Amprenta lui Dumnezeu

de Dan Ionescu

(Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2014)

De când a deprins apetitul, în timpuri ale începutului de lume, ale izgonirii lui Adam și Eva din Grădina Edenului, omul a fost supus hazardului morții. Salvarea sufletului, care se face în ceruri, la vamă, în conformitate cu mărturia celui din dreapta lui Dumnezeu, este pe Terra, echivalentă artei, Vita brevis, ars longa: „primește / această felie de viață, / întinsă / pe această felie de pâine / unsă cu moarte”. Adresarea este făcută unui cititor ipotetic, precum Miron Costin, ascendent spiritual, de la care poeții au luat dragostea de a-și chema din textul pe care l-au scris, cu o voce deșteptătoare, plină de dragoste, cititorul (când acesta crede că nimeni dintre autori nu s-a gândit la el și dintr-o dată se aude apelat), de a-i înălța astfel statutul pasiv, la cel participativ, de individ capabil să culeagă rodul trudei celui care a ticluit.

Actorul, față de text, este pus în lumină. Un actor care să înglobeze pe alții, emoția lor, care l-au jucat pe Hamlet sau în Godot, dacă e posibil să existe un asemenea actor, el nu poate fi decât un Dumnezeu al actorilor sau un geniu, care stăpânește autoritar stările și grimasele extincției și ale așteptării: „Actorul / A murit de 1000 de ori / În Hamlet // Actorul / A așteptat de 1000 de ori / În Godot // Actorul / A murit / Și a așteptat / De 1000 de ori / Să se omoare / Să se aștepte pe sine, / Necunoscutul din el” (Cunoaștere de sine). O corespondență spre harul divin stabilești când reușești a te cunoaște pe tine însuți, după recomandarea lui Socrate, pe scenă, în febra spectacolului. Trebuie să răspunzi prin fapt (artistic) întrebării, ce ai face tu în circumstanța aceasta? Când te pui pe tine în locul eroului, împrejurarea excepțională pe care el o întâmpină, actorului sau oricărui om, îi va părea comună, o problemă ca altele, pe care începe s-o rezolve, pe scenă dând drumul gândului care se duce și-l plasează pe cel care îl are, în istorie. Spectatorii vor avea ocazia de a vedea, față de cuvintele piesei, șocul interpretului de a fi descoperit în sine, încercând să joace, apucat de râvnă, pe omul care, la o adică, ar fi dispus să-și afle odihna într-un vârf de oțel.

Pentru cei înfrânți în dragoste, în special pe vremea tinereții, posibilitatea de a visa, ascultând o muzică bună, elevată, îi ajută să treacă peste moment. Peste atmosfera unui oraș, ei trebuie să se vadă plutind, ca într-o pictură faimoasă, luați de mână cu iubita perfectă; undeva, pe acest pământ frământat de climă, există persoana ideală și către ea trebuie mers. Acestea sunt circumstanțe de vis cu ochii deschiși, de vizionarism erotic: „În posibilul sau măcar în fictivul cartier Gornic / Trăiește / Un tânăr bărbat, / Un posibil tânăr bărbat / Sau măcar un imaginar tânăr bărbat. / Care se gândește atât de intens / La o posibilă sau măcar / Imaginară fată / și la iubirea lor atât de / Imaginară, / Încât / Au și ales numele copilului / Lor” (Ultima știre). Bate în prezent unda unui timp viitor al împlinirii în iubire. Titlul Ultima știre continuă poemul, deja în oraș se zvonește despre copilul unui cuplu nou, către care, la maternitatea din oraș, se îndreaptă rudele pentru a-l felicita pe tânărul tată care acum, sărmanul, plin de amărăciunea unei ruperi în relație, trece agale pe stradă, grăbind în neștire spre vremea la care aspiră, dar care într-un an al Domnului, trebuie să fie.

Personajul din Într-o locuință mizeră (demnă de milă) e foarte ocupat. Se uită de ani de zile spre o revistă pusă tot în grabă, pe calorifer, sub pervaz și nu reușește s-o disloce pentru a citi cuvântul întreg, mereu vede o frântură, „mnez”. Dacă și-ar face vreme și ar trage publicația de acolo, impregnată de scorojeli, l-ar vedea pe Dumnezeu, l-ar apuca de picior, ar avea șansa unui extaz în viață, dar, pentru aceasta, e nevoie să se transforme, s-o ia de la capăt, să treacă de resemnare. Camera este asemănătoare celei în care vegetează Dionis: „Nici nu mai știa de câtă vreme / Revista asta / Zace aici / Abandonată pe caloriferul / Cu vopseaua scorojită, / Ascunsă în parte / De pervazul ferestrei strâmte”. Personajul nostru modern nu beneficiază însă de șansa de a se dedubla, fie și într-un pastor medieval, întrucât la bloc, în traiul în comun, este spionat de „vecina de peste drum”.

Belgradul transmite impresia că îl stăpânești. El încă te ajută să-l domini. Vuietul lui nu este fără sens. Sunt două planuri, unul al poetului care trece „Peste orașul / Albit de lună, / Tolănit pe chemarea lui / Ca pe un / Covor / Fermecat”, altul, al oamenilor care „se țin lanț de mâini, / Sprijinind / Plutirea / Marilor poduri / Peste / Veșnice ape” (Nocturnă). Motivul covorului (zburător) exprimă favorul de a pluti, de elan în noapte, de a cuprinde cu ochiul toate câte se sustrag erodării, iar în eternitatea lor specifică, au forță, precum apele, peste care podul, alt motiv, se arcuiește, unind popoare. Coperta cărții are imaginea nocturnă a unui pod care, dintr-un unghi frontal, pare o piramidă cu nervuri, cordoane serioase de lumină. Planurile converg spre imaginea poetului în societate, spre ceea semnifică el pentru oamenii cetății. Belgradul este pentru Crișu Dascălu, ceea ce pentru Guillaume Appolinaire devenea, la pas, pe stradă, Parisul, prilej de analiză a eului impresionat semnificativ de înregistratul retinei. În contemplare, în dreapta sau pe altă linie, fațada hotelului Moscova este acoperită în trecere de un „domn / Cu pălărie neagră / Și fular roșu”, în dreptul căruia, fără vreo legătură, numai din hazardul vieții, al mersului prin urbe, se postează „o fată sălbatică”. Din suprapunerea imaginilor, rezultă pentru o persoană cu spirit ludic spectatoare, cum este poetul, o prietenie rece, interpretabilă, clarificată de atitudinea dezinteresată a fetei care nu sondează sub nicio formă planul din spate-i și nici nu știe ceva despre bărbatul care o privește: „Încerc / Să-l admir / Pe acest domn / (…) / Acoperind în trecere / Întreaga fațadă a hotelului Moscova. // Ah, / Era să uit: / Cu o fată sălbatică / Sub braț, / Ca un ziar necitit / Al opoziției” (Din întâmplare). Aproape de „clipocitul verde al apei”, pe malul Savei, poetul, urmărit de zestrea propriei culturi, vede în „peștele oprit / neverosimil lângă ponton”, un chit marin care „se visează un pește uriaș / Care mă înghite”; de la soarta închipuită, însă dramatică în orice împrejurare (fie și imaginară), a lui Iona, poetul se va salva, scoțând, cu un soi de cinism, ca într-un duel al speciilor, „lingura plină / Din castronul cu ciorbă de pește” (Micul dejun).

Crișu Dascălu recreează realitatea, are căldură pentru tot ce reface. Poemele cărții în general se fundează pe contraste, probabil și titlul. Din afară, Belgradul pare colivie, însă dinăuntru, vezi toată lumea, colivie în sensul de spiritualitate puternică, originală și închegată care nu permite risipirea cântecului după concepte la modă, îndemnătoare la contopire.

Colivia belgrădeană (Ed. David Press Print, Timișoara, 2013), de Crișu Dascălu, ediție bilingvă (româno – sârbă: trad. în limba sârbă, de Miljurko Vukadinovic), este locul de unde cântă cu inimă tandră, poetul.