că să se gătească.

— Sunt gata, a răspuns bătrânul, dar te rog o, Moarte, fă-mi un bine păn-a nu mă lua; dă-mi o pară din copacul care este la ușă, ca să-mi răcoresc arsura gâtlejului. Fă-mi această mică plăcere și voi muri mulțămit.

— Dacă-i vorba numai pentru atâta, a zis Moartea, bucuroasă. Și se sui în păr ca să culeagă o pară, dar când vru să se coboare, nu putu nicidecum, pentru că Toderică așa voia.

— Ah! Toderică, m-ai înșălat! strigă. Văd că sunt în puterea ta. Dă-mi drumul, și ț-oi mai da zece ani de viață.

— Zece ani! Mare treabă! zise Toderică; de n-ai poftă să putrezești în copac, drăguță, trebui să fii mai darnică.

— Ț-oi da douăzeci.

— Mă iei în râs.

— Ț-oi da treizeci.

— Încă mai ai mult păn-m-îi ajunge cu târgul.

— Ce pârdalnic! Vrei să trăiești o sută de ani?

— Tocmai acum ai nimerit, iubito.

— Toderică, n-ai minte.

— Poate; dar mi-e drag a trăi.

— Fie o sută de ani, zise Moartea.

Îndată putu să se coboare și, luându-și rămas bun de la omul nostru, se duse cu coasa de-a umere.

Cum purcese ea, Toderică se trezi desăvârșit sănătos și începu o nouă viață, având puterea juneții și cercarea bătrâneții. Tot ce am putut afla de traiul lui acesta, este că a urmat ca și întăi a-și împlini toate poftele și mai ales cele trupești, făcând bine când găsea prilej, dar fără să gândească la mântuirea sufletului său, ca și mai înainte.

Sfârșindu-se acei o sută ani, Moartea a venit iarăși:

— Gata ești? l-a întrebat.

— Am trimis să-mi cheme duhovnicul, răspunse Toderică; pune-te pe cel scăuieș lângă vatră, pănă ce va veni. Aștept numai să mă spovedesc și apoi să intru în noianul veciniciei.

Moartea, ca o bună și îngăduitoare persoană, se puse pe scăuieș și așteptă un ceas să vie preotul. Dar văzând atâta zăbavă, zise gazdei:

— Moșnege, nu ț-ai putut căuta de suflet de un veac de când nu ne-am întâlnit?

— Zău! n-aveam numai acea grijă, răspunse bătrânul c-un zâmbet de luare în râs.

— Dacă ți-e vorba așa, strigă Moartea supărată de nelegiuirea lui, ți-oi arăta eu!

— Șuguiești? zise Toderică, văzând-o cum se silea să se coboare de pe vatră; te știu că ești bunișoară și că-mi vei mai dărui câțiva ani.

— Câțiva ani, ticălosule! (și se trudea să se deie jos de pe vatră).

— Negreșit; dar astă dată n-oi cere mult, căci m-am săturat de bătrânețe; m-oi mulțămi cu patruzeci de ani.

Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mânie nu voia să deie nimic.

— Știu un meșteșug să te fac blândă, zise Toderică; și îndată puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braț de vreascuri. Focul îndată s-a aprins și a împlut de pară și de fum într-atâta cuptorul, încât Morții îi venea să-și deie duhul.

— Valeu, valeu! a strigat, simțindu-și bătrânele oase prăjinduse; scapă-mă și făgăduiesc să-ți dau patruzeci ani de sănătate.

Atunci Toderică i-a dat drumul și Moartea a fugit pe jumătate pârlită.

Sfârșindu-se și anii aceștia, s-a înturnat să-și ieie omul, care o aștepta la ușă c-un sac de-a spinare.

— Astă dată n-ai încotro cotigi, îi zise, dar ce ai în sacul acela?

— Sufletele a doisprezece jucători, prieteni ai mei, pre care i-am scos din iad, sunt acum vro sută cincizeci de ani.

— Vie dar și ei cu tine! zise Moartea, și apucându-l de chică, se înălță în văzduh, zbură spre apus și se vârî în ocna părăsită.

Sosind la porțile iadului, bătu de trei ori.

— Cine bate? au întrebat din năuntru.

— Toderică jucătorul, răspunse Moartea.

— Să nu cumva să deschideți! strigă Scaraoțchi, aducându-și aminte de stosul ce jucase cu el; coțcariul acela-i în stare să-mi pustiiască împărăția.

Scaraoțchi nevrând să deschidă, Moartea, vrând-nevrând (căci dorea să-și răzbune) și cu mare părere de rău, a trebuit să plece spre ceruri.

— Cine ești tu? întrebă sfântul Petre pe Toderică, după ce Moartea l-a pus dinaintea porții raiului.

— Vechea voastră gazdă, răspunse el, acel care odată v-a ospătat cu vânatul său.

— Cum cutezi să te înfățoșezi aice în starea ce te văd? Nu știi că ceriul este închis pentru cei ca tine? Bre! bre! bre! Tu ești bun de talpa iadului și ai încă obraz să cauți loc în rai!

— Sfinte Petre! zise Toderică, mi se pare că eu nu te-am priimit așa, când ai venit împreună cu Domnul nostru de mi-ați cerut găzduire.

— Toate aceste-s frumoase și bune, adaose apostolul cu un glas pe care voia să-l arăte aspru, deși se cunoștea că-i este milă; dar eu nu voi să-mi găsesc beleaua dându-ți drumul în rai fără de știre. Îngăduie pănă voi spune stăpânului și apoi vom vedea ce-om putea face.

Domnul nostru, înștiințându-se de venirea lui Toderică, au venit la poartă, unde el sta îngenuncheat pe prag cu sufletele sale, având șese în dreapta și șese în stânga și milostivindu-se:

— Bine, treacă pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste sunt drepte a iadului, mi-e nu știu cum să le priimesc.

— Doamne! zise Toderică, când am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovărășit de doisprezece călători și eu v-am priimit pre toți și v-am ospătat și v-am găzduit cum am putut mai bine.

— Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta, zise Domnul nostru cu un zâmbet îndurător. Haide intrați, de vreme ce ați venit; ai noroc că m-ai găsit în chef bun; almintrele n-aș îngădui un lucru care poate da pildă rea.

N.B.
Povestea asta se tipări în foaia Propășirea mai mult ca să împle coloanele jurnalului decât ca meritând vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_de_june%C8%9Be#O_ALERGARE_DE_CAI_(%D0%A1%D0%9A%D0%90%D0%A7%D0%9A%D0%90)