https://blog.revistaderecenzii.com
Scuipă pe democrație și drepturile omului….
„Viața Românească”.
Insultă siguranța națională și sentimentele patriotice.
„Porunca vremii” De două mii de ani nu este numai, cum s-a văzut până acum, un roman rasist și renegat, ci, în plus, un roman reacționar și bolșevic. „Reacționar” pentru „Adevărul literar”, „Viața Românească”, „Șantier” etc. – „bolșevic” pentru „Apărarea națională”, „Porunca vremii” etc.
Este un „exces de onoare”, cum se spune în Cidul lui Corneille, care mă emoționează. Iată-mă realizând într-o singură carte un fel de „uniune națională” între extrema dreaptă și extrema stângă, un fel de „front comun” între burghezie și proletariat.
Se procedează și aici – evident! – tot cu citate. O serie de citate „reacționare” pentru „Adevărul Literar” și altă serie de citate, ,,bolșevice” acestea, pentru ,,Apărarea Națională”. Îmi iau și de astă dată libertatea de a nu le răspunde.
Ca și pentru „citatele antisemite”, cred că simpla lectură a cărții ajunge ca să restabilească adevărul. Iar, dacă nu ajunge, cu atât mai rău pentru carte. V-am spus că n-am de gând s-o apăr. Mă interesează doar să lămuresc anumite fapte în afară de carte și să discut câteva atitudini în afară de literatură. Ele au fost pierdute în toiul luptei când de un bătăuș, când de altul, și nu e rău să le adunăm azi la lumină.
Bunăoară această chestiune a democrației și a reacțiunii. O găsesc în „dosarul cu probleme”, atacată pe mai multe zeci de pagini.
Oricât ar fi ea de străină romanului, prilejul de a explica un punct de vedere și o poziție nu vreau să-l pierd. Nu e pentru întâia oară când mă aflu la mijloc între mitralierele ideologice ale extremei drepte și ale extremei stângi, așteptându-le pe celelalte: mitralierele pur și simplu.
Este infinit probabil că din frământările pe care le trăiește azi omenirea va ieși o nouă ordine socială. Este aproape sigur că nu ne aflăm într-o simplă criză de conjuncturi, ci într-o vastă criză de structură. Fundamentele politice și economice ale actualei lumi nu mai țin. Intră în jocul istoriei alte forțe. Proletariatul? Țărănimea? Probabil. Nu e greu de văzut că istoria se face printr-o serie de cercuri concentrice, din ce în ce mai mari, cuprinzând mase de, oameni mereu mai numeroase și chemând la viață straturi de umanitate mereu mai largi și mai profunde. Cu o imagine retorică, s-ar putea spune că istoria își desface, cu fiecare ev, mai largi brațele pentru a cuprinde cât mai mulți oameni. Cercul feudal îmbrățișa foarte puțini, cercul burghez apreciabil mai mulți, cercul proletar sau țărănesc ori – dacă se poate – proletar și țărănesc va îmbrățișa enorm de mulți.
Sumar vorbind, aceste tendințe revoluționare, astăzi încă obscure, se pot rezuma și se rezumă cu o singură idee: primatul colectivului asupra individualului. Este o idee patetică și cu mare succes. Dar este, mai ales, o idee justă. Colectivitatea trece înaintea individului. Accentul istoric se deplasează de la „om” la „mas㔑.
Acest adevăr prea global ascunde însă nenumărate primejdii și un groaznic artificiu. De la o realitate se ajunge ușor la o abstracție: moartea individului. O anunță cu mult entuziasm și extrema dreaptă, și extrema stângă, această moarte care poate foarte ușor deveni un asasinat.
Comuniștii și fasciștii își fac din „spiritul de cazarmă” axa acțiunii lor politice. Mai mult decât atât: justificarea lor morală.
„Omul în uniformă” este tipul de grandoare umană, pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru.
Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt.
Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute și nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.
Da, nu – alb, negru. Atât. Restul e suprimat, șters, din conștiința noastră, sterilizat în sensibilitatea noastră. Cu o cămașă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un șef.
Este enorm de simplu. Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în această cămașă care îți va ține loc de conștiință, de inteligență, de simțire și de acțiune.
Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodități de a-și rezolva problemele interioare. O cruce cu cârlige, un mănunchi de nuiele, un ciocan și o seceră rezumă, rezolvă și suprimă totul.
Ar fi prea ușor să râdem de această mistică a omului în uniformă.
Să recunoaștem că ea răspunde unui gust natural pentru ceremonie, unei voluptăți reale de a crede în ficțiuni și de a te supune lor. Omul e un animal cu instinctul spectacolului, iar dintre spectacole cel mai amețitor este al mulțimii. O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă brațul drept în sus, o sută de mii de brațe tresărind parcă dintr-un singur umăr este o mașină care flatează nu știu ce instinct de putere, nu știu ce senzație biologică.
Să nu disprețuim această voluptate. Este cu mult prea periculoasă. Un corsar de geniu, un sergent-major îndrăzneț surprinde într-o bună zi această slăbiciune sentimentală, șuieră dintr-un țignal, strânge în jurul lui zece mii de băieți, îi pune să ridice brațul drept în sus…. Și face o revoluție.
Să nu râdem de această slăbiciune naturală, dar să o suspectăm. Este o beție de putere și o beție de supunere, care se sprijină reciproc, se excită una pe alta și merg mână în mână până la cele mai dezordonate forme de demență. „Demența de putere” a făcut prea multe masacre în lume și masacrele ei au fost totdeauna triste, sterpe, lăsând pe urma ceasurilor de amețeală și voluptate, un iremediabil gust de cocleală.
Am văzut adesea bărbați puternici, incapabili să lupte și să reziste pentru că erau… gâdilați. Iertați-mi comparația, dar am impresia că marii corsari ai istoriei, marii ei haiduci, „bunii tirani” au procedat totdeauna prin căutarea punctelor sensibile ale mulțimii. Din momentul în care au găsit aceste puncte sensibile, din momentul în care au știut „unde să gâdile” – partida era câștigată.
Reacția maselor a fost totdeauna anulată prin excitarea voluptăților sale simple. Corurile, marșul în cadență și simbolurile vagi, aceste beții psihologice, sânt materia primă a oricărei dictaturi. Că sânt dezonorante sau nu, puțin interesează.
Ele sânt însă eficace, și asta e de ajuns.
Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui. „Abjectul spirit critic”, pe care alcoolul și dictatura îl îndepărtează după primele excese, din pudoare uneori, de frică totdeauna…
Este și această renunțare la luciditate o voluptate în plus, căci atenția nu este comodă, severitatea cu tine însuți nu e plăcută, iar veghea nu e odihnitoare. Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greș.
„Moartea individului” este moartea spiritului critic. Nu cred în acest deces. El ar însemna moartea omului, pur și simplu.
Nu știu încotro ne vor duce revoluțiile de azi sau de mâine. Nu știu unde se va sfârși procesul de descompuneri pe care incontestabil îl trăim. Știu însă că există anumite valori umane indestructibile. Ele vor rămâne.
Nici o revoluție nu va anula în noi conștiința opunerii dintre „eu” și „lume”. Nici o revoluție n-a suprimat-o până azi. Progresul este posibil pe orice plan, numai pe acesta nu.
Sânt câteva drame esențiale, care i-au fost date omului și pe care el le va păstra, indiferent de condițiile lui materiale. Nimeni nu ne poate da o dispensă generală de a trăi aceste drame și de a le răscumpăra fiecare cu viața noastră. Nici un sistem social nu va escamota realitățile de conștiință, prin care suntem oameni și trecem cu un cap mai sus de zoologie.
„Eu și lumea” este o dramă pe care omul în uniformă nu o cunoaște. E un fericit. Fericit ca o albină, ca o furnică. Locul lui în lume e sigur, orizontul precis, funcția strictă. Dar umanitatea nu poate trăi prea mult din ignorarea propriilor ei legi. Că tinde uneori spre stup și furnicar, este explicabil, stupul fiind regimul certitudinilor absolute și deci odihnitoare. Dar condiția noastră naturală este libertatea, stare dificilă, dramatică și obligatorie. E mai ușor să fii albină decât om. Din nenorocire însă nu există putință de a opta. Vom rămâne oameni, chiar dacă vom încerca să nu mai fim. Libertatea nu este o revendicare și nici un ideal, ci o puternică obligație structurală, împotriva căreia ne revoltăm din când în când, invidioși de fericirea furnicilor.
„Omul în uniformă” are gata un răspuns zdrobitor pentru omul civil: individualist! Este o teribilă invectivă, dar și o inabilă confuzie.
Nu. A rezista spiritului de stup nu este o atitudine individualistă, ci, dimpotrivă, o afirmare a ideii de om, care trebuie menținută. Nu e nimic abstract și nimic iudaic în această rezistență. Nu este, mai ales, nimic egoist.
Așa-zisul nostru „individualism” nu are nimic de împărțit cu o societate în care nouă zecimi din oameni sânt ținuți în zdrobitoare condiții de inferioritate. Omenirea își va pune, mai curând sau mai târziu, problema săracilor și a bogaților. Așa-zisul nostru „individualism” nu stă de-a curmezișul acestui drum. Dar e un drum care nu poate trece peste viața noastră interioară, nu poate nesocoti singurătatea noastră și drepturile acestei singurătăți, singură creatoare de valori umane. Toate rugurile, toate mitralierele, toate ocnele din lume sânt insuficiente pentru a suprima din rădăcină aceste drepturi, aceste obligații. Pentru a le ucide, ar trebui ucis mai întâi omul însuși.
Într-un cimitir, problema ar fi simplă.
Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viață și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna.
Recunosc că această poziție între extreme nu este ușor de menținut. Când jumătate din oameni strigă „da”, și cealaltă „nu”, pus între aceste două intransigențe, ești amenințat să fii de două ori lovit. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă.
Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.
M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sânt un partizan; sânt mereu un dizident. N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.
Acest lucru nu-l spun și nu-l plătesc pentru prima dată. Am fost „fascist” când am vorbit despre marxiști; am fost „marxist” când am vorbit despre fasciști. Astăzi sânt și reacționar, și bolșevic.
Îmi dau seama că orice precizare e inutilă. Oamenii ăștia nu aud decât ce vor; nu văd decât ce li se pare. De două mii de ani nu punea problema decât incidental, și numai în măsura în care eroii cărții o trăiau. Dar am scris în acest sens nenumărate articole de ziar și revistă, am ținut, în același sens, câteva conferințe. Inutil.
Rămân un huligan și un bolșevic.
În 1932, ideologii dintre Capșa și Corso anunțau iminenta instaurare a comunismului. Intelectualii bucureșteni se converteau pe capete. Am vorbit atunci la Fundație despre „individ și colectivitate” în fața câtorva sute de marxiști bănuitori și indignați. Spuneam acolo ceea ce scriu astăzi, ceea ce mereu am scris. „Burghez!”, au strigat amicii mei de la extrema stângă.
Fascist și burghez. Știam că nu se poate lupta cu judecata lor rapidă. Dar am publicat în „Cuvântul” un articol de precizare, pe care îl recitesc astăzi cu bucurie, surprins de actualitatea lui.[15] În noiembrie 1933, după aproape doi ani, lucrurile se întâmplau exact pe dos. Între Capșa și Corso, tinerii ideologi se converteau la gardism de fier. Revoluția fascistă trebuia să vină de la o zi la alta. Dacă nu marți, miercuri, dacă nu miercuri, vineri dimineață cu siguranță.
S-a întâmplat să vorbesc din nou la Fundație, într-o dezbatere publică despre democrație și dictatură.
„În noiembrie trecut, orizontul politicii românești era în adevăr întunecat. Se adunaseră norii din toate părțile. În Germania, hitlerismul bătea în plin. La noi, sub influența directă a Berlinului, extremismul de dreapta își pregătea cele mai îndrăznețe asalturi.
A vorbi despre democrație sau chiar mai puțin – despre omenie – era o naivitate uneori, o cutezanță câteodată”.
T. Teodorescu-Braniște, („Cuvântul Liber” nr. 52) Da, e adevărat. A vorbi despre omenie era o cutezanță. Aveam înainte-mi din nou câteva sute de tineri înflăcărați – aceiași poate ca în februarie 1932, dar convertiți acum la hitlerism – și trebuia să vorbesc împotriva lor, despre libertate. Și, de vreme ce cu doi ani în urmă fusesem pentru ei un „burghez”, deveneam acum un „bolșevic”. E o sinceră mândrie să te afli mereu în contratimp cu asemenea oameni.
Recapitulez tot ce am scris în atâția ani și sânt fericit că de pe urma efortului de a defini în fiecare rând o poziție de veghe și de critică nu au rămas în piața publică decât două strigăte, sumare: bolșevic! burghez! Restul va fi mers poate către puținii oameni pentru care scriu și fără de care scrisul mi s-ar părea un act pustiu.
Pentru ceilalți, voi rămâne mereu „un gazetar burghez de la ziarul naționalist, ortodox și huligan – «Cuvântul»”. Căci, să nu uităm, a doua sau a treia mea crimă (le-am cam pierdut numărul) aceasta este: „Cuvântul”!
„Cuvântul”
[modifică]
„Mihail Sebastian, care a fiert șapte ani în cazanul cu smoală antisemită de la „Cuvântul”.
Reporter, Iunie 1934 Nu e decât un an de când, pentru serbarea unui deceniu de apariție, scriam cronica vieții și luptelor „Cuvântului”.
Aș vrea ca paginile acelei cronici să-și păstreze mereu îndârjirea și pasiunea cu care le-am scris. Ele rezumă zece ani de înfrângeri și victorii, dincolo de care cine n-a fost de față nu va ști niciodată câte eforturi se ascund, câte crâncene suferințe, câte orgolioase tăceri.
Recitesc astăzi acea cronică pe care nu știu ce ironică potriveală o lăsase în sarcina mea, o recitesc și o confrunt cu tot ce s-a scris despre „Cuvântul” în ultima vreme.
Caut bine în amintirile mele din trecut, revăd zi cu zi anii mei de la „Cuvântul”, reconstitui perioade întregi, lupte, campanii, pamflete, retrăiesc toată zbuciumata existență a ziarului de-a lungul unor vremuri în care s-au întâmplat atâtea și s-au schimbat atâtea, încerc să evoc toți oamenii care au trecut pe acolo, toate dramele și comediile al căror martor am fost, mă silesc să strâng într-o imagine timpul scurs între noiembrie 1927 și noiembrie 1933 și încerc să descopăr în acest lung film, care a fost în bună parte filmul primei mele tinereți, încerc să descopăr acel „Cuvântul” huligan, antisemit, reacționar, provocator de pogromuri și agent de persecuții, despre care vorbește astăzi literatura bunilor mei polemiști.
Să lăsăm pentru moment deoparte acțiunea „Cuvântului” din noiembrie și decembrie 1933, în ultimele 45 de zile care i-au precedat suspendarea. Și să lăsăm, de asemeni, deoparte prefața d-lui Nae Ionescu la romanul meu. Vă rog să credeți că nu-mi ocolesc dificultățile. Voi vorbi despre aceste lucruri în alt capitol, oricât mi-ar fi de penibile sau tocmai pentru că îmi sânt penibile.
Îngăduiți-mi însă să mă opresc deocamdată la „Cuvântul” dinaintea tristelor fapte de la sfârșitul anului 1933. Acestui „Cuvântul” i-am aparținut și îi voi aparține mereu în amintire.
Sânt bucuros să primesc toate insultele pentru această faptă și pentru această mărturisire.
(Va urma)