https://blog.revistaderecenzii.com
„Mihail Sebastian, care a fiert șapte ani în cazanul cu smoală antisemită de la „Cuvântul”.
Reporter, Iunie 1934 Nu e decât un an de când, pentru serbarea unui deceniu de apariție, scriam cronica vieții și luptelor „Cuvântului”.
Aș vrea ca paginile acelei cronici să-și păstreze mereu îndârjirea și pasiunea cu care le-am scris. Ele rezumă zece ani de înfrângeri și victorii, dincolo de care cine n-a fost de față nu va ști niciodată câte eforturi se ascund, câte crâncene suferințe, câte orgolioase tăceri.
Recitesc astăzi acea cronică pe care nu știu ce ironică potriveală o lăsase în sarcina mea, o recitesc și o confrunt cu tot ce s-a scris despre „Cuvântul” în ultima vreme.
Caut bine în amintirile mele din trecut, revăd zi cu zi anii mei de la „Cuvântul”, reconstitui perioade întregi, lupte, campanii, pamflete, retrăiesc toată zbuciumata existență a ziarului de-a lungul unor vremuri în care s-au întâmplat atâtea și s-au schimbat atâtea, încerc să evoc toți oamenii care au trecut pe acolo, toate dramele și comediile al căror martor am fost, mă silesc să strâng într-o imagine timpul scurs între noiembrie 1927 și noiembrie 1933 și încerc să descopăr în acest lung film, care a fost în bună parte filmul primei mele tinereți, încerc să descopăr acel „Cuvântul” huligan, antisemit, reacționar, provocator de pogromuri și agent de persecuții, despre care vorbește astăzi literatura bunilor mei polemiști.
Să lăsăm pentru moment deoparte acțiunea „Cuvântului” din noiembrie și decembrie 1933, în ultimele 45 de zile care i-au precedat suspendarea. Și să lăsăm, de asemeni, deoparte prefața d-lui Nae Ionescu la romanul meu. Vă rog să credeți că nu-mi ocolesc dificultățile. Voi vorbi despre aceste lucruri în alt capitol, oricât mi-ar fi de penibile sau tocmai pentru că îmi sânt penibile.
Îngăduiți-mi însă să mă opresc deocamdată la „Cuvântul” dinaintea tristelor fapte de la sfârșitul anului 1933. Acestui „Cuvântul” i-am aparținut și îi voi aparține mereu în amintire.
Sânt bucuros să primesc toate insultele pentru această faptă și pentru această mărturisire.* * *
Era „Cuvântul” un ziar de dreapta? Întrebarea mi se pare fără sens. Întâi fiindcă termenii – „stânga” și „dreapta” – sânt, cel puțin la noi, lipsiți de orice realitate. Considerați numai faptul că „stânga” noastră actuală este reprezentată de tinerii liberali și spuneți dacă acest simplu fapt nu reduce la ridicol asemenea categorisiri.
Cuvinte deșarte, fără obligații corespunzătoare, „stânga” și „dreapta” românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicții. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le golește de orice înțeles real.
E o discrepanță strigătoare între ceea ce spun oamenii și ceea ce fac ei, e un dezacord total între scrisul lor și viața lor. Democrați cu scandaloase averi, socialiști cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef și temperament – e prea plină societatea noastră de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem în „democrația”, în „socialismul” și în „ortodoxia” lor. Ce valoare și ce sens poate avea ,,democrația” unui director de gazetă care încasează 200 000 de lei pe lună, în timp ce în subsolul tipografiei lui se sting de tuberculoză corectori și muncitori înfometați? Nu spuneți că acest fel de a judeca este sentimental.
Dimpotrivă, el e singurul în stare să verifice autenticitatea unei atitudini și adevărul ei. O atitudine pe care nu o trăiești tu cel dintâi este, în cel mai bun caz, o iluzie, când nu este de-a dreptul o escrocherie.
Să lăsăm deci termenii gata făcuți, judecățile globale, jumătățile de adevăr ratificate de cafenea.
De „stânga” sau de „dreapta”, „Cuvântul” este, dincolo de aceste inutile scheme, o faptă vie care trebuie judecată în realitatea ei.
Faceți o socoteală a politicii românești în ultimii zece ani și veți găsi „Cuvântul” angajat mereu de partea forțelor radicale, împotriva forțelor de reacțiune.
Sub direcția lui Nae Ionescu, „Cuvântul” a fost mereu „bolșevic” și „subversiv”. El a fost mereu „anumita presă”. Nu văd care este campania acestui ziar până în noiembrie 1933, nu văd care este lupta sa la care un om de stânga n-ar fi obligat să subscrie.
Acțiunea constant antiliberală? Lupta pentru național-țărăniști în 1927-1928? Campania pentru conversiune și revizuirea datoriilor? Campania pentru orientarea către Rusia sovietică? Poate campania pentru restaurație? Dar recunoașteți că dincolo de teoriile asupra principiului monarhic, în fapt, restaurația a fost în 1930 un act radical, realizat împotriva tuturor inerțiilor reacționare.
N-a fost problemă, n-a fost situație, n-a fost moment politic pe care „Cuvântul” să nu-l fi înțeles și luminat sub unghiul de vedere al revoluției. Și nu e vorba, n-a fost, cel puțin până în noiembrie 1933, despre o falsă revoluție, variantă a unui huliganism camuflat în genul hitlerismului sau al gardismului de fier.
„Cuvântul” nu se lăsa păcălit de diversiunile antisemite pe care le montau vizibil când liberalii, când averescanii, când național-țărăniștii. Ce s-a întâmplat după noiembrie 1933 este altă istorie, și voi reveni asupra ei fără ezitare. Dar, până atunci, „Cuvântul” a fost o serioasă redută împotriva antisemitismului. Mișcările studențești n-au primit cuvinte mai aspre decât cele pe care le scria profesorul Nae Ionescu în „Cuvântul”, fără grija de a menaja susceptibilități sau de a câștiga simpatii. Recitesc astăzi „Duminica” de la 12 decembrie 1927, scrisă în urma devastărilor de la Oradea Mare:[16] „Studenții arată că pentru ei creștinismul e o firmă polemică și politică – nu o realitate spirituală”.
Dar acesta a fost mereu creștinismul antisemiților: o firmă polemică și politică. Împotriva ei „Cuvântul” s-a ridicat hotărât, refuzând orice demagogie, – dar, mai ales, demagogia antisemită.
Voi arăta pe larg, într-un capitol special, care a fost atitudinea acestui ziar față de iudaism.
Ar trebui poate să schițez întreaga sa politică față de problema minorităților, politică liberă și curajoasă, reclamând cele mai largi drepturi pentru evrei, maghiari sau ucraineni și negând cu vehemență „teoria statului național în absurditățile ei polițiste” (Nae Ionescu, 2 martie 1928). Este aceasta o atitudine de ziar reacționar? Dacă „dreapta” și „stânga” ar fi altceva decât două vorbe goale, aș spune că ziarul „Cuvântul” era un ziar de stânga. Prefer însă să spun, mai simplu, că era un ziar de omenie. Este mai mult și mai greu. Poate pentru că el însuși era oprimat și fugărit, „Cuvântul” mergea din instinct către cei oprimați. Nu credea în drept, dar credea în dreptate. Nu credea în legalism, dar credea în omenie.
Vi se par aceste cuvinte vagi? Mai vagi decât „stânga” și „dreapta”? Pentru „Cuvântul” dreptate și omenie nu erau termeni sentimentali, ci foarte serioase criterii; dincolo de formule, abstracții, și idei generale, erau singurele lui puncte cardinale. Și nu greșea.
Poate mă înșel. Poate sânt prea aproape de tot ce s-a întâmplat pentru ca să văd just. Nu cred, dar e posibil.
Poate „Cuvântul” nu reprezenta decât o poziție contrarevoluționară, travestită în diverse echivocuri. Poate „statul țărănesc” este realmente o formulă, fascistă, pentru uzul marii industrii și al burgheziei în derută. Mărturisesc că acest vocabular marxist nu mi se pare că spune mai mult decât vocabularul fascist. Mereu abstracții, scheme și idei fixe.
Dar nu numai pentru noi, care ne aflam în casa „Cuvântului” și care ne puteam deci lăsa – să zicem – păcăliți de iubirea sau părtinirea noastră, ci și pentru cei din afară, ziarul acesta era un post înaintat de luptă.
I se puteau cere „Cuvântului” acte de curaj sau de simplă omenie, care nu se cereau nici unui alt ziar? Oamenii, adversari sau prieteni, dar mai ales adversari, veneau la ,,Cuvântul” în momentele lor grele. Ce îi aducea acolo? Probabil, sentimentul că intră într-o casă de bună înțelegere și de omenie. Câte note, informații sau proteste proletare, după ce făcuseră ocolul tuturor redacțiilor unde din prudență erau refuzate, n-au găsit găzduire în paginile „Cuvântului”? Câți fioroși comuniști n-au urcat, treptele acestui ziar huligan, ca să se plângă de o arestare, de o brutalitate sau de o primejdie și să ceară o mână de ajutor? Mă întreb dacă printre ei nu se află nici unul care să-și amintească și – amintindu-și – să aibă o îndoială, o reticență, o ezitare… Știu foarte bine că un revoluționar n-are timp să fie sentimental – și bine face. Dar nu e vorba de sentimentalism, ci de memorie.[17]* * *
Acesta a fost huliganismul „Cuvântului”, pentru care sânt astăzi direct și personal tras la răspundere. Este o onoare pe care n-o declin, deși n-o merit.
„Cuvântul” era o faptă mai mare decât condeiele noastre personale.
Mi-ar fi lesne să-mi limitez responsabilitatea la propria mea semnătură. Dar nu vreau.
Prezența mea acolo nu era un accident. Poate o eroare, dar nu un accident. Indiferenții plecau repede din redacția „Cuvântului”, unde dreptul de a scrie era atât de aspru și, de multe ori, fără nădejde. Prea descoperit, prea bătut de vânturi potrivnice, prea expus loviturilor, „Cuvântul” nu era un adăpost. Cine căuta adăpost pleca mai departe. Câți am rămas din triștii ani 1928, 1929 – strânși în jurul omului în care credeam? N-aș sfătui pe nici un tânăr intelectual să facă gazetărie. Voi spune altundeva și altădată de ce. Aici ar fi prea lung. Dar dacă nenorocul sau un noroc înșelător îl duce spre această primejdioasă meserie, i-aș dori să înceapă într-un jurnal tânăr și zbuciumat, care nu are „siguranța zilei de mâine”, nu vrea să aibă „siguranța zilei mâine”, n-are mare lucru de apărat pentru sine însuși, nu așteaptă nimic de la victoriile sale, nu-și ocolește înfrângerile și nu-și suspectează imprudențele. Numai într-o asemenea casă va găsi omul care să-i spună ce mi s-a spus mie într-o seară de noiembrie 1927; „scrie ce vrei”.
(Va urma)
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cum_am_devenit_huligan