https://blog.revistaderecenzii.com
Când m-am întors, în 1931, de la Paris, unde mă trimisese el să studiez, primul lucru pe care i l-am spus profesorului a fost acesta: „scriu o carte evreiască”.
Vestea nu l-a surprins. Nu suportasem niciodată nici o umbră de echivoc asupra calității mele de evreu. Nae Ionescu o știa prea bine, el, care detesta orice compromis și, îndeosebi, pe acesta.
1931 era, după câte țineți minte, un an neantisemit. Dispoziția publică era mai mult spre stânga, hitlerismul era un strigoi mai degrabă ridicol decât primejdios, evreii, în sfârșit, erau lăsați în pace. Era unul din rarele momente de odihnă ce le-au fost sortite de la război încoace.
Cartea pe care o începusem nu avea așadar obiective sociale. În nici un caz nu voia să fie o carte de actualitate. E adevărat că timpul și-a luat sarcina de a-i depăși intențiile și de a o arunca peste trei ani, într-un moment de surescitare generală.
De ce îi ceream profesorului Nae Ionescu o prefață? Presa a răspuns fără greutate: 1) pentru ca să-mi trădez neamul; 2) pentru ca să câștig bani; 3) pentru ca să atrag într-o cursă jidovească pe un luptător al românismului.
Voi reproduce, în capitolul următor, o mică antologie din aceste interpretări, extrem de interesante. E o lectură plină de învățăminte și nu mi-aș ierta să nu v-o înlesnesc.
La drept vorbind, cred totuși că pentru alte motive ceream încă în iulie 1931 această prefață. Se poate să fiu înșelat de o perversă refulare freudistă (tot un jidan și Freud ăsta!), dar, în măsura în care pot răspunde de faptele mele, am impresia că nici pentru bani, nici pentru trădare, nici pentru bucuria de a-mi compromite profesorul în rândul apostolilor gardiști și cuziști nu l-am rugat să-mi scrie paginile pe care mi le făgăduia cu atâta bunăvoie.
Mi se părea, în primul rând, foarte firesc să cer omului care îmi călăuzise primii ani de tinerețe o judecată directă asupra unei cărți ce trebuia să-mi lămurească, cel puțin în intenția mea, o sumă de întrebări hotărâtoare. Am așteptat de multe ori cu emoție și încordare cuvântul profesorului asupra lucrurilor pe care le gândeam, dar niciodată cu atâta pasiune.
Acest motiv strict personal ajunge poate pentru a explica de ce ținusem să am în fruntea cărții o prefață a sa.
În altă ordine, însă, și cu totul în subsidiar – cum se zice în justiție –, nădăjduiam poate că prefața va fi un act de înțelegere și un act de pace, care va trece și dincolo de literatură. Nae Ionescu era dintre foarte puținii oameni capabili, și prin gândirea lor, și prin poziția lor, să facă un asemenea act. Simpatia lui pentru problemele iudaice era cunoscută, justificarea lui de a vorbi în această ordine era fără tăgadă.
Astăzi și cu atât mai mult în iunie 1934, a-i cere profesorului Nae Ionescu o prefață la un roman evreiesc pare, în principiu, un lucru ciudat, dacă nu de-a dreptul provocator. În 1931, însă, nimic n-ar fi fost mai normal și, desigur, nimeni n-ar fi fost surprins.
Iudaismul a fost o veche preocupare intelectuală a d-lui Nae Ionescu.
Antisemiții gardiști și cuziști fac foarte bine că uită astăzi acest detaliu supărător. Dar de ce oare îl uită și evreii? De ce nu e nici unul între ei care să-și aducă aminte că în 1928 l-au adus pe profesorul Nae Ionescu să le vorbească la… căminul sionist? Nu e o glumă. Antisemitul Nae Ionescu a ținut atunci – invitat mi se pare de „Asociația femeilor evreice” – o admirabilă conferință despre spiritualitatea iudaică.
Dar nu e singurul lucru uitat. Se trece cu nepăsare sau cu simplă inconștiență peste câțiva ani de precizare a unei atitudini de înțelegere, de simpatie și de cunoaștere obiectivă a fenomenului iudaic în aspectele sale politice, dar, mai ales, pe latura sa spirituală: Colecția „Cuvântului – de la 1928 până în toamna anului 1933, este martoră. Pe vremea aceea, Nae Ionescu era probabil „vândut jidanilor”.
Creștin ortodox, de un creștinism care n-a fost „o firmă polemică și politică”, Nae Ionescu purta în însăși credința sa obligația de a iubi neamul Vechiului Testament, de a-i iubi pe acești evrei care nu sânt necredincioși, ci credincioși întârziați pe drumul mântuirii, cum spunea după devastările de la Oradea Mare, în „Duminica”, pe care o găsiți reprodusă în anexă.
Nu doar că ar fi sperat într-o convertire a lui Israel la creștinism, convertire pe care o știa și imposibilă, și regretabilă.[20] Dar, ca orice creștin veritabil, înțelegea că propria sa credință rămâne stingheră, ca un copac retezat, în clipa în care ea neagă, batjocorește sau oprimă rădăcinile spirituale din care se trage.
Creștin, Nae Ionescu trăia direct drama spirituală iudaismcreștinism, care, orice s-ar spune, nu se reduce la „canonul 11 al Sinodului al VI-lea Ecumenic”. Rămâne, dincolo de acest canon, destul loc pentru iubire și, mai ales, pentru respect în fața unei vechi învățături, pe care se sprijină și astăzi axele mari ale lumii.
Noi nu ne pricepem în teologie, dar profesorul Nae Ionescu se pricepe și, spunând aceste lucruri, nu facem altceva decât să-l cităm pe el.
Atitudinea lui Nae Ionescu față de evrei nu se oprea pe acest plan strict religios. Ea era la fel de fermă și fără echivoc pe planul politic. El a preconizat mereu o politică de largi libertăți publice și culturale pentru minorități. Pentru toate minoritățile și mai ales pentru evrei (căci problema se punea mai des și mai acut în privința lor).
Toată politica lui Nae Ionescu și a „Cuvântului” în această materie se sprijinea pe o distincție esențială: stat și națiune. Statul și națiunea nu erau în sistemul de gândire al profesorului două valori identice, și nici două noțiuni suprapuse, ci, dimpotrivă, două realități de natură deosebită. Statul, o realitate politică, națiunea, o realitate culturală. Distincția aceasta este decisivă. Ea anulează și face imposibil orice șovinism, oricare ar fi eufemismul sub care se ascunde: „națiune exclusivă”, „națiune dominantă” etc.
„Iată de ce am părăsit pe d. Cuza – cel cu teoria națiunii exclusive –, nu am avut nici un entuziasm pentru teoria națiunii dominante și l-am urmat pe d. Iorga, care s-a făcut la noi campionul drepturilor spirituale ale minorităților”. (Nae Ionescu „De ce nu te botezi?” – art. cit.) Dusă până la consecințele ei ultime, această distincție dintre stat și națiune justifică o libertate egală și completă între toate națiunile unei țări. Statul nu devine în mod logic decât un factor tehnic a cărui primă obligație este să creeze cadre de viață tuturor națiunilor componente, dându-i fiecăreia posibilitatea de a se realiza pe sine și de a crea.
Dar nu e nevoie să comentez. E suficient să transcriu: „… noi – generația lui 1906 – am înțeles că NAȚIUNEA nu ESTE un INSTRUMENT POLITIC, CI unul CULTURAL. Că o națiune nu are dreptul să oprime sau să distrugă un izvor de creațiuni spirituale, a căror promovare este cea mai înaltă îndatorire a omului. Și că statul, INSTRUMENT TEHNIC, adaptat cu totul altor scopuri, trebuie să țină el însuși samă de imperativele culturii”.
Opuneți, vă rog, formula „stat instrument tehnic” formulei ,,stat totalitar” și veți înțelege ce adâncă prăpastie trebuie să-l despartă pe Nae Ionescu de toți hitleriștii globului.
Să nu se creadă că această formulă este o simplă figură de stil, un accident de scris, o expresie abstractă, fără consecințe, un cuvânt întâmplător de care abuzez. Să nu se creadă, mai ales, că este o afirmație gratuită, bună pentru un articol de considerații generale și, în realitate, lipsită de conținut politic. Nu. Întreaga politică a ziarului „Cuvântul” față de minorități și – în speță – față de evrei se rezuma pe această idee fundamentală. „Cuvântul” a cerut în decursul anilor de nenumărate ori pentru evrei și pentru minoritari, în genere, drepturi și libertăți pe care poate ei înșiși ar fi ezitat să le ceară.
Aș putea cita în acest sens pagini întregi. Mă opresc însă la un singur articol, cu deosebire semnificativ prin împrejurarea în care a fost scris.
Era în primăvara anului 1928, în timpul marii campanii național-țărăniste pentru răsturnarea liberalilor. La Cernăuți, în plină întrunire politică, au vorbit câțiva minoritari, fiecare în limba lui. Între ei, a fost și un evreu, Rapaport, care a ținut o cuvântare antiliberală în… idiș.
Guvernul liberal, care – se știe – reprezenta pe atunci „reacțiunea conștiinței naționale împotriva jidanilor cotropitori, a protestat cu violență. „Viitorul” s-a grăbit să-i denunțe pe național-țărăniști drept „vânduți evreilor” (evident!) și să declare alarmat că discursul în idiș de la Cernăuți pune în primejdie bazele statului român.
La aceasta a răspuns Nae Ionescu. Articolul său se chema „Uneltiri inconștiente” și a apărut în „Cuvântul” cu nr. 1032, de la 1 martie 1928.
„Va să zică, guvernul e de părere că actul de a te exprima sau de a îngădui exprimarea în limba maternă într-o adunare publică constituie o uneltire inconștientă împotriva unității statului.
Venită de la un șovinist iresponsabil, o asemenea aforistică de stat nu se putea să fie considerată decât o aberație. Tipărită în oficiosul guvernului, ea apare ca declarația programatică a unei politici de huligani, agitatoare, ațâțătoare și oprimantă…
Își închipuie ministrul de interne… că teoria statului național mai stă în picioare chiar în absurditățile ei polițiste? Noi știm ce însemnează naționalitate. Cunoaștem marea ei putere creatoare în domeniul spiritualului și suntem cei dintâi, cei mai sinceri și mai convinși apărători ai ei. Dar, tocmai pentru că suntem încredințați de realitatea națiunii ca unitate spirituală și etică, nu putem asista impasibili la o politică de strangulare a naționalităților. Fuga polemică a smuls guvernului declarații aberative. Să le regrete în chip formal și explicit. Nu e nici o rușine. Ci ar fi o declarație care ar liniști țara – pe noi, românii, care nu ne dorim soarta Ungariei în primul rând – și care ar convinge și străinătatea că guvernele române nu sânt străine de elementara deosebire între cultură și politică.
Iar pe viitor mai multă pază la gură”.
Mai limpede, mai loial, mai cald cred că nu se poate vorbi.* * *
Nu vreau să insist prea mult asupra aspectului politic al chestiunii.
El e luminat complet, cred, de articolele pe care le-am citat.
Nu există aici posibilitate de echivoc sau răstălmăcire, Dar atitudinea profesorului Nae Ionescu depășea în cunoașterea iudaismului planul politic. Dacă, pe acest plan, el revendica drepturi largi pentru evrei, în cadrele statului român, spunându-și cuvântul în cele mai speciale chestiuni de viață evreiască,[21] problemele generale ale iudaismului îl interesau cu atât mai mult.
Metafizica iudaică este o problemă familiară gânditorului Nae Ionescu. Puținii ebraizanți din România cunosc poate acest lucru.
În conferințe, în scris, la cursuri, incidental sau direct, el a schițat de multe ori problema, fie în ea însăși, în datele ei proprii, fie confruntând-o cu punctul de vedere al gândirii răsăritene (cum a făcut de câte ori a fost vorba despre Spinoza). E cu totul semnificativ că în primele sale articole din „Cuvântul”, între primele probleme pe care le-a atacat de la debut, se vorbește tot despre anumite aspecte de spiritualitate iudee. Mă refer, în special, la trei foiletoane din iulie 1926: 1) „Criza iudaismului” („Cuvântul” nr. 509), 2) „Criza iudaismului II „ („Cuvântul” nr.
512), 3) „Alte perspective” („Cuvântul” nr. 514). Vom reveni asupra lor când vom discuta prefața la De două mii de ani.
Iată cui ceream această prefață. Nu numai profesorului meu, nu numai omului care ani de-a rândul reprezentase cel mai uman și mai loial punct de vedere față de problema politică evreiască, ci, înainte de orice și mai ales, unui pasionat cercetător al spiritului iudaic.* * *
Ce s-a întâmplat din iulie 1931, când această prefață a fost cerută și promisă, până în iunie 1934, când ea a fost scrisă și tipărită? O totală alunecare a Europei spre dreapta.
În mai puțin de trei ani, toate iluziile ce sprijineau continentul s-au destrămat, toate rezervele și formulele democrației au căzut, toate punctele de reper ale păcii s-au pierdut. A fost un adevărat măcel, în care au sucombat și spiritul de la Locarno, și conferința dezarmării, și Societatea Națiunilor. În această dezagregare rapidă a tuturor iluziilor sau ipocriziilor europene, forțele socialiste și democrate intrau într-un groaznic declin, în timp ce fascismele de tot soiul cunoșteau un brusc reviriment și o febră dintre cele mai active. La Viena, la Madrid, la Berlin, la Bruxelles, adică în patru din cele mai serioase redute ale sale, social-democrația se descompunea.
Steaua aventurii se lumina singură pe acest cer european sumbru. Guvernul Hitler din primăvara anului 1933 încorona catastrofal seria de disoluții și prăbușiri europene. După o străveche obișnuință istorică, evreii aveau să plătească ei delirul, demența și disperarea tuturor.
Dacă 1931 fusese un an neantisemit, 1934 se pregătea să fie un an huliganic. În deschizătura acestui compas încape prefața profesorului Nae Ionescu.
„Cuvântul” nu putea privi cu simpatie acest val reacționar. El știa că fascismul italian nu este o revoluție și știa, de asemeni, că hitlerismul nu poate fi una. Hitler era pentru „Cuvântul” un corsar inventat, plătit și susținut de marea industrie germană împotriva sindicatelor muncitorești. Aș putea cita, în acest sens, la nesfârșit din colecțiile ziarului pe anii 1931, ’32 și ’33.
Nu e interesant jocul „de-a contradicțiile” și nu mă ispitește deloc. Vreau doar să amintesc – pentru că toată lumea a uitat că ziarul „Cuvântul” a fost antihitlerist și că până în noiembrie 1933 atitudinea sa nu numai că n-a cunoscut în această privință vreo schimbare, dar s-a afirmat cu o violență polemică dintre cele mai crunte. Am avut toți câți scriam în pagina întâi a ziarului dreptul, libertatea și bucuria de a studia farsa germană și de a o denunța în toate formele ei politice camuflate. Și vă asigur că de acest drept am uzat.
Noiembrie 1933! Aici se despart drumurile și aici se află nodul tristei întâmplări de care vorbim.
Veneau liberalii la guvern. Era o grea lovitură. Era foarte grea dezamăgire. „Cuvântul” a fost mereu, din primul său ceas de viață, antiliberal. Era în antiliberalismul său mai mult decât o poziție politică; era o necesitate organică. Prin tot ce a gândit „Cuvântul” în viața românească, prin tot ce a înțeles și explicat în istoria țării, el se opunea liberalilor, partid de bancă, partid de oligarhie, partid de poliție. Liberalii reprezentau sumar „lumea veche”. Nu numai ideea de revoluție, dar ideea de viață modernă este sufocată de liberalismul român.
Din ianuarie 1926, marele partid liberal intrase într-o serie de convulsii agonice, pentru ca, după patru ani și jumătate, în iunie 1930, să pară de-a binelea mort. „Cuvântul” avea dreptul să anunțe un „nou curs” în existența statului român, o „nouă ordine”, un „nou regim”. Partidul băncilor, partidul polițiilor decedase.
„Noul curs” nu s-a realizat însă. „Noua ordine” a rămas o iluzie. În noiembrie 1933, liberalii veneau la putere – totul era pierdut, totul trebuia reluat de la capăt. Așteptam din partea „Cuvântului” o acțiune antiguvernamentală necruțătoare. Nu era numai legitimă: era de-a dreptul obligatorie.
„Cuvântul” era, în acel moment, singura forță capabilă de o serioasă opoziție. Național-țărăniștii osteniți și compromiși nu aveau nici interesul, nici calitatea să atace. Cât privește așa-zisele „partide mici”, mofluze, păcălite și indignate, nu le rămânea decât poarta tuturor situațiilor desperate: antisemitismul. Eram convins că Nae Ionescu și „Cuvântul” nu le vor urma pe acest drum. El, care scrisese și luptase pentru o lume nouă, nu se putea sprijini pe această mizerie veche. Împotriva liberalilor, slavă Domnului, nu lipseau nici arme, nici argumente. Mai era oare nevoie în plus de o diversiune antisemită? De diversiunea aceasta se putea servi oricine, numai ziarul „Cuvântul” nu.
S-a lansat atunci vechea, eterna, infailibila formulă pe care, la vremea lor, liberalii o aruncaseră opoziției, pentru ca acum opoziția să le-o arunce lor: liberalii vânduți jidanilor.
Care liberali, oameni buni? Nu cumva liberalii care întreținuseră zece ani în universități bătaia sistematică pentru a justifica starea de asediu? Nu cumva liberalii care subvenționaseră în 1927 devastările de la Oradea Mare? Nu cumva acești liberali care au fost statornic, de la 1848, forța antisemită cea mai tenace, la guvern prin ei înșiși și în opoziție prin cuziști? Nu cumva acești liberali „huligani, agitatori, ațâțători și oprimanți” pe care îi denunța profesorul Nae Ionescu în martie 1927? Hotărât, gluma era prea simplă, chiar pentru o societate obișnuită cu glumele simple și sinistre.
N-am crezut de aceea nici un moment într-o orientare antisemită a „Cuvântului”. Nu puteam crede. I se opunea întreg trecutul său, i se opunea, mai ales, întregul său sistem de gândire politică.
Lupta care începea era, desigur, cel puțin în primele ei faze, confuză, amenințată de primejdioase echivocuri și, mai ales, de compromițătoare alianțe. Eram convins însă că ziarul „Cuvântul” nu le va suporta și că va pune repede ordine în acțiunea lui, restabilind hotarele ce l-au despărțit totdeauna de aventurieri, de impostori și de revoluționarii „poliției în persoană”. Un „Cuvântul” gardist de fier mi se părea – și mi se pare și astăzi – un lucru strict imposibil. Nu din sentimentalism, ci dintr-o exactă cunoaștere a trecutului acestui ziar și a liniilor politice și spirituale între care s-a mișcat acțiunea lui.
Personal, am încercat de două ori să lămuresc lucrurile. O dată, plecând. (Era în dimineața în care apăruse ciudatul articol „Și un cuvânt de pace” – noiembrie 1934 – care părea mai mult un cuvânt de război.) I-am spus deschis profesorului tot ce aveam pe suflet și i-am cerut dezlegarea de a pleca.[22] Am primit un răspuns care îmi dădea de rușine toate ezitările, toate îndoielile.
,,«Cuvântul» antisemit? «Cuvântul» fascist? Nu simți că e absurd?” Peste câteva zile, publicam în prima pagină, spre stupoarea antisemiților, articolul despre Ion Trivale. Situația mi se părea acum pe deplin clară.
Cine privea din afară toate acestea putea să fie nedumerit sau indignat. E așa de greu, în toiul unei lupte politice, să distingi o poziție de alta, să deosebești un strigăt de alt strigăt, să desparți un obiectiv de altul. Loviturile cad orbește, fără să aleagă prea mult. Strigătele rezumă lapidar, sălbatic, cele mai imposibile împreunări de idei, cele mai stranii alianțe.
Așteptam cu inima strânsă, dar cu o certitudine neclintită momentul în care „Cuvântul” va face tăcere în jurul lui și va vorbi răspicat.
Vă asigur că nu era o așteptare naivă. În trecutul său, „Cuvântul” avusese de câteva ori acest curaj. El și-a lichidat singur victoriile, atunci când începeau să fie creatoare de confuzii.
Fuseseră vechi legături de luptă, pe care le tăiase scurt, sacrificând totul unei situații clare. Nu puteam crede că va suporta multă vreme groaznica ceață, ce acoperea politica românească în noiembrie și decembrie 1933, între acele umbre disperate, între acele epave fără busolă, între acele aventuri fără sens.
Totul a durat șase săptămâni și totul s-a surpat, în cele din urmă, printr-un act de teroare. Restul îl cunoașteți.* * *
„Cuvântul” suprimat, Nae Ionescu închis, valul antisemit în plină ascensiune – să recunoaștem că timpul nu era prielnic romanului, care se apropia de sfârșit.
Apariția lui, normală în 1931, devenea acum, prin acumularea atâtor mici și mari catastrofe, un fapt de scandal. Antisemiții așteptau prefața profesorului ca pe un manifest politic. Evreii, ca pe un cuvânt de înțelegere. Și unii, și alții, o așteptau cu temeri felurite.
Nu luam parte la aceste temeri. Eram sigur că Nae Ionescu nu va scrie nici pentru prieteni, nici pentru dușmani, ci pentru carte.
Eram sigur că-mi va scrie prefața din 1931, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de atunci, căci, orice s-ar fi întâmplat, nu avea dreptul să-i modifice gândirea asupra unei drame ce nu e nici de azi, nici de ieri, ci de totdeauna. Această gândire o cunoșteam, și orice surpriză mi se părea exclusă.
Trebuie să recunosc astăzi: m-am înșelat.