https://blog.revistaderecenzii.com/

Stau dinaintea biuroului meu, gînditor cu capul răzămat pe mîni și cu ochii ațintiți la fereastra.

Pe acest biurou am făcut în cursul vieței mele multa răsipa de cerneală, am încredințat hîrtiei multe gînduri intime, multe mărturisiri din ale trecutului, care, luîndu-și zborul pe aripele tiparului, mi-au purtat numele cînd spre laudă, cînd spre ocara mea.

Iar pe fereastă ce văd?… Una din cele mai încîntătoare priveliști de care se poate bucura un suflet iubitor de natură. La planul întăi se desfășură grădina mea veselă, cu multă verdeață, cu multă umbră, cu brazi frumoși de munte, răsădiți de mîna mea acum treizeci de ani, prin luminișurile cărora zăresc colo în vale așternîndu-se întreg orașul Iași, de unde îmi vine întocmai ca glasul ritmic al mărei, freamătul mișcărei, vuietul vieței acestui furnicar omenesc.

Dincolo de oraș pe al doilea plan se rădică capricioase dealurile încunjurătoare, acoperite cu vii și livezi, presurate cu monastiri vechi: Galata, Cetățuia, Hlincea, Măgura care răsar din bogăția frunzișului, albe, sclipitoare, marture vii ale unor timpuri asfințite.

Apoi mai departe, tocmai la orizon, se profilează un șir de alte dealuri mult mai mari, aproape cît niște munți, peste care se întinde, cît cuprinzi cu ochii, un codru imens secular, locaș de dihănii sălbatice și izvor nesecat de nouri și furtuni.

De treizeci de ani de cînd am dinaintea ochilor această neasemanată panoramă și nu mă mai satur de a o admira. Totdeauna parcă-i descopăr o nouă frumuseță. De multe griji, de multe necazuri, farmecul ei imi-a ușurat inima și de multe ori cînd mi se înfățoșa într-o pulbere de aur, înecată în razele răsăritului sau ale asfințitului, mă uitam pe mine însumi și mă simțeam dus pe altă lume.

Ei bine, cum stam așa cu privirea rătăcită în albastrele depărtări, fără voie gîndul meu se întoarse spre trecut și prinse să reculeagă amintirile din tinerețe, care ca frunzele uscate au rămas în urmă pe cararea viețeii.

Multe din aceste scumpe amintiri le-am dat jertfă publicului prin un șir de volume tipărite; totuși unele au ramas uitate, mistuite în fundul memoriei, căci eu nu mi-am înregistrat traiul zi cu zi, oara cu oară, cum obișnuiesc unii oameni prețioși, ca să nu zic pretențioși, care cred că aduc mari servicii posterităței notînd tot ce au făcut sau n-au făcut în cursul existenței lor.

Eu, ceea ce am scris a fost așa pe apucate, pe negîndite, după impresiunele momentului, printre nenumăratele strădanii ale vieței și, drept să spun, mă mir eu însumi cum am avut răgaz să înnegresc atîta hîrtie, cînd știut este că munca intelectuală cere în primul loc un deplin repaos sufletesc, lucru de care rareori m-am bucurat.

Însă, de bine, de rău, munca e acum făcută, dar nu e complectă. Am omis să împrospătez tocmai acele mișcări sufletești care au fost hotărîtoare în luptele vieței mele și care m-au îndemnat, pot zice în mod fatal, să iau condeiul în mină.

Să nu rîzi, iubite cetitor, cînd îți voi mărturisi de la început, fără încunjur, că simțirea aceea puternică care se anunță cu zgomotul furtunei, cum zice lord Byron, că patima aceea veche de cînd lumea, dar etern nouă, care se numește amoriul a fost [cea] care întăi și întăi m-a împins pe cîmpul literilor unde mi-am rătăcit pașii tinereții și unde am întîlnit mulți spini și puțini trandafiri.

Iată povestea încuscrirei mele cu arta.

Eram un copilandru de 16 ani și viitoarele musteți întîrziau de a răsări, în ciuda nerăbdărei mele.

Peste drum de casa noastră părintească din Folticeni locuia un medic, loan Diaconovici, bucovinean de origină, care, neavînd copii, înfiasă o nepoată a sa din Cernăuți.

Ea trebuie să fi fost cu vreo 7— 8 ani mai mare decît mine și era natural să nu fiu eu tocmai un ideal pentru dînsa, căci prea eram crud ca un pui abia ieșit din ou. Dar eu nu gîndeam tot așa. Cu mintea ușoară, cu inima și mai ușoară, cu închipuirea caldă a unui copil ce acum deschide ochii, dînsa mi se înfățoșa ca o frumuseță fără păreche în lume. O! cînd zic lume, trebuie să recunosc că lumea mea nu avea pe timpul acela orizonuri tocmai largi, înlăuntrul cărora să fi putut găsi și alte puncte de comparație; dar frumos e aceea ce place omului.

De la a vedea o femeie ce-ți pare frumoasă și pănă a o iubi nu-i decît un pas, iar pasul acela e cît se poate de ușor de făcut la 16 ani, cînd îți închipui că toate pasările ce zbor se mănîncă.

O vedeam deci deseori în balconul ei cu ochii ațintiți pe-o certe, cetind cine știe ce romanuri, alteori îi zăream silueta prin perdelele străvezii ale odăiei. Dar de la o vreme chipul ei mă urmărea cu îndărăpnicie. O vedeam în jocurile mele copilărești, în cărțile mele de studiu, în visurile mele da noapte, o vedeam pretutindene și mai cu samă în inima mea.

Nu știu cum mi s-ar părea acuma daică mi s-ar înfățoșa așa cum era ea atunci, căci vîrsta și timpul modifică judecata oamenilor. Atunci însă aș fi jurat că Venus n-a putut să fie mai frumoasă decît dînsa.

Era, mă rog, blondă, cu un păr de aur care parcă revarsă raze, cu niște ochi albaștri, adînci ca unda ademenitoare a mărei cu o talie de vespe, curmată la mijloc parcă anume pentru îmbrățoșare, cu un surîs melancolic pe buze care-i dădea un aer de vecinică aspirațiune spre seninul cerului. Era, ca să zic așa, o a doua Margaretă din Faust, încunjurată de aceeași lumină poetică, și iluziunea mea era cu atît mai complectă, cu cît cînta foarte frumos din gură tocmai cîntecul Gretchen am Spinnrad de Schubert, de răsunau geamurile ferestrelor, de răsunau corzile inimei mele. Într-un cuvînt, era perfectă, mai perfectă decît tot ce văzusem eu în marele univers cuprins între barierele orașului meu natal. Cum era dar să n-o iubesc?

Se înțelege de la sine că nu o cunoșteam personal, nu schimbasem nici o vorbă cu ea, nu-i știam nici macar numele: abia mai tîrziu am aflat că o chema Maria; prin urmare, cu atît mai mult o iubeam. Aceasta nu trebuie să te mire, iubite cetitor. Asemine complicațiuni psihologice s-au văzut la oameni mai ispitiți decît mine, căci închipuirea are darul de a mări, de a polei realitatea. Simțeam între dînsa și mine neputința apropierei pe care o descrie Schiller prin cuvintele: Sie ist nah und evig weit.

Simțeam dorul tainic ce simte omul uitîndu-se la o stea pe care știe dinainte că n-o s-o poată atinge.

Ei! Doamne!… Ce ciudate îmi par acum toate aceste privite din depanarea unei vieți de om, și unde aș fi eu în stare să descriu emoțiunele ce au mișcat atunci sufletul meu, să descriu bătăile de inimă, nopțile nedormite, micile bucurii, marele amărăciuni ce mă înecau rînd pe rînd; ar trebui să mă întorc mult îndărăpt spre acele timpuri binecuvîntate ca să pot da acestor vibrări sufletești tonul viu și proaspăt de atunci.

Aci sunt silit să mă opresc un moment ca să fac o mică digresiune, să destăinuiesc spre ușurarea conștiinței mele un lucru ce mă apasă și anume, că slăbiciunea de căpetenie, pot zice singura care m-a stăpînit din frageda mea copilărie și m-a dus pe cărări negîndite, a fost o deosebită, neînvinsă simpatie pentru sexul frumos. Cetitorii îmi vor ierta acest pacat involuntar și foarte răspîndit, comis de mulți alți muritori slabi de înger ca și mine. Cine se crede aparat de această învinuire să-mi arunce piatra.

Așa îmi aduc aminte că la niște Paști, pe cînd aveam abia vro șase ani și mă jucam în odaia tatălui meu cu niște soldați de plumb înșirîndu-i pe podele și pregătind o strașnică bătălie între nemți și ruși, deodată ușa se deschide cu zgomot și năprasnic se înfățoșază soții Alecu și Smaranda Lazu cu care părintele meu era în relațiuni de prietenie. Dînșii erau numarați între așa-numiții aristocrați ai județului nostru și după datina veche făceau vizite de Paști.

Doamna Lazu, gătită ca de sărbători, avea o rochie de matasă a cărei foșnet îmi gîdila auzul și a cărei colori vii îmi luau ochii. Frumoasă, veselă și prietinoasă cum era, dînsa imediat mă smulse din mijlocul războiului ce organizasem între nemți și ruși și mă sărută din toată inima de mai multe ori.

Ei bine, acest incident m-a impresionat așa de tare, că după ce soții Lazu au plecat, eu, confuz de sărutările încă calde ce primisem pe obraz, m-am adresat tatălui meu zicîndu-i:

— Tată, am să te rog de ceva.

— Spune, măi băiete.

— Cumpără-mi și mie o Lăzoaie!

Își poate oricine închipui ce haz a făcut părintele meu de această deșanțată rugăminte, iar eu nici astăzi, că a trecut la mijloc atîta amar de timp, nu am uitat imaginea doamnei Lazu care mă orbise un moment și nici rîsul homeric al părintelui meu în fața unei propuneri care, deși naivă, denota o întreagă predispoziție sufletească ale cărei efecte le-am resimțit mai tîrziu. Dar să revin la interesantul roman din prima mea tinereță.

Pentru întăia oară am văzut pe Maria în vara anului 1854 la începutul lunei iulie, cînd venisem acasă de vacanțe proaspăt, proaspăt, cu dor de petreceri, cu dor de nebunii. Chipul ei blond de virgină imaculată a atras imediat vederile mele și în fiecare zi, la fiecare întrevedere în cursul celor două luni de vacanțe, tot mai adînc se întipărea în inima mea. Adunam zi cu zi în mine o comoară pe care n-aș fi destăinuit-o nimărui în lume și mai cu samă ei; zic mai cu samă ei, căci nu știu pentru ce aș fi vroit mai curînd să ma aflu în gura unui lup decît în fața blondei copile a cărei ochi mă făceau să-mi pierd cumpătul cu desăvîrșire.

Explice oricine această contrazicere a sufletului omenesc: să te simți atras de o ființă și să n-ai curajul de a te apropia de ea; să mori de dor de a-i spune că o iubești și să n-ai puterea de a-i îngîna un cuvînt. Eu unul nu sunt destul de psiholog ca să răspic firul de păr în patru și să dau soluțiunea acestei delicate probleme. Eu constat faptul și zic că atunci nu aveam mai mare grijă decît să ascund de ochii lumei și ai Măriei flacăra ce pîlpăia în pieptul meu; iar astăzi cînd prin reflexul amintirei îmi revin toate aceste tulburări ale unei patimi precoce, eu le descriu așa cum le-am simțit atunci, fără nici o exagerare, deși nu cred să le pot împrumuta gradul de intensitate sau, mai drept vorbind, de naivitate cu care se manifestau atunci.

Și cu toate aceste, oricît eram de gelos să nu afle nimene taina ce purtam în mine, totuși nu era noapte în care să nu fi făcut felurite planuri care de care mai bine combinate de a mă apropia de dînsa, de a-i face cunoștința, de a-i declara dorul ce mă ardea; îmi compuneau chiar fraze anume cum să încep vorba, dar din nenorocire planurile mele de noapte se evaporau a doua zi la ivirea soarelui odată cu roua dimineței.

Ceea ce mă paraliza cu deosebire era nesiguranța dacă dînsa împărtășește simțirea mea, căci aș fi preferit de o mie de ori să mor decît să risc a fi respins sau luat în rîs de dînsa.

Ei bine, așa am petrecut cele două luni de vacanțe într-o continuă neliniște și luptă cu mine însumi, dar, fiindcă toate au sfîrșit, a trebuit să se sfîrșească și copilărescul meu roman în ziua cînd m-am urcat în trăsură, ca să merg la Iași spre a-mi urma învățătura.

O, atunci a fost o zi de mare durere pentru mine. Parcă mă despărțeam de orice plăcere, de orice bucurie în lume; mergeam fatal spre posomorîtele bănci ale școalei, precum a mers odinioară Dante de la lumină spre întuneric, și mi se părea că mai ușor aș fi putut opri călătoria pămîntului în jurul soarelui, decît călătoria mea spre urgisitele ziduri între care aveam să stau închis aproape un an.

Cîteodată îmi ziceam: O! dac-ar da Dumnezeu să găsesc școala arsă!… Ce bine ar fi! Cîte nebunii nu vin în mintea unui copil! Ș-atunci parc-o rază de speranță se strecura în inima mea. Mai știi! Multe lucruri de necrezut s-au întîmplat în lumea asta, de ce nu s-ar întîmpla să găsesc blestemata de școală prefăcută în cenușă și eu, la vederea ruinilor ei, să strig plin de extaz: Moi seul en être cause et mourir de plaisir!

Vai, însă am găsit-o solidă pe temeliile ei, ba încă reparată, dichisită, ironică, amerințătoare, ca să mă rușineze și mai mult parcă de copilăreasca mea speranță.

Totuși, o dată reinstalat, înscris din nou în cataloagele ei prăfuite, prins ca într-o capcană fără nici o ușă de scapare, mi-am zis: la urma urmei, un an nu-i o vecinicie, și, deoarece Dante a revenit din infern la lumina soarelui, voi reveni și eu de la școală acasă la lumina ochilor vecinei mele.

M-am pus, deci, pe răbdare neputînd face altfel, și am început să înșir din capăt zilele cele lungi și monotone între păreții cei afumați, cu coatele pe pupitre, cu ochii în cărți și cu gîndul cine știe unde.

După un an într-adevăr am revenit, dar ce folos că am găsit casa doctorului Diaconovici întunecoasă și tristă ca un al doilea iad. Nu mai erau ochii cei albaștri ademenitori care să o înveselească. Se măritase zîna visurilor mele cu un alt medic și se instalase într-un tîrg de provinție din Germania.

Este știut că la 16 ani suferințele morale de așa natură par mult mai sfîșietoare decît mai tîrziu, dar și mîngăierea își face mai ușor drum în inimă. Astfel, în cursul unui an cît am stat la școală, s-a potolit în mare parte și fără să bag de samă focul ce mă cuprinsese, încît nenorocirea nu mi s-a părut așa de nemărginită în fața faptului consumat al căsătoriei iubitei mele, deoarece capatasem îndestulă limpezime de minte să judec că ea, străină fiind de toate aceste, nu putea, nu era datoare să aștepte pănă voi veni eu în vrîsta de a mă căsători.

Curioasă mai era starea mea psihologică în perioada de convalescență, cînd frigurile aceste au început să mă lase. Aveam simțimîntul de reîntoarcere la viață ca după o boală lungă și grea. Parcă încetul cu încetul mi se limpezea dinaintea ochilor și, cînd într-una din zile m-am uitat deștept împrejur, am fost foarte surprins să văd toate la locul lor, să văd că pămîntul nu s-a prăbușit odată cu dragostea mea, precum îmi închipuisem la început.

Cu toate aceste, a rămas ceva schimbat în mine. Chipul cel blond și diafan care mi-a dat cei întăi fiori de iubire, care m-a inițiat cu tainele unui rai sufletesc necunoscut mie pănă atunci, mi-a ramas neșters în închipuire ca o dulce vedenie ce-mi luminează și astăzi căpătăiul de noapte, ca un cîntec ce-mi vine dintr-o lume dispărută; ca o poveste fantastică născută din pătura vremurilor, care-mi redeșteaptă primele vibrări ale inimei mele feciorești.

Apoi mai tîrziu, după ce am ieșit din pelincele copilăriei și îmi puteam cu mîndrie răsuci mustețile ce se ridicau spre bolta cerului a război, am căzut din nou, de-a binele și de mai multe ori în mrejile dragostei, prins rînd pe rînd de ochi negri, verzi și albaștri între care, de bună samă, preferam totdeauna pe cei ce mă stăpîneau în ultimul moment, așa că prietenii mei, care mă vedeau mereu distras, preocupat, suspinînd, îmi stîrnise că eram de profesiune amorezat. Ei! Ce pacat că nu mai sunt și astăzi în stare de a merita acest ponos!…

Cred că nu se așteaptă nimene de la mine să dau pe față numele gingașilor ființi cărora au aparținut fermecătorii ochi ce mi-au învioșat tinerețele.

Acest lucru nu l-aș putea destăinui nici chiar duhovnicului pentru descărcarea pacatelor mele, dar încă publicului cîrtitor, mai ales că dînsele trebuie să fie acuma niște frumoase și cucernice ruine. Dacă însă din fuga condeiului am numit pe nepoata doctorului Diaconovici, am scuză binecuvîntată că dragostea mea copilărească pentru dînsa nu a fost de natură să-i întunece aureola. Presupunînd că dînsa mai este încă în viață, ceea ce e cu putință și că aceste rînduri i-ar cădea sub ochi, ceea ce mi se pare cu neputință, dat fiindcă ea nu mai locuiește în România de aproape 50 de ani, încă sunt convins că ar face mare haz de tîrziele declarațiuni ale unui ex-tînăr adresate acum unei ex-frumuseți.

II[modifică]

Așadar, frigurile mele de dragoste odată tăiete din rădăcină prin remediul drastic al măritărei ființei ce-și găsise culcuș în inima mea, mi-am revenit încetul cu încetul în fire și m-am pus cu hărnicie pe lucru, așa că în cîțiva ani mi-am sfîrșit învățătura ce pe timpul acela se putea capata în Iași.

Dar pe lîngă studiile clasice ce făcusem în școală, îmi încarcasem memoria și cu o mulțime de romane și tragedii franceze și germane din cetirea cărora înmagazinasem o sumă de impresiuni. Îmi aduc aminte ce colosală întipărite a făcut asupra mea romanul lui Bernardin de St. Pierre, Paul et Virginie, și cîte lacrămi tainice mi-a stors din ochi. Nu mai vorbesc de Goethe, Schiller, Dante, Tasso etc., din operile cărora și astăzi rni-au ramas pasaje întregi încrustate în memorie. Cu toate acestea nu am simțit nici un îndemn de a-mi încerca și eu norocul cu condeiul; sămînța ce primeam în creier nu dădea roade afară. Nu ajunsesem încă la plinul care trebuia să răverse. Se vede însă că de ceea ce-i scris omului să pățască, nu poate scapa.

Așa într-una din zile m-am dus cu mai mulți prietini să vizitez o preafrumoasă localitate cunoscută în județul Suceava sub numele de Brădățel, situată în mijlocul unei păduri la poalele munților Carpați.

Am descris odată, acum 36 de ani, prin întăia mea novelă Fluierul lui Ștefan această încîntătoare poiană înzestrată cu tot ce are natura mai frumos, mai atrăgător, deci nu voi reveni cu o a doua descriere. Voi zice numai că în tipărirea ce mi-a lasat a fost neștearsă atît din cauza frumuseței naturel cît și din cauză că prin o ciudată coincidență am întîlnit acolo o copilă tot blondă, care păzea niște oi și care stînd pe un trunchi de copac la malul unui lac limpede în undele căruia se vedeau jucîndu-se păstrăvii, cînta doina din fluier, o doină așa de tristă, de parcă suspinau codrii.

Nu știu prin ce joc al închipuirei, prin ce asociațiune de idei, întîlnirea acestei copile singuratice, văzută într-un cadru așa de poetic mi-a redeșteptat în minte imaginea Măriei care dormita de ani de zile în fundul amintirei mele, și atunci parcă chipul tinerei păstorițe se topi ca o picătură de rouă la atingerea soarelui și în locu-i apăru în tot farmecul ei cealaltă copilă, Maria cu părul ei de aur, cu ochii ei revărsători de lumină, de astă dată mai frumoasă, mai diafană, mai poetică așa că parcă ea însuflețea întreaga fire încunjurotoare. Iar notele fluierului îmi răsunau în urechi dulci, melancolice, întocmai cum îmi răsunase odinioară aria plîngătoare a Margaretei, arie neuitată ce de atîtea ori mi-a dezmierdat auzul prin voacea iubită a Măriei. Apoi, lucru neînțeles, cîntecul cela de la o vreme nu mai semana nici cu doina din fluier a păstoriței, nici cu aria Margaretei din Faust, ci să schimbase într-un alt cîntec care îmi venea de la munți, de la văi, de la păduri, de la păraie; era glasul naturei aievea pe care totdeauna așa îl auzisem, însă niciodată nu m-a pătruns, nu m-a zguduit ca atunci. Mi-a deșteptat parcă un al șaselea simț, mi-a dat intuițiunea nemărginirei, mi-a întredeschis un colț de lumină asupra infinitului.

Și, o Doamne!… Cîte și cîte n-am mai simțit, n-am mai perceput din tainele eterne în acele momente de dulce legănare a sufletului, de aiurire a minței, de a doua vedere asupra unei a doua lumi, acelei dindărăptul lumei reale. Visam, treaz fiind, încît nu știu zău cum mă vor fi judecat tovarășii mei care se uitau ciudat la mine, bănuind că nu calcam tocmai pe pămînt sănătos.

Dar să-mi povestesc nebunia pănă la capăt:

Cu inima mișcată de o stranie emoțiune, de un fel de bucurie pe care nu pot să o definesc, o bucurie, sau mai bine zicînd, o stare de extaz, cum ar simți cineva, cînd, înzestrat cu aripi, s-ar vedea deodată plutind în sferile senine, deasupra păcătoșiilor pămîntești, ei bine, într-o astfel de stare sufletească anormală m-am întors acasă și, fără să vreu, luat de apa gîndurilor, am luat și eu condeiul în mînă și am început să scriu iute, iute pe nerăsuflate, de m-am pomenit cu coli întregi înnegrite.

Am scris, am scris și, de ce scriam, de ce mă identificam mai mult cu necazurile bietei Maria și ale nenorocitului Ștefan, căci așa îi botezasem pe eroii primei mele novele, Fluierul lui Ștefan.

De ce scriam, de ce parcă intram mai adînc în sufletele lor, împărtășeam mai viu dorul, durerile și bucuriile lor, iar frazele se așterneau cu înlesnire pe hîrtie, încît tot timpul cît au durat frigurile compunerei mi s-a părut că-mi descriu însuși suferințele mele.

O! Fără îndoială, amintirele blondei Maria, care nici idee n-a avut de aleanul ce-mi stîrnise în piept, a înrîurit puternic scrierea mea, precum de asemenea și cadrul Brădățelului care punea și mai mult în relief frumuseța ei.

Apoi, după ce am isprăvit compunerea și am făcut pe Ștefan să moară de un plumb leșesc pe cîmpiile Basarabiei și pe Maria să dispară ca o dragalașă nălucire lăsînd în urmă-i numai un eco al cîntecului ei de jale, care parcă răsună și astăzi în raiul Brădățelului, am luat manuscriptul subsuoară și cu multă sfială, cu multă îndoială, în inimă l-am dus la societatea „Junimea», unde am primit botezul de autor.

Cum a fost judecat în „Junimea” acest copil, cel întăi al închipuirei mele, am arătat pe larg în ultima mea carte Zile trăite, prin urmare, n-am acum nimic de adaos. Ε destul să zic că acest debut mi-a deschis ușa unui nou și larg cîmp de muncă, unde am tras mereu cu plugul pănă în ziua de astăzi.

Mi-au obiectat cîțiva dintre colegii mei din „Junimea”, probabil în glumă, că ar fi fost poate mai estetic, în tot cazul mai puțit trist, să fi pastrat macar pe unul în viață din cei doi tineri îndrăgostiți ce figurează în prima mea încercare literară. Am surîs la asemine observațiune. Acest lucru n-ar fi putut niciodată să iasă din pana mea. Pe atunci eram de un lirism așa de grozav!… Nici n-aș fi înțeles un amor vrednic de a fi descris fără condițiunea sacrificiului vieței ambilor înamorați.

Cu vîrsta însă, devenind mai îngăduitor, mai blajin, n-am mai fost așa de crud cu eroii mei.

Cu toate aceste, mărturisesc că nici la început, nici mai la urmă n-am avut vreodată în compunerea novelelor mele deznodămîntul de mai înainte pregătit. Îl alcătuiam în cursul lucrărei după cum îmi venea la condei, după cum rezulta din țesătura intrigei, din dezvoltarea firească a subiectului și niciodată chiar subiectul nu l-am ales așa din senin, după capriciu, cum fac unii care se așază la biurou pe un jilț îndemănatic și își zic: „Am să scriu o poezie sau o novelă”. Din contra, subiectul mi-a venit totdeauna fără veste, neprecugetat, prin un impuls exterior, ca o comoțiune electrică ce mi-a pus nervii în mișcare, ca o zare de lumină ce mi-a deschis năprasnic un orizon nou; și după ce sămînța primită încolțea în creierul meu, prindea rădăcini, creștea întocmai ca copilul în sînul mamei, apoi odrasla intelectuală ajunsă la maturitate, năștea de la sine sub forma unui op literar mai frumos sau mai slut, mai interesant sau mai banal, după cum mă pricepeam și eu să-l împodobesc pentru noua viață a tiparului.

Cu sau fără succes, așa am procedat totdeauna și niciodată nu m-am silit să scriu ceva fără să mă simt mișcat, fără să fiu sub stăpînirea unei emoțiuni.

Dacă voi fi avut fericirea să comunic această emoțiune și cetitorilor mei, atunci voi fi în drept a crede că lucrarea mea n-a fost lipsită de valoare literară și voi simți o mulțămire sufletească mare, mai mare decît dacă aș dobîndi orice alt bine pe pămînt.

Dacă nu, ei! atunci voi fi și eu unul dintre acei mulți ce și-au pîrlit aripele ca Icar vroind prea să se apropie de soare.

Totuși voi avea mîngăierea că în timpul urcărei mele spre astrul arzător și al recăderei pe prozaicul pămînt, voi fi avut momente de uitare a multor necazuri ce amărăsc zilnic viața omenească și aceste momente pentru mine tot sunt un cîștig.

……………………………………………………………………..

Vezi așa, iubite cetitor, a fost povestea încuscrirei mele cu arta, acum 37 de ani!…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cum_am_%C3%AEnceput_a_scrie