https://blog.revistaderecenzii.com

Perorez în grădină, în timp ce menajul S., Ion și Tanți, pictează fiecare în câte un colț.

– În definitiv, stați tot timpul la Balcic și cunoașteți foarte puțin din el. Urcați mereu aceleași dâmburi, vizitați aceleași morminte. Dar am totuși impresia că mai sunt o mie de locuri pe care nu le cunoașteți. De fapt, ocoliți din frică de oboseală. V-ați construit câteva satisfacții, nu vă mai trebuiesc altele. Oameni comozi. Pictura vă înțepenește și ea. Puteți sta fără mișcare în fața aceluiași peisagiu. Cu ochi cunoscători, priviți marea, fără să vă gândiți să schimbați locul, spunând că apa are mereu altă culoare și se schimbă singură.

Tanți mă ascultă, cu sufletul ei. E atentă la ceea ce spun, cu toate că își întregește mereu tabloul, desăvârșind câte un detaliu. Mă crede. Sau mai bine zis e sprintenă și gata să plece oricât de departe. Ion rămâne, după obiceiul lui, cuminte, potolit, neinteresându-se de nici o distracție. Nici nu-mi dau seama dacă mă ascultă. Desigur că este indignat că-i turbur combinațiile artistice. Dar nu face nici o reflecție, ca să nu mă supere pe mine, musafirul. Totuși, el vorbește, căci Tanți nu are curajul să-și lase tabloul abia început.

– Du-te undeva…

– Am descoperit minuni pe care nu le cunoști, oricât de multe ori ai fi venit la Balcic.

– Să vedem.

– Uite, mă voi duce la Mumcil, de exemplu.

Tanți explodează:

– La Mumcil aș vrea să merg și eu. Am auzit că e superb. Vii, Ion?

– Am de lucru… Dar dacă vrei…

Tanți nu mai are răbdare să examineze bine dacă îngăduința lui Ion e dată cu toată inima.

Și așa am plecat cu Tanți la Mumcil…

Fideli ai Balcicului! N-ați descoperit încă Mumcilul? Ce incomplectă este cunoașterea voastră! E de neînchipuit ce multe bucurii ne aducea drumul nostru, pe care eram singurii viligiaturiști. Toată călătoria, vreo patru kilometri. Dar drumul părea nesfârșit din pricina prafului imens pe care pășeam. Ceea ce ni se părea cu atât mai pitoresc. Iar natura magnifică se desfășura împrejur. Cu Tanți, mai întâi stânjeniți de a ne găsi numai noi doi. Încercam să glumim, ca să nu se simtă această stânjenire. Spusei:

– Să fim calmi, Tanți, trecem pe lângă cimitir. Nu putem glumi. Morți pretutindeni, sub copaci, pe dâmburi. Uneori, marea. Poetic, un somn neîntrerupt la marginea mării. Uite plopul care plânge. Și piatra pe care se joacă o rază de soare, parcă un pisic mic pe o piatră albă. Cimitirul creștin, mic, grațios, o vitrină cu jucării. Iar pietrele turcilor la întâmplare, menhiri, cu umbrele lor pe pământul galben. Pe aici copacii se văietă, Tanți!

Mai departe, la o moară. De aici drumurile se despart. Urcăm mereu mai sus. Balcicul se desfășoară în urma noastră, întâi un colț, apoi altul, mereu se ascunde între dealuri și se arată, ca și cum n-ar vrea să-și dezvăluie dintr-o dată frumusețile. Se arată și apoi se dă la o parte, pare o joacă. O femeie culcată înaintea focului, iar pâlpâirile se joacă pe corpul ei, câte puțin, la întâmplare, după cum femeia prin somn își schimbă poziția. Câteodată câte un spectacol minunat în întregime, și alteori numai lumina se degajează. Coasta se prelungește, aruncată în mare rămâne constantă, are un gest de reverență.

— Să nu ne uitam mereu înapoi, Tanți, căci nu vom putea ajunge niciodată.

Iarăși grabă. Călătoria noastră este un amestec de fugă și de zăbovire. Grăbim câțiva pași. Și apoi ne oprim, căci descoperim o nouă culoare a priveliștii.

– Și cum miroase a floare de pelin!

Moara Demur. Apoi pe dealuri. Un copil turc ne iese în cale cu un pachet.

— Ce ai acolo? Cumpărăm tot ce ai acolo.

– Struguri.

— Bravo, cumpărăm struguri!

Nu este un negustor, ne lasă să alegem ce voim. Dăm mai mulți bani decât trebuie, tot ce găsim rătăcit prin buzunare. Plecăm iarăși, dansând parcă, rupând cu gura din strugure. Suntem umezi împrejurul buzelor, și ne ștergem cu dosul palmei, ca țăranii. Întoarcem mereu capul după Balcic, care apare și dispare surprinzător. Scântei de pietre prețioase. Pământul pustiu sub soare, doar cu câteva fire de iarbă.

Vorbesc emoționat:

– Ce minuni, Tanți! Sunt atâți îndrăgostiți de Balcic care n-au venit pe drumul acesta, sau au venit întâmplător cu automobilul și nu i-au bănuit splendoarea. Sunt mulți care iubesc Balcicul. Auzi deseori mărturisiri, ca și cum la înțelesul Balcicului parvin și oamenii mai puțin adânci. Nu este o frumusețe complicată. Eram indignat la început din pricina prea multor admiratori. Căci cunosc Balcicul de foarte multă vreme, de îndată după război, pe când nu venea încă nimeni și nu găseai pe nimeni care să-ți dea relații despre acest loc. Nici o vilă pe atunci. Inconfortabil hotelul din centru. Și restaurantele incomode. Dar ce minune! Balcicul își îngăduia toate melancoliile. Noaptea era întuneric prin casele turcești, și dacă trecea câte o umbră, te speriai. Acum trebuie să renunti la acest Balcic miraculos. Să-l mai cauți numai la începutul primăverii sau la sfârșitul toamnei, când iarăși ești singur. Dar ce mare deosebire! Căci urmele civilizației rămân și după plecarea tuturor. Vilele sunt tot atât de frumoase, chiar dacă Balcicul a rămas pustiu. Trebuie să-ți îndepărtezi plimbările dacă vrei să mai găsești locuri neștiute. Pentru un timp, căci va veni și aici toată lumea. Deocamdată e minunat portul Cavarnei, când ai ocazia să-l cunoști de aproape, să dormi în el, să-i împărtășești viața de fiecare minută. Sau acum, Mumcilul!

– Ce teorii! Pentru ce teoriile acestea?

– E drept, Tanți, n-au rost teoriile. Mai bine am cânta sau scoate la întâmplare sunetele. Pe vârful dealului, Mumcilul. Suntem aproape, ajungem.

Dar mai întâi o cișmea fastuoasă. Măgărușii se adapă. Ce apă proaspătă! Sorbim cu zgomotul și pofta măgărușului, lăsând să ne cadă apă pe gât, pe spate. Pentru că suntem însetați de mers și de soare, de apa limpede și de fericire. Pe o cărare urcăm la Mumcil. Sat modest turcesc. Câteva case simple. Garduri de piatră despart ogrăzile. O casă cu un mic turn: geamia. Și cafeneaua. Iar marea, împrejur. Reîncep:

– Tanți, cum admite Ion să rămâie în același loc și să picteze? Pretinde că valurile se mișcă, iar țărmurile se schimbă odată cu lumina. De fapt, își scuză firea lui potolită. Dar numai mergând noi am putut avea aceste surprize. Însăși mișcarea noastră a ajutat să se schimbe peisagiul. În orice caz, Ion, îndrăgostitul de luminile Balcicului, nu cunoaște Mumcilul. La ce piatră să ne oprim ca să admirăm mai mult?

– Lasă-l pe Ion în pace.

Tanți e în turnul geamiei.

– Dacă te ceartă cineva, Tanți?

Dar nimeni nu se vede deocamdată, numai câinii slobozi, care ne latră și ne amenință. La brațul lui Tanți, înțeleg rostul prieteniei depline, fără de nici un gând păgân.

Dar priviri curioase se arată. O vizită pentru Mumcil este un eveniment rar, chiar dacă apropierea Balcicului îi face pe locuitori să nu se simtă străini. Toți turcii, pe la uși, pe la ferestre. Curând, un cerc împrejurul nostru. Și gata să ne vorbească, să răspundă la toate curiozitățile noastre. Vorbesc perfect românește, iar fesul a dispărut cu mult înaintea pretențiilor lui Kemal.

– Bună ziua.

– Bună ziua.

– Aici locuiți?

– Aici deocamdată.

– De ce deocamdată?

– Curând plecăm cu toții în Turcia.

Aflăm cea mai mare nenorocire a acestor ținuturi: turcii vor să le părăsească. Sunt chemați de Kemal, care le făgăduiește pământ. Turcii, bunii noștri prieteni, care vor lua cu dânșii farmecul Balcicului.

– Și dacă nu veți fi mulțumiți acolo?

– Nu știm nimic…

– Cei care au plecat nu vă scriu?

– Nu scriu.

– Vor să vă duceți, ca să pățiți același lucru ca și ei.

Râde tot grupul.

– Și ce o să se întâmple cu casele voastre, pe care le părăsiți?

– Nu știm. Dacă om putea, le-om vinde.

– Or să vie bulgarii aici?

– Or să vie.

– N-o să vă pară rău?

– Ce să facem?

Sau o să rămână casele pustii. În Mumcil n-o să mai iasă nimeni în întâmpinare.

– Tanți, călătoria noastră este excepțională, căci la anul, când nu va mai fi nimeni, n-o s-o mai putem face.

Pe deasupra capetelor noastre aleargă pescărușii.

– Tanți, desigur, suntem străini unul față de celălalt, oricât am exagera prietenia noastră. Avem amintiri pe care fiecare le păstrează numai pentru el. Fiecare are alte planuri… Te vei întoarce la Ion, iar eu îmi voi relua preocupările. Dar în clipa aceasta suntem frați. Identici, tresărim de aceeași bucurie. Nu mai există nimic să ne deosebească, amândoi suntem la fel de mândri de descoperirea acestor ținuturi. Aceste emoții nu se vor mai repeta. Altora vom trebui să le explicăm, dacă n-au cunoscut Mumcilul, sau să ne mulțumim cu impresia lor gata făcută, dacă l-au cunoscut. Când vei merge cu Ion, îi vei pândi figura, ca să vezi dacă te aprobă. El se va arăta dezamăgit, fie că e gelos de o fericire a ta veche, față de care el e un străin, sau că se aștepta la mai mult după descrierea ta febrilă, sau pentru că în ziua aceea nu va fi în stare de frenezia noastră de acum. În orice caz, noi suntem veniți pe alte drumuri, și gata să plecăm pe altele, până la moarte. A fost o după-amiază, și mai puțin chiar, în care ne-am înțeles… Amintirea va rămâne admirabilă. Și când se va găsi vreunul bătrân, pustiu, la capătul vieții, și va observa că nu mai știe nimic de celălalt, sau se va găsi înstrăinat de celălalt mai mult decât și-ar fi închipuit odinioară, străin și din pricina tuturor necazurilor pe care a trebuit să le trăiască numai el, amintirea călătoriei noastre va fi binefăcătoare…

Turcii se împrietenesc cu noi. Pricep orice le spunem, orice glumă, orice aluzie, orice cuvânt. Sunt încântați că venirea noastră le aduce o variație. Cu unul dintre ei ne înțelegem chiar bine de tot… Îl cheamă Mehmed Ali. El ne dă amănunte, ne invită în casa lui, ne explică înunderea satului. „Mehmed Ali, n-o să te mai vedem niciodată!»

– Și mai departe ce este?

– Cimitirul.

– Pe morți îi lăsați aici?

– Cum să-i luăm?

După morți o să se cunoască existența lor pe aici.

Nici o melancolie din partea lor, oricât aș încerca. Ei cred că vreau să glumesc numai, și râd cu chef. Le va fi dor de casele acestea în care și-au trăit viața? Dacă nu va fi prea rău în Turcia, se vor deprinde.

Trece dmpul, soarele roșu se pregătește să dispară imperial. Găsim și o cafenea. O cameră mică dar foarte curat întreținută. Bem cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată. E cafeneaua plină, toată lumea este curioasă să ne vadă. Pe un pat, trei turci bătrâni, cu fesuri și bărbi impunătoare, notabilitățile satului se vede. Le aflu numele: Ahmed Meinlit, Abdagian Abdulh, Caibulah Abidulah. Peste ei civilizația nu a trecut.

– Tanți, o clipă unică în viața noastră, pe care n-o s-o reîntâlnim.

– Fără îndoială. Dar e seară, nu ne întoarcem?

– Nici acum nu l-ai putut uita pe Ion?

– Ce vrei, e omul meu!

Ieșim, ne luăm rămas bun. Mehmed Ali ne arată drumul pe lângă mare.

– Te las cu bine, Mehmed Ali. Și noroc!

– Mergeți sănătoși!

Fugim la vale. Coborâm pe stânci impresionante. Cu greu descoperim cărarea, noaptea s-a lăsat aproape de tot. Marea se leagănă în întuneric. Mai departe. Luminile s-au aprins în Balcic, numai ele ne orientează. Tanți aleargă înaintea mea, sprintenă. Uneori mă întreabă: „N-ai căzut încă?” Eu o las să creadă că-i admir vitejiile. Dar știu de ce fuge: ca să ajungă mai repede acasă. Am terminat potecile necunoscute, suntem pe drumul mare…

-Aici e cimitirul nostru. Tanți, să fim cuminți. Pe aici nu se glumește. Poate ne iese o umbră în cale. Au morții poate curiozitatea să ne puie vreo întrebare. Aici, de foarte multă vreme, e îngropat un verișor de al meu, de șase ani. Eram apropiați ca vârstă, dar nu ne-am mai potrivi, căci eu sunt mare, iar el a rămas un copil. De câte ori am venit la Balcic, l-am vizitat, i-am îngrijit mormântul. Iar cei doi copaci pe care îi vezi mai mari de trei ori decât noi i-am pus eu — două rămurele odinioară. Dacă se simte obligat verișorul meu să-mi iasă în întâmpinare?…

Iar dealurile dimprejurul nostru sunt pline de pietrele care veghează pe morții turci. Pe acei pe care Mehmed Ali nu poate să-i ia cu dânsul. Oricât s-ar transforma Balcicul, pietrele aceste vor rămâne tot acolo, păzind o veche grandoare. Să fim calmi, Tanți, îmi este frică!

Acasă Ion ne aștepta. E mulțumit de lucrul lui. Acum îi e foame, și găsește că a așteptat prea mult. Pe masa din grădină sunt aranjați, pentru noi, pepeni verzi și galbeni. Îl terorizăm pe Ion:

– Dacă ai fi văzut cum e Mumcilul!

Gândesc: și nu exagerăm deloc. E neînchipuit de frumos. Niciodată n-o să pot să ți-l explic, oricâte cuvinte de laudă aș găsi…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cu_Tan%C8%9Bi_la_Mumcil