https://blog.revistaderecenzii.com
Iar dacă d. Nae Ionescu mi-ar fi răspuns grav ca un profesor, dacă ar fi încercat să-mi facă teorii și să-mi schițeze o predică solemnă, i-aș fi spus: — Las-o dracului, șefule! Să nu mă duci cu zăhărelul, că nu se prinde! Vezi de altul…
Tudor Teodorescu-Braniște
Pe profesorul Nae Ionescu l-am văzut prima oară la Brăila prin 1923 sau 1924, la o conferință. Vorbea, într-un ciclu al Ideii Europene, despre criza religioasă în Germania, dacă țin bine minte. Eram în clasa a cincea de liceu și toate acestea mi se par astăzi nesfârșit de îndepărtate.
L-am revăzut însă trei ani mai târziu, la examenul meu de bacalaureat, ca președinte al comisiei. Prezența lui în acest liceu, de unde cu vreo 15 ani înainte fusese eliminat pentru „republicanism național”, producea acum printre profesori și elevi un val de rumoare.
Cel puțin pentru noi, care îi așteptam în bănci, în fața colilor albe, cu atâta frică, dar, mai ales, cu atâta curiozitate, intrarea lui Nae Ionescu în clasă era un fapt răzbunător. Ni se părea că acest tânăr căruia bara energică a sprâncenelor îi dădea nu știu ce privire aprigă, era „ aliatul” nostru.
Ne-a dictat subiectul lucrării de limba română și am intrat în el ca într-o pădure: „poezia lirică românească.
După două ceasuri, când mi s-a luat tocul din mână, scrisesem vreo 10 coli mari, dar abia ajunsesem la Alecsandri. Mă simțeam pierdut. Mă rătăcisem, vorbisem de câte în lună și în soare, uitasem subiectul. Două pagini despre folclor, vreo două despre poezia populară scandinavă, nu știu câte despre alte năzbâtii… De unde le scosesem, Doamne! Am crezut că e o glumă când, a doua zi, bunul meu profesor d.
Gheorghe Banea m-a oprit pe stradă. „M-a chemat Nae Ionescu să-mi arate teza ta. I-a plăcut mult, dar zice că ești un mare zăpăcit”.
Un mare zăpăcit? Numai atâta? Eram salvat.
Un an mai târziu, în august 1927, când trimiteam la „Cuvântul” primul meu foileton, îl trimiteam la întâmplare. Știam bine că un manuscris într-o redacție este mai puțin decât o picătură într-un ocean. Cu ce ușurință, cu ce plictiseală, cu ce indiferență se aruncă un plic, uneori înainte de a fi deschis. O clipă, fusesem ispitit să-l trimit lui Nae Ionescu. Dar omul mă intimida, la gândul că vor fi citite de el, paginile mele mi se păreau dintr-odată puerile, fără interes. Îi țineam minte privirea și mă temeam.
Am trimis articolul „Redacției Cuvântul”, fără nici un alt adaos, semnat cu primul pseudonim găsit. Ar fi fost de ajuns să nu apară pentru ca acești șapte ani de viață să se fi petrecut altfel. Altfel, cum? Nu știu.
Dar a apărut.
Am aflat mai târziu că era cineva în redacție care se interesa îndeaproape de acele plicuri galbene ce veneau de la Brăila, aducând lungi foiletoane confuze: Nae Ionescu. Mă întreb cu sinceritate ce anume îl putea interesa la scrisul unui băiat de 19 ani, obsedat încă de lecturile sale de adolescent.
Țin foarte bine minte prima seară la „Cuvântul”. Venisem neliniștit, nesigur, plin de întrebări, pe care știam bine că nu voi avea curajul să le pun, intimidat de acele lumini care mi se păreau ireale, de acei oameni pe care îi credeam legendari. Totul mi se părea extraordinar în jurul meu, totul transfigurat de tot ce o copilărie petrecută între cărți visase despre acest lucru miraculos: o redacție.
Din colțul de fereastră unde mă refugiasem în așteptarea profesorului, cred că nici n-am tresărit când l-am văzut. A venit spre mine cu acel zâmbet grav, pe care mai târziu aveam să-l cunosc în atâtea clipe fericite sau tragice, a venit spre mine fără surpriza de a descoperi în Mihail Sebastian pe fostul său elev de la examenul de bacalaureat Hechter M. Iosef.[18] Mi-a spus foarte multe lucruri în seara aceea și toate mi se păreau mari, decisive, copleșitoare, ca într-un ceas în care se pecetluiește o soartă sau se deschide un drum. Vorbea cum vorbește totdeauna: animat și închis, cu acea stăpânită tensiune care îi străbate ca un fir de foc înșelătoarea lui nepăsare.
Am coborât în stradă uluit, absent, cu sentimentul că toată strada – lumini, vitrine, trăsuri, femei – trecea pe lângă mine stinsă, cu vocile acoperite de strigătul revelației pe care o trăisem.
Veți surâde poate citind aceste lucruri. Mi-ar părea rău să nu surâdeți. Ar însemna că le-am povestit prost, că le-am evocat insuficient.
Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viața lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viața. E un noroc pe care merită să-l plătești cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.
Nici Jacques Riviere nu cred că s-a despărțit altfel de Paul Claudel, când l-a cunoscut întâia oară. Iertați-mi apropierea. O fac pentru Claudel, cu care Nae Ionescu are multe trăsături comune, și nu pentru Riviere, care nu e pentru mine decât un îndepărtat și inaccesibil model.
Sânt unii oameni destinați să comunice direct cu tinerii, prin anumite valori pe care le realizează viața lor, prin anumite sensuri de gândire sau de sensibilitate pe care le exprimă scrisul lor.
Înțelegerea între generații este aproape totdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa de generozitate a bătrânilor și din excesul de fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei, este o incapacitate reciprocă de a se înțelege, ceea ce constituie uneori un conflict surd, domol și suportabil, dar duce alteori spre foarte grave și adânci lupte.
Oamenii care pot birui aceste eterne rezistențe sânt puțini. A vorbi tinerilor, a-i înțelege și a te face înțeles de ei este un lucru dificil și rar. Trebuie să fie cineva purtătorul unui mesaj personal, purtătorul unor experiențe capabile să lumineze nu numai propria sa viață, ci și viața celorlalți, trebuie să trăiască el însuși o dramă de idei sau de pasiuni, pentru ca glasul său să treacă dincolo de sine, către ceilalți. Claudel, Peguy, Gide au realizat, pe planuri de sensibilitate deosebită și în direcții sufletești opuse, acest miracol. Nu sânt singurii, dar sunt cei mai aproape de noi.
Fiecare dintre ei, într-un cerc descris și limitat de inteligența și simțirea lui, a exercitat și continuă să exercite asupra tinerelor elite franceze sau europene un control de valori morale care făcea din fiecare un adevărat „director de conștiință”.
E o funcție spirituală care nu ține de talent, nici de inteligență, nici de geniu, poate, Valery nu o va împlini niciodată, Anatole France nici vorbă că nu. Ea cere o anumită acuitate intimă, anumită vehemență a vieții interioare, anumită înclinare de a gândi viu asupra problemelor morale și a face din ele veritabile drame. Ea cere mai ales altceva: curajul de a lua viața în serios, de a o lua în foarte serios.
Gluma și ironia pot fi fermecătoare atitudini în lume. Dar nu prin ele se pot mișca tinerii. France e un mare artist, mai mare desigur decât Gide, dar France nu va abate, niciodată o viață de om din mersul ei, nu va ridica o întrebare esențială, nu va revela nimănui o durere, o neînțelegere sau o așteptare.
Tinerilor nu le-au plăcut niciodată oamenii – oricât ar fi ei de geniali – care s-au dezinteresat de marile întrebări.
„Las-o dracului, șefule, vezi de altul” este o prea mare ușurință de a rezolva dificultățile pentru ca ei s-o primească. Nici unul din cei care au însemnat vreodată ceva în conștiința unui timp n-au profesat o asemenea învățătură, care, prin comoditatea ei, îl micșorează pe om.* * *
Nae Ionescu a fost directorul nostru de conștiință.
Noi eram vreo douăzeci de tineri care veniserăm spre „profesor” (cum ne-am obișnuit să-i spunem scurt), fiecare pe alt drum, fiecare așteptând răspuns altor întrebări, strânși într-o familie, în care drumurile personale, rămâneau totuși distincte și singuratice, dacă nu – cum se întâmpla uneori – adverse.
Scrisul lui clarifica pentru noi unele lucruri esențiale, pe care fără el le-am fi gândit confuz. Prezența lui ne ajuta să ducem până la capăt un control intim, care altfel ar fi fost lipsit de criterii. Era un om care vorbea cu simplitate despre iubire, despre viață, despre moarte, ca despre niște lucruri reale și decisive. Era și în scrisul lui și în viața lui o continuă silință de a comunica direct cu ceea ce este viu, spărgând tiparele, formulele și schemele. Era, în sfârșit, un om dramatic, fără certitudini asupritoare, fără intoleranțe, gata să înțeleagă o viață de om în toate îndoielile și umbrele ei.
Tinerii veneau din instinct spre el. Nu numai noi, care îl cunoșteam îndeaproape, printr-un noroc poate nemeritat, dar mulți prieteni necunoscuți, răspândiți în cele mai depărtate colțuri de țară. Zona de radiere a gândirii lui Nae Ionescu trece cu mult dincolo de orizontul celor două sute de oameni agitați care alimentează astăzi „cultura română” cu polemicile, confesiunile, ideile și obsesiile lor.
Sânt, cred, puțini tineri pe care scrisul și vorba lui Nae Ionescu să nu-i fi „marcat”. Existența lui este un fapt ce nu se poate eluda.
Poți lupta cu el, i te poți opune – dar nu e cu putință să treci cu ochii închiși, pe alături.
Nu toți tinerii italieni sânt cu Papini, nu toți tinerii francezi sânt cu Gide, dar nu e unul care să nu fi simțit apăsarea acestor două esențiale momente de conștiință, față de care orice atitudine e posibilă, numai indiferența nu. Nae Ionescu este din familia lor.
Nu voi vorbi despre valoarea acestui om, care mi se pare excepțională în toate domeniile în care a lucrat. N-am căderea s-o fac și, în orice caz, n-aș face-o aici, unde mă pregătesc să spun o serie de lucruri foarte triste.
De altminteri nu valoarea culturală sau politică a lui Nae Ionescu determină profunda noastră legătură cu el. E un om care ne-a învățat foarte multe în filozofie, în economie politică și în artă.[19] Sânt fără număr problemele pe care le-a ridicat, cărțile pe care ni le-a pus în mână, prejudecățile pe care ne-a silit să le lichidăm.
Jurnalismul i-a dat prilejul să mediteze și să scrie asupra celor mai variate aspecte de viață, în toate aducând nu numai o armătură documentară completă, dar, mai ales, o viziune personală, nouă și organică, ce surprinde în cele mai obișnuite fapte marile linii de mișcare ale vieții.
Din scrisul lui zilnic de-a lungul a opt ani, s-ar putea construi un vast dicționar de termeni, noțiuni și idei, un fel de „explicație a timpului nostru” cuprinzătoare și sintetică. Este o treabă ce va trebui făcută într-o zi și pe care îmi pare rău că nu mai am dreptul so fac.
Dar, vă spun, nu prin ce ne-a învățat este Nae Ionescu „profesorul” nostru, ci prin sensul pe care îl dă el propriei sale vieți.
Un om care nu propune vieții sale o dramă de rezolvat este un absent. Nici inteligența, nici erudiția nu pot suplini această flacără. Ceea ce spune e abstract, ceea ce face e indiferent.
Nae Ionescu, asemeni lui Papini, asemeni lui Gide, asemeni lui Peguy, aduce, înainte de orice, mărturia unei drame personale.
Restul e fără importanță. Într-adins am luat un nume de anarhist, unul de hughenot și altul de catolic – pentru că e fără importanță.
Nu învățătura lor îi face virulenți și activi în lumea de tineri care îi recunoaște drept directorii ei de conștiință, ci tensiunea lor, temperatura interioară, de la care vorbesc și care le arde din adânc scrisul și viața.
Pentru străini și adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieții publice, închis întro voluntară umbră, de unde comandă complicate jocuri de idei și oameni, stăpânindu-le resorturile cu o mână fină și ascunsă.
Legenda lui sperie, indignează sau intrigă.
Pentru noi, adevăratul Nae Ionescu era însă dincolo de acest joc, un om neliniștit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă și o inteligență împărțite între mari întrebări personale, cărora „succesul” sau „insuccesul” nu le putea răspunde în nici un fel.
„O să-și frângă gâtul”, am auzit spunându-se pe furiș despre Nae Ionescu, în vremea în care lumea, neștiind bine ce se va întâmpla în viitor, nu avea deocamdată curajul să-l înjure pe față.
Da, o să-și frângă gâtul. Și l-a frânt și, desigur, și-l va mai frânge de câteva ori.
Mă întreb dacă omul acesta e făcut pentru victorii. Probabil că nu. Victorii a avut, și încă foarte mari. Dar le-a lăsat pe toate în drum și s-a dus să caute altceva, mereu altceva.
Nu e un om infailibil. E probabil că a făcut mari erori, e probabil că va mai face. Dar nu asta mă interesează. Știu că luptele lui, victoriile sau căderile lui nu sânt esențiale. Știu că dincolo de ele, triumfător sau învins, rămâne un om frământat, un om trist, un om singur.
Despre acest om vorbesc, în acest om am crezut.