https://blog.revistaderecenzii.com
,,Ei, și ce vrei să-ți fac eu”.De două mii de ani, pag. 45
Am citit de nenumărate ori această prefață și mi-a fost greu să disting unul câte unul toate vârfurile de cuțit ce străpung prin ea cartea care i-a fost încredințată.
E un act global de nedreptate. Sub apăsarea lui, problemele și argumentele puse în joc se șterg și se pierd. Până a numerota punctele de discuție, până a desprinde frază cu frază ideile și a le izola de corpul celor 19 pagini, rămâne o impresie totală de cenușă și de moarte. Pe urma ei, se poate discuta la nesfârșit…
Nu e o prefață aspră, cum se spune. De asprimea ei nu m-aș fi plâns. Glasul profesorului Nae Ionescu n-a fost niciodată altfel decât aspru cu mine. Cele mai severe cuvinte, de la el le-am primit – și probabil că același lucru îl poate spune oricare din elevii lui.
Cine își imaginează legătura noastră de profesor drept un lanț de complezențe mutuale nu-și va putea niciodată închipui brutalitatea sinceră cu care ne obliga să dăm socoteală față de noi înșine de propriile noastre fapte. Și avea dreptul să ne impună această brutalitate, pentru că cel dintâi care o suporta de bună voie era el însuși.
Dar nu e o prefață aspră. Asprimea este și ea un act de iubire.
Este o prefață de o cruzime rece, metodică și indiferentă. S-ar spune, un registru sistematic de tragedii, înscrise alfabetic și cu număr de ordine. Mâna scriitorului n-a tremurat.
Este ceea ce mă surprinde mai mult în acest text.
Pentru prima oară, descopăr un Nae Ionescu indiferent și abstract. Omul acesta, al cărui scris liniar și neted n-a izbutit niciodată să-i acopere emoția, scrie acum un fel de raport tehnic, înghețat în idei generale și abstracții.
Este o piesă de dosar, este un rezumat juridic, este un jurnal de grefă, din care a dispărut suflul vieții. Nu se aude nici o voce, nu se simte nici un om în acest pustiu.
Urmăresc mersul complex al ideilor de-a lungul prefeței, încrucișarea lor în punctele de sprijin ale raționamentului, despărțirea lor în paranteze și teme secundare, urmăresc întreg acest eșafodaj de argumente și găsesc cu surprindere numai formule, numai scheme, numai abstracții. Că sânt sau nu antisemite aceste abstracții, este pentru moment indiferent. Dar ele sânt abstracții.
Când, de exemplu, profesorul stabilește în trei cuvinte identitatea dintre talmudism și zărăfie (pag. 19), ceea ce e regretabil în această afirmație nu e poate vizibilul ei înțeles antisemit, ci, înainte de orice, arbitrarul ei. Sau când enunță teoria „conceptului-limită” și sprijină pe ea refutarea statului sionist (pag. 23), nu face altceva decât să dea unei sugestii – seducătoare ca joc dialectic – valoare de axiomă. Și sânt în această prefață prea multe sugestii ridicate abuziv la rangul de axiomă.
E un exces de adevăruri generale cu care gândirea lui Nae Ionescu nu ne obișnuise până azi. Că doar de la el am învățat ce se cheamă a gândi concret.
Voi păstra de aici încolo din prefața sa, ca pe un exemplu unic de gândire schematică, pasajul în care vorbește despre „limitele de variație ale momentului geografic și ale momentului de tradiție” (pag. 12). O mai mecanică imagine a unei vieți de om ar fi greu de construit. Totul – pasiune, inteligență,, neliniște – se teșește și se anulează în această scară grafică, ce rezumă pentru profesor o existență.* * *
Nu vreau să discut chestiuni de metodă. Ar fi și foarte greu cu un gânditor de precizia profesorului Nae Ionescu.
Consider o simplă glumă exercițiile de logică ce s-au făcut pe marginea prefeței.[24] Mai serioasă ar fi – dacă ar fi – trecerea de pe planul filozofiei culturii pe planul problemei salvării, trecere pe care o discuta Mircea Eliade („Iudaism și Antisemitism”, „Vremea”, 22 iulie 1934).
Nu am însă căderea să ridic și, cu atât, mai puțin, să rezolv asemenea obiecții. Dar bag de seamă un alt dublu plan al prefeței, și pe acesta voi încerca să-l lămuresc.
De la primele pagini, vorbind despre drama iudaică, Nae Ionescu distinge două aspecte ale ei. Un aspect interior: suferința evreului este intimă, ea își are rădăcina în el însuși, ea pornește de la un conflict cu sine însuși. Un al doilea aspect, exterior: suferința evreului vine din afară și constă într-un conflict permanent cu ceilalți oameni. Între aceste două aspecte, profesorul nu ezită să aleagă: numai primul este esențial. Celălalt – înșelător și fără importanță. Termenii sânt limpezi. Drama iudaismului nu este un „fenomen de relație”; ea nu este o „defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni” (pag. 8).
Distincția aceasta atât de precisă, la care subscriu, închide însă drama iudaică în propriul ei cerc. Cine vrea să vorbească despre această dramă trebuie să vorbească, despre iudaism, nu despre altceva. Să caute adică resorturile suferinței iudee în elementele constitutive ale spiritului iudeu, în conflictele sale intime, nu în raporturile sale „defectuoase” cu restul lumii. „Conflictele intime” constituie un fenomen. „Conflictele cu restul lumii” constituie o problemă. Și problema poate fi soluționată prin „amendări”, prin „ajustări”, în timp ce fenomenul rămâne ireductibil.
Este posibil un asemenea examen „dinăuntru” al iudaismului și al dramei lui? Nici vorbă că este posibil.
L-a făcut însuși profesorul Nae Ionescu, dar nu în prefața din 1934, ci într-un articol din 1926. („Alte perspective”, „Cuvântul” nr. 514, 24 iulie 1926).
Punctul de plecare și concluziile acelui articol sânt tulburător identice cu ale prefeței. Explicațiile însă sânt altele. „Iudaismul nu are decât două eventualități: se chinuiește perpetuu sau moare.
Tertium non datur”, scrie, în 1926, Nae Ionescu, anticipând cu aproape șapte ani pe acel „Iuda trebuie să sufere” de azi.
Dar de ce se chinuiește iudaismul în articolul din 1926? Pentru că cuprinde o anumită antinomie intimă, pe care nu o poate rezolva (veți vedea îndată). Și de ce trebuie să sufere Iuda în prefața din 1934? Pentru că, nerecunoscându-l pe Mesia și atacând așezările creștine, provoacă reacția și defensiva acestora.
Explicația diferă total. Să fie la mijloc o contrazicere? Poate că nu. Este însă cu siguranță o schimbare de punct de vedere.
Articolul „Alte perspective” consideră drama iudaismului în sine, în timp ce prefața la De două mii de ani consideră această dramă în raporturile ei cu antisemitismul. Sânt aceste raporturi esențiale? Este antisemitismul un element constitutiv al suferinței iudaice? Judecând după prefață, da. Judecând după articol, nu.
Iată, într-adevăr, cum explica în 1926 profesorul Nae Ionescu drama iudaismului fără să facă apel la nici un argument din afara acestui iudaism, ci utilizându-i doar datele strict interioare: „Deosebirea fundamentală a evreilor față de restul lumii stă în faptul că la ei națiune și religie se acoperă ca sferă, dar nu ca conținut. Numai poporul lor este de religia lor; altul nu. Ei sânt fără îndoială o națiune, adică o comunitate naturală; dar nu s-au mulțumit niciodată numai cu legătura asta naturală; legitimitatea existenței lor ca națiune distinctă a fost de origine religioasă; de aceea evreii sânt «poporul ales»…
… Ei bine, în unitatea aceasta politică religioasă, evreii nu și-au găsit niciodată echilibrul stabil. Acesta este faptul brut și brutal, dacă voiți, care constituie criza iudaismului și care îl va împiedica veșnic să „fructifice” și să „împlinească” creștinismul.
Perioada cea mai echilibrată a istoriei lor este desigur cea înainte de trecerea în diaspora. Dar și atunci echilibrul este îndoielnic. Căci niciodată accentul fundamental al vieții iudaice nu a căzut în același fel asupra momentului național și celui religios. Ci întotdeauna interesul a pendulat între aceste două momente.
Profeții sânt doar o dovadă că momentul național și cel religios, departe de a se contopi, s-au succedat întotdeauna; religioși în timpuri de nenorocire politică; călcători ai legii în vremuri de înflorire națională.
Cam în același fel se pune problema și astăzi. Căci încercarea de soluționare a problemei iudaism-Europa pune, pe rând, accentul pe unul sau altul din cele două momente, fără să le poată contopi într-o sinteză unitară. Confesionalizare-naționalizare, iată cele două soluții propuse de iudaism în conformitate cu dualismul ființei lui…
… Părerea mea este că criza iudaismului e permanentă.
Continua pendulare de care vorbeam, între polul național și cel religios, nu este numai o întâmplare (riguros verificată istoricește, dar totuși întâmplare!), ci necesitate. Povestea jidovului rătăcitor nu este numai o poveste, ci însăși expresia neliniștii acestei rase care nu și-a găsit drumul.
O sinteză între momentul național și cel religios al iudaismului este imposibilă, pentru că aceste două momente nu sânt omogene; iar atâta timp cât această sinteză nu este posibilă, toată viața iudaică va fi frământată de oscilările între cele două centre de polarizare.
Iată deci dilema gravă în care se află iudaismul: sau își păstrează specificitatea, adică dublul caracter natural-național și religios, și atunci criza de oscilație între cei doi poli este permanentă; sau pentru înlăturarea acestei crize renunță la unul din elemente – și atunci își sacrifică viața însăși”.
Nu am transcris acest lung citat ca să-l comentez. Ci numai ca să arăt că o explicație a suferinței iudaice prin propriile ei legi, și numai prin ele, este posibilă.
Nae Ionescu reducea în articolul său din 1926 întreaga dramă a iudaismului la o „pendulare între momentul național și cel religios”, o reducea adică la o antinomie structurală, la un conflict interior.
Acest conflict interior este cu desăvârșire independent de condițiile istorice în care trăiesc evreii și de raporturile – bune sau rele – pe care le întrețin ei cu celelalte neamuri. Căci – dacă înțeleg bine scrisul profesorului – iudaismul este – sau, mai bine zis, era în 1926 – tragic nu prin răfuielile pe care le-ar avea cu cealaltă lume, ci prin răfuielile pe care le are cu sine însuși. În acest sens, și numai în acest sens, se poate spune că suferința lui Israel nu este un „fenomen de relație”.* * *
Părăsind articolul „Alte perspective” și revenind la prefață, trebuie să observăm că aici explicația dramei iudaismului se schimbă fundamental. Și anume, prin deplasarea axei sale din sânul iudaismului în afara lui.
De astă dată, rădăcina dramei este nerecunoașterea lui Hristos.
Și nu pentru că această nerecunoaștere i-ar crea iudaismului un caz de conștiință, o criză spirituală sau o tragedie intimă, ci pentru că ea îl pune în conflict cu creștinii. În conflict cu creștinii, nu în conflict cu sine însuși.
Băgați de seamă? Chestiunea unică ce se mai poate pune, pornind de la această premisă, este doar să știm care sânt raporturile posibile dintre creștini și evrei.
Raporturi bune? Evreii vor fi fericiți. Raporturi „defectuoase”? Evreii vor suferi. Astfel, drama iudaismului nu devine nimic mai mult decât un simplu „fenomen de relație”, adică exact acel fenomen de relație pe care prefața îl exclude de la început, pentru a reveni totuși la el în decursul întregii sale argumentări.
Am impresia că aici stă viciul celor 19 pagini, viciu care le împiedică să înțeleagă și, cu atât mai mult, să explice drama ce lea fost supusă spre judecată.
Să fim bine înțeleși. Nu am deloc intenția să mă amestec în problemele de teologie pe care prefața le-a implicat sau prilejuit.
Ele sânt, fără îndoială, foarte respectabile, dar răspund unor întrebări ce nu-mi aparțin.
Nu aștept de la dezlegarea lor nici o lumină. Declar fără insolență, dar ferm că sânt un foarte convins laic. (Asta nu înseamnă că-mi voi lua vreodată triviala libertate de a ironiza aceste valori în numele „liberei cugetări”.) Cazul De două mii de ani a avut și un capitol teologic, foarte violent prin ton și foarte dureros prin oamenii pe care i-a învrăjbit.[25] Timp de vreo două luni, s-a discutat cu aprindere despre mântuirea evreilor, pe care unele texte păreau s-o acorde, dar altele – mai neînduplecate – o refuzau fără îndurare. Nu știu ce decizie s-a luat până la urmă în această privință. E de la sine înțeles însă că nu din acest punct de vedere, teologic, aș putea urmări prefața, Când profesorul Nae Ionescu încearcă să explice drama iudaismului prin tăgăduirea lui Hristos, eu nu pot întreba ce sens religios a avut această tăgăduire și nici ce penalități metafizice o așteaptă. Dar îmi pot pune altă întrebare: în ce măsură explicația profesorului explică? În ce măsură își acoperă ea obiectul? Nu cumva îl lasă descoperit în anumite locuri? Nu cumva îl lasă neexplicat? N-aș vrea să par prea categoric în afirmații, dar mi se pare că prefața deschide aici o serie de dificultăți foarte serioase și lasă fără răspuns câteva obiecții obligatorii. Voi formula numai două, pe cele mai simple.
Evreii, spune prefața, suferă pentru că nu l-au recunoscut pe Hristos-Mesia. Nerecunoscându-l, ei se opun creștinilor și sabotează așezările creștinești. Creștinii reacționează, lovesc și, drept urmare, evreii suferă. Este extrem de clar.
De aici decurg însă două consecințe, pe care bănuiesc că nu le va nega nimeni.
1) Suferința evreilor începe de la venirea lui Hristos. Ea nu a existat înainte de această venire.
2) Evreii suferă numai atunci când sânt în contact cu creștinii.
Pentru ca explicația suferinței iudaice, propusă de Nae Ionescu, să fie justă, ar trebui mai întâi ca aceste două consecințe ale ei să se verifice. Se verifică? Mă tem că nu.
Într-adevăr, drama iudaismului nu ia naștere odată cu Hristos, ci îl precede – și îl precede cu mult.
Evreii nu suferă numai de 1934 de ani, ci de vreo 5697, atâția câți au numărat ei de la facerea lumii. Toată istoria lor este un lanț de tragedii. Neliniștit, zbuciumat, străbătut de un etern fior patetic, iudaismul a fost totdeauna, înainte sau după Iisus, în momentele lui de umilință istorică, dar și în momentele de splendoare, o dramă. Lucrul e cunoscut și, în orice caz, Nae Ionescu îl cunoaște. Recitiți din articolul său mai sus citat o singură frază: „Perioada cea mai echilibrată a istoriei lor (a evreilor…) este desigur cea înainte de trecerea în diaspora. Dar și atunci echilibrul este îndoielnic.” Dar dacă „și atunci” echilibrul este îndoielnic, dacă „și atunci” evreul suferă, se mai poate oare explica suferința lui prin faptul mult posterior al venirii lui Hristos și al nerecunoașterii sale drept Mesia? Iată o întrebare căreia prefața, nu-i răspunde.
A doua noastră întrebare rămâne, și ea, tot fără răspuns. Dacă evreii, refuzându-l pe Hristos-Mesia, sabotează valorile creștine, urmează că ei vor avea de suferit rigorile acestor creștini. Foarte logic. Antisemitismul creștin se află astfel explicat. Ce ne facem însă cu antisemitismul arab? Oare turcii și arabii să fie antisemiți tot pentru motivul că evreii nu l-au recunoscut pe… Hristos? Ar fi greu. Cel mult le-ar putea reproșa că nu l-au recunoscut pe Mohamed, dar atunci, recunoașteți, chestiunea s-ar complica și mai rău.
Întâmplarea, o tristă întâmplare, a făcut ca astă-vară, puțin timp după apariția prefeței, să izbucnească în Algeria, la Constantine, un scurt și cumplit pogrom. A fost ceea ce s-ar putea numi un „clasic pogrom de interes local”, montat, săvârșit și consumat în ochii poliției. M-am întrebat atunci în ce paragraf al prefeței ar putea intra sângele vărsat la Constantine, sub ce nuanță ar încăpea cadavrele evreilor măcelăriți acolo. N-am găsit însă nici o lămurire. Ceea ce înseamnă că, cel puțin pe frontul arab, suferința lui Israel rămâne fără explicație.
Iată dar că explicația centrală a suferinței lui Israel prin tăgăduirea lui Hristos are două serioase lacune. Ea nu explică, în primul rând, suferința evreilor înainte de Hristos. Ea nu explică, în al doilea rând, suferința lor în relațiile cu necreștinii. Aceste două spărturi în șirul ei dialectic împiedică explicația lui Nae Ionescu să cu-prindă întreaga dramă. Și dacă nu o cuprinde întreagă, nu o cuprinde deloc.
Ce rămâne atunci în picioare după scoaterea problemei lui Mesia din cauză? Rămân faptele.
„Se constată că între evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri și neînțelegeri, de pe urma cărora evreii au fost supuși la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferințe”, (Prefață, pag. 13) Nepotriviri și neînțelegeri? Nu cumva se mai pot numi ele și „defectuoase luări de contact între evrei și ceilalți oameni?” Nu cumva ne întoarcem aici la „fenomenul de relație”, pe care l-am îndepărtat din capul locului, la pagina 8? Nu știu și nu stărui. Cred însă că de aici încolo prefața profesorului se angajează pe un inevitabil drum antisemit. Căci ea nu mai pune problema explicației, ci, pur și simplu, problema răspunderii și a vinei.
Lăsând deoparte metafizica și psihologia, ea intră direct în politică, ridicând o simplă, scurtă și decisivă întrebare: cine este vinovat?, întrebare împotriva căreia profesorul protestează de câteva ori, dar pe care prefața sa o impune direct la fiecare pagină.
„Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul dintre evrei și celelalte neamuri, ci care este explicația permanenței suferințelor lui Israel”. (pag. 21) Dar e inutil și, în orice caz, prea târziu să ne mai amintim acest lucru la pagina 21, când în toate paginile anterioare îl uitasem. Cu voie sau fără voie, prefața pune din plin problema răspunderilor.
Ba cred că nu pune, în ultimă analiză, decât problema răspunderilor.
Cine este vinovat? Prefața răspunde fără ezitare: Evreii.[26]
Iar o dată stabilită această culpă, se grăbește să-i studieze elementele și circumstanțele agravante.
„… vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât: 1) Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăiește; 2) Când deosebirile acestea, devenite conștiente și înțelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societății respective; 3) Când, de pe urma acestei izolări, viața înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară; 4) Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a așezării lor”. (pag. 15) Dacă mai era posibilă vreo îndoială, fragmentul acesta o înlătură. El expune, rezumă și sistematizează tot ceea ce doctrina antisemită a gândit până astăzi despre iudaism și despre evrei.
Este un breviar de „blestemății” evreiești, care, de astă dată, nu numai că, explică antisemitismul, dar îl și legitimează. Căci dacă evreii, după cum susțin antisemiții și după cum afirmă Nae Ionescu, prin însăși firea lor reprezintă „o primejdie permanentă”, nimic nu este mai firesc pentru neamurile primejduite decât să-i suprime sau cel puțin să încerce suprimarea lor. Mi se pare că nici antisemiții nu revendică altceva.
Iată unde ajunge profesorul Nae Ionescu, vechiul prețuitor al lui Israel.
Să încerc a răspunde celor patru puncte de rechizitoriu? La ce bun? Cât preț vor avea argumentele, acolo unde viața însăși n-a avut nici un preț? Ar fi poate, cel mult, o melancolică satisfacție să-i răspund profesorului cu propriile sale texte din trecut… Nu pentru a-l pune – cum se zice – „în dificultate” (ar fi cutezător și inutil: îmi cunosc prea exact slabele-mi puteri și îi știu prea bine excepționala forță dialectică).
Din toate obiecțiile posibile – și sânt enorm de multe! – nu voi înfățișa însă decât una. V-aș ruga anume să vă gândiți dacă cele patru „puncte” de mai sus, prin care se legitimează antisemitismul, sânt aplicabile astăzi numai evreilor și dacă nu cumva, dimpotrivă, ele nu sânt verificate mult mai exact de orice minoritate națională. De sași, bunăoară. Să încercăm.
1) Constituie sașii „o grupă fundamental deosebită de masele românești”? Cred că nu fac nici un abuz răspunzând: da.
2) Trăiesc ei ca o grupă izolată înlăuntrul societății românești, conștienți de aceste deosebiri și socotindu-se superiori neamurilor din jur? Evident. Orgoliul sașilor și refuzul lor de contact cu românii este cunoscut.
3) Ia viața lor înlăuntrul grupei „anumite forme ezoterice” misterioase pentru cei din afară și, în orice caz, impenetrabile? Desigur. Societăți riguros închise, organizații politice, legiuni cu caracter militar.
Dacă evreii trăiesc sau nu izolați, dacă ei se consideră sau nu superiori,[27] dacă viața lor este sau nu misterioasă se mai poate discuta. Pentru sași, discuția e însă inutilă.
Ei constituie cu adevărat și incontestabil o insulă în statul și societatea românească.
Dar atunci de ce nu există o mișcare antisăsească? De ce evreii sânt, iar sașii nu sânt „aleși ca victime de către agitatori”? Foarte simplu, va replica vocea antisemită. Pentru că evreii reprezintă, iar sașii nu reprezintă o primejdie.
„Punctul patru” li se aplică numai evreilor și numai ei sânt primejdioși.
Se poate. Dar primejdioși prin ce? Prin „fundamentala lor deosebire”, prin „izolarea și conștiința superiorității lor” prin „formele misterioase ale vieții lor”? Nu, categoric nu. Căci, prin aceleași elemente, sașii (sau ungurii sau oricare alți minoritari, de oriunde) nu sânt deloc primejdioși. Nu acestea deci pot fi elementele constitutive ale primejdiei, ci altele, care rămâne să fie găsite. Primele trei puncte ale rechizitoriului urmează prin urmare a fi înlăturate, ca neconcludente. Ne rămâne din acest rechizitoriu doar ultimul punct, cel mai greu însă, și abandonat exclusiv pe umerii evreilor.
Evreii „reprezintă o primejdie permanentă…” Ei „sabotează valorile și așezările creștine”.[28] Iată-ne, în sfârșit, după ce ne-am lovit de atâtea probleme inutile, în fața acestei vechi și familiare axiome.
Evreii sânt distrugători, dizolvanți și ofensivi. Ei atacă organismele vii, ei paralizează viața statelor, ei subminează bazele siguranței popoarelor. Este un adevăr crucial, la care se reduc, în ultimă esență, toate teoriile antisemite, de oriunde ar pleca, din economie, din fiziologie, din politică sau din metafizică. Acolo unde tac cifrele, scările grafice, textele și documentele, începe a vorbi în ultimă instanță această „intuiție”.
Poate crede profesorul Nae Ionescu în ea? Nu. De o sută de ori, nu. El știe bine, știe cu certitudine că „spiritul dizolvant iudeu” este o grosolană și sinistră legendă.
A spus-o lămurit de nenumărate ori și, îndeosebi, într-un articol al său de pe vremuri, pe care vă sfătuiesc să-l citiți, care se numește „Criza iudaismului” și se află tipărit în foiletonul ziarului „Cuvântul” nr. 509, de la 18 iulie 1926: „Există o părere… după care iudeul nu ar fi decât un «docteur de l’incredule»; adică un spirit dizolvant pur și simplu, «revoltat înnăscut, liberator anarhist sau bolșevic», element negator și sterp.
O asemenea înțelegere este însă dezmințită de istorie… Cu greu se poate admite că un popor care trăiește în formele lui specifice de câteva mii de ani, din viața căruia a ieșit Vechiul Testament, din rândurile căruia s-a ridicat Hristos-Dumnezeul întrupat, nu este decât un neam de posedați, a căror singură rațiune de a fi e doar dorința de a zice «nu». Și putința de a dizolva lumea creștină, pregătind moartea pământului”.* * *
Ar trebui să ne oprim. Recunosc cel dintâi că acest lung examen este inutil. Argumente, contraargumente, confruntări de texte, interpretări – toate sânt indiferente.
Vom izbuti poate, în cel mai fericit caz, să înlăturăm „problemele”. Va rămâne însă semnificația acestei prefețe, care este mult mai gravă și mai dureroasă decât îndoielnicele ei adevăruri. Dincolo de aluziile sale politice (și sânt o sumedenie: externe și interne), dincolo de parantezele ce rezolvă incidental cu o aluzie, cu o glumă sau cu un silogism atâtea obiecții obligatorii, dincolo de această complicată construcție de idei-sugestii și prejudecăți, va stărui mereu actul voluntar de nedreptate, refuzul lucid de a înțelege. Este o umbră ce nu cade numai pe umerii noștri.* * *
Aceasta este prefața profesorului meu Nae Ionescu. Aveam eu dreptul să o public? Întrebarea trebuie pusă altfel. Aveam dreptul să nu o public? De cinci luni, toată lumea, prieteni și dușmani, cere „să se facă lumină” în această gravă chestiune, care a dat de lucru tuturor tipografiilor din țară. De cinci luni sânt somat de adversari și rugat de binevoitori să explic prin ce „sadism” am consimțit să tipăresc în fruntea cărții mele o prefață care mă lovea în primul rând pe mine. Ați citit mica antologie, reprodusă în capitolul precedent și ați văzut ce patetice accente capătă pe alocuri această somație.
De ce am publicat prefața? În primul rând, pentru că am cerut-o. Nu e de ajuns? Eu nu cerusem o anumită prefață, ci o prefață. Am cerut-o, mi s-a făgăduit și mi s-a dat. Iar eu am publicat-o. Acestea erau regulile jocului – și le-am respectat.
În al doilea rând, pentru că nu-mi recunosc în nici un fel dreptul de a exercita vreo cenzură. Mi se pare odios în genere faptul de a suprima o pagină scrisă. Nu sânt nici prin temperament, nici prin formație, nici prin gândire un arzător de cărți – cu atât mai puțin când ele sânt scrise împotriva mea. Iar în speță ar fi trebuit să-l cenzurez pe… Nae Ionescu. Oameni buni, ați pierdut simțul proporțiilor? Ce sânt eu, cine sânt eu, pentru a îndrăzni să dispun de o scriere a profesorului Nae Ionescu? Sânt limite pentru orice orgoliu, sânt, mai ales, limite pentru orice „indignare”.
Dar, lăsând deoparte aceste considerații, peste care nu cred că un om de bună-credință ar putea trece, voi spune că, înainte de orice, am publicat prefața pentru că publicarea ei mi-era…
indiferentă.
Vedeți, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefață apare, ci că o asemenea prefață poate fi scrisă. I-am spus-o cu sinceritate profesorului și îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefața am fi cunoscut-o numai noi doi, el și cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fost o mai mică durere.
Posibilitatea ei mă înspăimântă, nu publicitatea. Tragic este faptul că a putut să o cugete și să o scrie Nae Ionescu, nu că o va cunoaște Petre Pandrea și I. Ludo. Ce importanță au toți Pandrii și toți Luzii din lume, cât cântăresc insulta, mizeria și indignarea lor, cât mai pot lovi ei, acolo unde a lovit o dată Nae Ionescu? Nu aveam împotriva acestei prefețe decât o singură răzbunare, care era, în același timp, o obligație: să o public.
Am publicat-o.
Ultimul cuvânt Iată-mă ajuns la capătul acestei prea lungi povești. Să-mi fie iertată o ultimă privire înapoi spre tot ce închid aici, pentru a lăsa timpului grija să cicatrizeze și să șteargă.
De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puțin scrum, atâta tot.
E un mic cataclism, venit poate la timp, căci nu e rău să-ți clatini din când în când locul tău în lume și să-l scoți cu de-a sila din plasa deprinderilor. Fiecare din noi trăiește pe un morman de adevăruri alterate, pe care n-a avut timp să le controleze. Prietenii, iubiri, aversiuni, idei, judecăți – se strâng cu trecerea timpului cum se strâng ziarele și hârtiile vechi pe masa de scris.
E destul de greu să revezi un teanc de hârtii și să le arzi pe acelea care nu mai trebuie. E nesfârșit mai greu să revezi o grămadă de sentimente și judecăți. Trăim cu ele, din neglijență, din oboseală, din grabă și le răbdăm să se descompună în umbra noastră, fără să știm când și fără să ne întrebăm de ce. Într-o zi, o întâmplare, un accident, o coincidență le smulge lenei noastre, nepăsării noastre și atunci rămânem uluiți, găsindu-le pe jumătate moarte, sterile, străine…
O asemenea întâmplare a fost cazul De două mii de ani. El a scos la lumină aversiuni ce mocneau de mult în umbră, lovituri și atacuri sufocate sub un rest de îndoială, strigăte și gesturi care așteptau confuze, dincolo de prea vechi, prea leneșe, prea false obișnuințe. El a zguduit echivocurile amicale, a bruscat ezitările de sentiment, a grăbit sinceritățile și violențele de limbaj. Nu pot spune până unde – cât de departe și cât de adânc – a mers, nu pot spune câte așezări a clătinat, câte amintiri, câte încrederi, câte nădejdi a rupt. E prea greu să le număr pe toate, acum, când mă aflu încă între ruinele lor, între molozul și pietrele lor arse.
E o numărătoare tristă; nu este una deprimantă, îmi spun, fără să bravez pe nimeni și, mai ales, fără să mă bravez pe mine însumi, că nu vom plăti vreodată destul de scump dreptul de a fi singuri, fără jumătăți de amintiri, fără jumătăți de afecțiuni, fără jumătăți de adevăruri.
Îmi spun că a le strânge pe toate la un loc într-o singură flacără și a păși pe urmă peste scrumul lor este singura libertate care ne poate schimba viața în altceva decât într-o lungă descompunere zilnică.* * *
Scandalul De două mii de ani este încă în momentul în care închei paginile de față în plină desfășurare. La București, continuă să se anunțe și să apară pamflete și rechizitorii.[29] În provincie, se organizează „simpozioane” și procese publice, al căror unic acuzat sânt. (Din vreo trei orașe mi-au venit convocări pentru a mă prezenta „în persoană” în fața acestor instanțe. Aștept mandate de aducere.) Menite să apară într-un asemenea concurs de enervări, nu-mi fac nici o iluzie despre soarta precizărilor pe care le-am scris aici.
Le așteaptă probabil o a doua serie de falsuri, o nouă avalanșă de insulte, un nou atac de revolte morale. Nu știu dacă am scris pentru a le provoca, dar în nici un caz pentru a le preveni.
E un spectacol frumos o carte între pietre. Nu vreau nici să-l tulbur, nici să-l ocolesc.
Pentru mine, cazul De două mii de ani se oprește irevocabil aici.
Nu mai am de răspuns nici un cuvânt.
Încredințez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credință și le va citi, așa cum ar sta de vorbă cu el însuși. Nu-l cunosc pe acest tânăr și nu știu unde este. Dar sânt convins că este.
Noiembrie-decembrie 1934