https://blog.revistaderecenzii.com
Cartea cuprinde puternice accente antisemite. În gândire, în metoda filozofică în notații psihologice – găsim cele mai autentice documente rasiste. Sânt fragmente parcă luate direct din Alfred Kosersberg. Ne aflăm, deci, în fața unui caz de evreu devenit antisemit. Cazul este, orice s-ar spune, senzațional.
(„Adevărul Literar”, anul XIII, nr, 713, 5 VIII 1934) Textele pentru care De două mii de ani a devenit un ,,roman rasist”, iar autorul său un periculos „renegat” sânt puține. Cam 16 rânduri de tipar, culese dintr-o carte de 350 de pagini. Aceste texte au circulat din mână în mână, de la cronicar la cronicar, subliniate cu litere de foc și denunțate indignării unanime. Lectura cărții ajunsese inutilă, de vreme ce rândurile criminale fuseseră expropriate și zvârlite în domeniul public, pradă curiozității generale și simțului obștesc de onoare.
După cum, din complexul unei crime, nu ajung pe masa judecății decât corpurile delicte – un cuțit însângerat, o sticluță cu otravă, un revolver descărcat –, tot astfel din această subversivă carte n-au ajuns în discuția publică decât câteva fraze. Sânt corpurile mele delicte.
Mi-e foarte greu să le discut. Aș putea răspunde că sânt toate, fără excepție, falsificate – unele direct în cuprinsul lor material, altele în sensul și spiritul lor.
Nu voi spune că aceste falsuri mă indignează. Nu am „indignarea facilă”. Am cunoscut în profesiunea mea de ziarist atâția visători și atâția martiri, încât mi-am tocit, în tovărășia lor, fibrele revoltei morale. Dar, în cazul de față, s-a procedat cu o așa de radicală lipsă de scrupule, încât de multe ori ezitam între dezgust și amuzament. Ba chiar am avut și un moment de melancolie – singurul – în ziua în care d. Petre Chiricuță, intervenind și d-sa în dezbatere, a măsluit alte două-trei fraze, pentru a-mi demonstra, iar și iar… renegarea.[7] Cu un dram de vervă și un car de rea-credință ce nu se poate dovedi? Totul, absolut totul.
A cita un text este o operație de răspundere intimă. Alte sancțiuni decât propria ta conștiință – când dă Dumnezeu să fie – nu există. Iar când nu dă Dumnezeu, libertatea ți-e întreagă și abuzul inocent. Ștergi un cuvânt, suprimi o paranteză, greșești o virgulă – și iată că nefericita pagină care ți-a picat în mâini spune exact ce ai vrut tu să spună.
Jocul acesta n-are limite. Oricine poate dovedi orice, plecând de la nu importă ce text. Dacă vreți și dacă vă amuză, vă pot găsi în Eneida lui Virgiliu hexametri despre revizuirea tratatului de la Versailles, iar în Infernul lui Dante terține despre stabilizarea monetară. E o chestiune de punct de vedere, iar punctele de vedere sânt niște animale docile, care merg unde le duci.
O carte este un lucru organic, în care fiecare detaliu este luminat de contextul său, fiecare pagină condiționată de întregul cuprins, fiecare afirmație precizată de nuanțele ei. Nimic mai lesne decât să o ciuntești măcelărește, cu toporul.
Evreii sânt deprinși cu asemenea procedee, căci toate cărțile lor au fost în toate vremurile măcelărite, spre a spune diverse lucruri monstruoase. Arma antisemită cea mai gravă n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta: citatul. Nu cu citate s-a dovedit omorul ritual? Nu cu citate au dovedit d-nii Cuza și Codreanu că neamul lui Israel se hrănește cu sânge de creștin? De ce nu s-ar dovedi tot cu citate că De două mii de ani este un roman rasist, iar autorul său un feroce antisemit? Singurul lucru nou este că între mânuitorii de citate se găsesc acum și evrei, ceea ce dovedește că au învățat oarecari lucruri de la adversarii lor huligani.
În ce mă privește, n-am nimic de răspuns corpurilor delicte de lez-iudaism. Țin foarte mult să evit orice cuvânt tare – căci s-au aruncat prea multe în acest nefericit caz –, dar cred că cine nu este nici imbecil, nici de rea-credință va găsi în De două mii de ani răspunsul. Singurul posibil.* * *
„Renegat” și „antisemit” pentru unii, romanul De două mii de ani este numai „asimilist” pentru alții.
D. Șerban Cioculescu vorbește despre „setea de asimilare ce animează romanul”.[8] Puțin înainte, d. Pompiliu Constantinescu formulase altfel aceeași idee: ,,D. Sebastian este ce se cheamă un asimilist”.[9] Afirmația mi se pare gravă și – în măsura în care pot avea o opinie despre cartea mea – inexactă. Nu e vorba să polemizez cu d-nii Cioculescu și Pompiliu Constantinescu, de care mă leagă o veche stimă intelectuală. În plus, le datorez recunoștința de a fi vorbit calm și autoritar, într-o învălmășeală în care atâta lume și-a pierdut capul.
Dar sânt convins că a cugeta asupra raporturilor dintre spiritul iudeu și spiritul local nu este, nu poate fi, un act de profesiune asimilistă. Cred, de altfel, cu toată tăria că un scriitor nu poate fi „asimilist”. Acest lucru l-ar anula în însăși ființa lui. Scrisul este un act de prezență – asimilismul un act de evaziune. Mai grav decât o sinucidere, el e o mutilare.
Acest lucru este just nu numai pentru evrei, dar pentru toată lumea. Urmăresc bunăoară cu un viu sentiment de compasiune și de satisfacție situația grecilor, a bulgarilor și a polonezilor din mișcările noastre de dreapta. Excesul lor convulsiv de „credință” nu le va acoperi niciodată viciul de origine.
Totuși, comedia asimilistă este nesfârșit mai apăsătoare pentru evrei. Un grec care renunță la neamul lui face cel mult o bună afacere. Un evreu făptuiește însă o trădare. Căci e mult mai greu să fii evreu – și sentimentul de a fi fugit de unde „e greu” anulează nu numai rădăcinile orgoliului tău personal, dar și orice putință de a crea.
Mă feresc să fiu patetic și, de aceea, nu judec asimilismul sub aspectul său moral. Nu voi spune nici că este odios, nici că este laș. Asemenea cuvinte – și altele mult mai tari – le-am primit eu însumi și știu cât de ușor se pot arunca.[10] Asimilismul însă, onorabil, sau dezonorant, creează un grav complex de inferioritate, care este un pas spre disoluție, spre sterilitate, spre moarte.
Sânt convins că a minți este un fapt foarte grav, cu riguroase pedepse interioare. El îți ia nu dreptul, dar posibilitatea organică de a-ți mai trăi cu sinceritate viața și de a mărturisi adevărul. Cu ce ar putea răscumpăra asimilismul groaznica minciună inițială, la care te obligă și sub care te strivește? Nu-i cer vieții decât dreptul de a o privi cu totală sinceritate în față. Acest lucru, astfel spus, poate părea grandilocvent sau pretențios. Nu mă interesează. Vi-l repet și îl mențin. De aceea scriu. De aceea sânt.* * *
Nu e mai puțin adevărat că în fața valorilor iudaice se ridică o serie de valori locale – românești în România, franceze în Franța, germane în Germania. A confrunta aceste două cicluri paralele de valori, a le gândi, a încerca să stabilești relații între ele este, mi se pare, o obligație interioară dintre cele mai normale.
Există oare un scriitor, evreu prin origine și francez, german, italian sau maghiar prin cultură și formație, care să nu-și pună această problemă? Jakob Wassermann scria încă din 1920, când hitlerismul nu exista, o carte plină de lucidă tristețe: Mein Weg als Deutscher und Jude. Acest dublu drum orice evreu trăit într-o altă cultură decât cea ebraică sau idiș trebuie să-l parcurgă și să-l gândească – Ludvig Lewisohn în America, Benjamin Cremieux în Franța, F. Aderca în România.
De două mii de ani nu este în cultura românească prima carte care să fi formulat această dramă. L-ați uitat pe Ronetti-Roman? L-ați uitat pe Ion Trivale? Ce e ciudat este că amândoi rezolvau dificultățile la fel de simplu: prin asimilism. Manasse este o limpede pledoarie asimilistă. Lea să se mărite cu Matei Frunză, Lazăr să se însoare cu Natalia Frunză – și problema s-a terminat.
Astăzi, după atâtea decenii, Manasse rămâne o admirabilă piesă de teatru, dar soluția lui Ronetti-Roman pare mai puerilă și mai tristă decât oricând.
Cât despre Ion Trivale, după ce a definit în „Noua Revistă Română” noțiunea de „a fi român”, s-a dus să moară pe front, în fruntea plutonului său. Își închipuia, murind cu capul pe mitralieră, că moare român. S-a înșelat. În 1930, se dezvelea la Predeal un monument al scriitorilor căzuți în război, și numele lui Ion Trivale nici nu, era pomenit. Nici moartea nu l-a „asimilat” pe Iosef Netzler pământului pentru care a murit.
Nu e prima oară când evoc această moarte de două ori tragică.[11] Ar trebui să li se vorbească mereu tinerilor evrei din România despre acest Ion Trivale, a cărui întreagă viață a fost un îndârjit act de adeziune la realitățile românești și a cărui moarte a fost o frumoasă inutilitate.
Umbra lui Trivale închide irevocabil poarta iluziilor asimiliste.
Dar nu și poarta oricărei înțelegeri. Evreu fiind și rămânând evreu, vei încerca totuși să-ți definești locul în societatea și în cultura românească, față de care obligațiile tale sânt cu atât mai pasionante, cu cât nu mai păstrezi nici o iluzie.
Am crezut acest lucru înainte de a fi tipărit De două mii de ani, îl cred și astăzi, după toate câte s-au întâmplat.
(Va urma)