Cristian Gănescu: Craiova, perla Valahiei (Fragmente din cartea cu titlu omonim)

În anii 101-102, când a avut loc primul război daco-roman, oraşul Pelendava a fost cucerit destul de repede de trupele romane.

Cucerirea Pelendavei de către legiunile şi cohortele romane pare să fi decurs destul de uşor – oricum, nu există date arheologice care să confirme faptul că au avut loc lupte violente. Se pare că locuitorii Pelendavei n-au opus o prea mare rezistenţă, considerând probabil că, fiind o cetate preponderent comercială, Pelendava va fi ocolită. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

După cum remarca istoricul Dumitru Tudor într-o remarcabilă lucrare intitulată „Craiova pe Columna lui Traian„, scenele Columnei ce redau debutul celui de-a doilea război, desfăşurat între anii 105-106, diferă ca desfăşurare strategică de scenele ce imortalizează începutul primului război – cel desfăşurat între anii 101/102. În primul război, scenele de pe Columnă (scenele VII-X) îi prezintă pe ostaşii legiunilor romane cum „taie păduri, deschid drumuri, ridică castre şi înaintează cu prudenţă.” (3)

În schimb, în al doilea război, scenele de pe Columnă îi prezintă pe oastaşii romanicum mărşăluiesc în voie, ceea ce indică o situaţie militară total diferită faţă de cea din cel de-al doilea război. Aceasta înseamnă că, după primul război, teritoriul Olteniei, inclusiv Pelendava, intrase deja sub stăpânire romană. Şi nu numai teritoriul Olteniei, ci şi bună parte din Muntenia şi sudul Moldovei. Se realizaseră deja drumuri şi castre de marş, de-a lungul cărora mărşăluiau legiunile.

Nici în decursul celui de-a doilea război daco-roman desfăşurat între anii 105-106, Pelendava nu a fost afectată în mod dramatic. Istoricul Dumitru Tudor, este de părere că la începutul celui de-al doilea război daco-roman, desfăşurat în anii 105/106, însuşi împăratul Traian a ajuns la Pelendava, coordonând activitatea trupelor sale. Interpretând mai multe imagini de pe Columna lui Traian (scenele XCVI şi următoarele), autorul citat este de părere că, după ce a traversat podul de la Drobeta realizat de arhitectul Apollodor din Damasc, coloana militară condusă chiar de împărat a pornit în marş forţat spre răsărit, spre centrul Olteniei, ajungând la Pelendava. „Coloana- afirmă autorul citat – este condusă chiar de împărat, înfăţişat călare, în costum civil şi flancat de doi aghiotanţi, de asemenea călări şi în haine civile. Aceste elemente de îmbrăcăminte constituie o nouă dovadă că trupele mărşăluiau în bună voie departe de inamic”. (3)

Ceea ce înseamnă, fireşte, că locuitorii Pelendavei, în marea lor majoritate negustori şi meşteşugari, nu puneau probleme trupelor romane, astfel că acestea se simţeau în siguranţă.

Aşadar, în războiul din anii 105-106, baza de plecare a legiunilor romane conduse personal de împărat a fost chiar Pelendava; obiectivul era cucerirea principalelor cetăţi dacice din zona Munţilor Orăştiei: Piatra Roşie, Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Costeşti. Este ştiut faptul că spre Sarmizegetusa Regia existau în acea perioadă trei drumuri principale de acces: primul era prin trecătoarea denumită Tapae sau Porţile de Fier ale Transilvaniei (situată între Munţii Ţarcului şi Munţii Poiana Ruscă) care făcea legătura dintre Banat şi Ţara Haţegului, al doilea prin Pasul Vâlcan, iar al treilea pe Valea Oltului. În al doilea război, împăratul a decis ca înaintarea să nu se mai realizeze prin Porţile de Fier ale Transilvaniei, precum în primul război, ci prin Pelendava. În consecinţă, legiunile romane conduse personal de împărat au străbătut drumul de la Drobeta la Pelendava.

La Pelendava s-a făcut joncţiunea legiunilor conduse personal de împărat cu o parte din trupele ce erau deja staţionate pe teritoriul Olteniei la sfârşitul primului război. Statul major al acestor trupe era cantonat în apropierea Buridavei (Stolniceni), unde se afla şi sediul provizoriu al guvernatorului Moesiei inferioare.

Toate trupele cantonate deja pe teritoriul Olteniei l-au aşteptat pe împărat la Pelendava, pe malul drept al Jiului (în sensul de curgere al râului), acolo unde realizaseră un castru destul de mare, rotund. La venirea împăratului, în castrul de lângă Pelendava a avut loc proclamarea oficială a războiului, proclamare compusă din trei momente ceremoniale esenţiale: lustrationes exercitus, adlocutiones şi consiliul de război. Mai întâi, în prezenţa preoţilor romani, împăratul a îndeplinit un ritual denumit „lustrationes exercitus”, urmat de un sacrificiu solemn în care cere zeilor protectori ai Capitoliului să-l ajute pentru a câştiga războiul. Apoi aavut loc obişnuita cuvântare adresată ostaşilor („adlocutiones”), după care a urmat consiliul de război.După ce s-a încheiat consiliului de război, sub directa supraveghere a împăratului, trupele romane au trecut Jiul pe un pod din lemn, chiar în dreptul Pelendavei. Ele au traversat podul de pe malul drept pe malul stâng al Jiului.

Imediat după ce au trecut pe malul stâng al Jiului, legiunile s-au grupat în două coloane. Prima coloană, care este înfăţişată pe Columnă complet echipată pentru luptă, a pornit spre nord, de-a lungul Jiului, spre pasul Vîlcan (deja aflat sub stăpânire romană) şi, de acolo, spre inima Regatului lui Decebal, acolo unde se aflau cetăţile Costeşti, Blidaru şi Sarmizegetusa Regia. În schimb, a doua coloană, condusă personal de împărat, a pornit spre est, într-un marş de voie, semn că nu exista ameninţarea contactului direct cu armata dacilor.Drumul spre est al coloanei condusă de împăratul Traian a urmat traseul: Balş – Piatra Olt (Acidava) – Drăgăşani (Rusidava) – Stolniceni (Buridava) – Sâmbotin (Castra Traiana). La Stolniceni, într-un loc denumit şi astăzi “Câmpul lui Troian” s-a format o mare bază militară, unde trupele conduse de Împărat s-au unit cu alte trupe venite de la sud de Dunăre, prin punctele de trecere de la Islaz şi Sucidava. După o perioadă de pregătire, această coloană a continuat înaintarea pe Valea Oltului, la răsărit de Muntele Cozia, apoi a atacat cetăţile dacilor dinspre est.

După sfârşitul războiului din anii 105 – 106, război ce a dus la cucerirea de către legiunile romane a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, evident că populaţia autohtonă de pe cuprinsul Pelendavei nu a dispărut. Nici nu avea cum şi, mai ales, nu avea de ce. În acest sens istoricul Dumitru Tudor este categoric: „expediţiile militare romane au urmărit distrugerea fortificaţiilor militare dacice, nu însă şi a aşezărilor civile de lângă ele, unde viaţa (monezi, ceramică) s-a continuat până la cucerirea efectivă romană. De aceea, nu poate fi vorba despre evacuarea totală a populaţiei daco-gete din zonele de câmpie bănăţene, oltene şi muntene.” (3)

Mai trebuie constatat faptul că ideea referitoare la evacuarea dacilor de către trupele romane este o idioţenie a istoriografiei ungare şi ruse, care în ultimul secol şi jumătate, pe considerente politice, s-au întrecut să ofere „scenarii” care de care mai halucinante cu privire la acest subiect.Realitatea arheologică este, fireşte alta: în locaţiile unde s-au făcut săpături arheologice amănunţite, afirmă istoricul Dumitru Tudor, „s-a constatat faptul că cetăţile dacice din localităţile amintite au încetat a mai funcţiona mai înainte de campaniile lui Traian, pe când aşezările daco-getice îşi continuă viaţa lor liniştită. Aceasta a fost şi situaţia la Pelendava. De aceea, este greşită părerea mai veche a unor arheologi care credeau că prin expediţiile romane întreaga zonă de câmpie din sudul Daciei ar fi devenit o terra deserta, o ţară a nimănui, din care populaţia geto-dacă ar fi fost împinsă în totalitatea ei spre regiunile deluroase şi muntoase sau transplantată forţat la sud de Dunăre.” (3)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.