Vechii egipteni afirmau în scrierile lor că înaintea epocii istorice a existat un „timp al începuturilor”, denumit Tep Zepi (“Prima Oară”). În Tep Zepi, „zeii cu chipuri de oameni” au domnit pe pământ. Termenul de zeu se scria iniţial printr-o hieroglifă care desemna un steag sau mai exact un baston învelit într-o pânză (ulterior, de-a lungul secolelor, bastonul zeului învelit într-o pânză a căpătat o semnificaţie uşor diferită, devenind un simbol folosit de toate popoarele: drapelul naţional). Reprezentarea zeului printr-un steag s-a păstrat de-a lungul întregii istorii religioase a poporului egiptean. Toate templele egiptene aveau steaguri fixate pe piloni uriaşi, care fluturau în bătaia vântului, înştiinţând pe oricine, de departe, că acolo zeii se manifestă în  lumea oamenilor. Ulterior, termenul de zeu a început să fie desemnat prin hieroglifa „n t r„.

Atât vechile scrieri egiptene, cât şi unii dintre biografii greci care au vizitat Egiptul începând cu secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos – de exemplu, Herodot şi Diodor -, au lăsat să se înţeleagă că, după potop, zeii nu au mai fost văzuţi în lumea fizică precum în Tep Zepi, dar au continuat să se manifeste, spus în limbaj modern, în planul cuantic infrateric.

Pentru a se conecta la acest palier ortoexistenţial al cosmosului şi, implicit, la zeii ce odinioară se manifestau în lumea fizică, vechii egipteni au construit temple şi piramide gigantice.