S-a spus adesea că veacul al treisprezecelea al erei creştine a fost cel mai misterios din istoria Românilor. De fapt, secolul al treisprezecelea nu a fost nici mai mult, dar nici mai puţin misterios decât mia de ani scursă între retragerea aureliană din anul 272 şi bătălia de la Posada din anul 1330.

Ar fi fost bine dacă, pentru Poporul Român această mie de ani s-ar fi scurs într-o sublimă singurătate, adică în linişte şi pace, dar nu a fost să fie aşa; de asemenea, ar fi fost bine dacă de-a lungul veacului al treisprezecelea poporul român ar fi trăit în singurătate; dar nici aşa nu a fost să fie. În orice caz, de-a lungul veacului al treisprezecelea poporul român a rămas singur în faţa istoriei, astfel că tot despre singurătate este vorba.

Veacul al treisprezecelea a fost un veac al singurătăţii întrucât românii au avut de înfruntat forţe ostile extrem de puternice, dar au reuşit, ca prin miracol, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar şi prin sacrificiul unor mari personalităţi, să le învingă.

Cea mai proeminentă personalitate a începutului secolului al treisprezecelea a fost denumită de legendele populare Negru Vodă Cel Bătrân (Cel Bătrân are sensul “Cel Vechi”, “Cel de Demult”), iar cea mai proeminentă personalitate a sfârşitului secolului al treisprezecelea a fost Negru Vodă Cel Tânăr. A urmat, la începutul secolului al paisprezecelea, pe linie dinastică, Mihail Negru Vodă, care, la rândul său, va fi făcut “niscareva lucruri vrednice dă auzit”, cum spune cronicarul.