Sunt acum 25 de ani, mă găseam la dl. V. Pogor, într-o sîmbătă sara la una din obicinuitele întruniri literare ale societăței „Junimea».

Adunarea era numeroasă.

Se dădu cetire scrierilor în proză și versuri aduse de membrii societăței; se discută mult asupra lor precum și asupra altor chestiuni literare și știențifice, discuțiuni întrerupte ici-cole prin anecdote hazlii, apoi veni rîndul ceaiului cu cozonacul tradițional, în fața cărora încetară toate divergințele de păreri asupra materiilor în discuțiune.

După ceai dl. Pogor ne făcu surprinderea să ne puie sub ochi o carte mare in folio ce-i venise de curînd din Paris, foarte luxos editată și care conținea Infernul lui Dante ilustrat de Gustave Doré.

Dacă celebritatea lui Dante a răzbătut prin atîtea veacuri pană la noi unde acum toată lumea îi cunoaște numele, deși cei mai mulți nu l-au citit, sunt nevoit să spun despre mai puțin celebrul Gustav Doré, că pe vremea aceea era cel mai cu reputație desemnator și ilustrator de cărți din Franța. Artist neîntrecut în această specialitate, înzestrat cu o imaginație vie și încălzită, se înțelege, și de farmecul poeziei lui Dante, el a reprodus scene din Infern cu o măiestrie în adevăr uimitoare.

Lacomi ne-am aruncat asupra acestei cărți și, răsfoind-o, ne-am oprit mai mult la gravura care reprezenta poarta Infernului unde ajunsese Dante condus de Virgil și deasupra căreia era vestita inscripție din fruntea cîntului al III-lea:

„Per me si va nella città dolente,

Per me si va nell’eterno dolore,

Per me si va tra la perduta gente.

Giustizia mosse il mio alto fattore:

Fecemi la divina potestate,

La somma sapienza e il primo amore.

Dinanzi a me, non fur cose create

Se non eterne, ed io eterno duro:

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. ”

Dl. Pogor, văzîndu-ne așa de absorbiți, ne zise:

— Ei, care din voi, burghejilor,^[1] se simte vrednic să traducă în românește această faimoasă inscripție?

— Eu, răspunse Ștefan Vîrgolici, un junimist meșter în alcătuirea versurilor și căruia îi dădusem porecla de Io-Spaco după numele unui stoler, pentru ca lui i se trimeteau spre cioplire și geluire poeziile care cu oarecare meremet s-ar fi putut publica.

— Eu, răspunse Samson Bodnărescu, cel cu clarobscurele aforisme, mai mult obscure decît clare, și care pricinuiau junimiștilor multă bătaie de cap ca să le poată da de capăt.

— Eu, răspunse Miron Pompiliu, alt tînăr poet din „Junimea”, de asemenea expert în materie de versificare.

— Bravo! strigă dl. Pogor, va să zică avem trei concurenți. Să știți că acela care va face o mai bună traducere va avea sîmbăta viitoare o mai mare porție de cozonac la ceai.

Eu am tăcut, dar mărturisesc că am simțit în mine un șarpe care mă îndemna în taină de a încerca traducerea, și, Doamne, cînd un astfel de ispititor ți se furișează în minte, nici cu cleștele nu-l mai poți scoate.

M-am întors acasă foarte preocupat și noaptea am petrecut-o neliniștit. Necontenit aveam dinaintea ochilor groaznica inscripție scrisă cu litere de foc pe poarta iadului; necontenit parcă auzeam dindărăptul fatalei porți plînsetele și vaietele turmei osîndite la chinuri eterne; iar a doua zi cînd m-am deșteptat m-am și pus pe lucru.

Se înțelege că n-a fost muncă ușoară de a reda in limba noastră sentențioasele cuvinte ale lui Dante. Am rupt multe file de hîrtie, mi-am șters de pe frunte multe șiruri de sudori, pănă cînd în sfîrșit m-am oprit la următorul text care desigur nu atinge frumuseța energică a originalului:

„Prin mine se ajunge în jalnica cetate,

Prin mine se ajunge la chinuri necurmate,

Prin mine se ajunge la osîndita ginte.

Justiția mișcat-a pe-naltu-mi ziditor:

La viață sunt adusă de cel întăi amor,

De-atotputernicia și de suprema minte.

Nimica înainte-mi n-a fost decît vecie.

Și viața mea eternă menita e să fie;

Lăsați orice speranță, voi care-ntrați aice! ”

În sfîrșit, făcusem și eu ceva. În viitoarea sîmbătă m-am prezentat la „Junimea” cu hîrtiuța în buzunar, foarte mișcat și foarte curios să aflu ce au făcut ceilalți. Cînd colo, ce să văd? Ștefan Vîrgolici și Samson Bodnărescu străluceau prin absența lor, iar Miron Pompiliu, la întrebarea d-lui Pogor, a dat din umeri zicînd că a luat drept glumă angajamentul lor din sîmbăta trecută.

Prin urmare, concurs n-a mai putut fi din lipsă de concurenți și, fiindcă lucrarea mea scrisă a fost neapărat găsi ia mai bună decît cele trei nescrise, am obținut ca premiu partea de cozonac făgăduită.

Sunt mulți tineri vîntură-lume, care cînd pleacă într-o călătorie de petrecere habar n-au unde se vor opri. Așa mi s-a întîmplat și mie fără a fi tocmai un vîntură-lume. Dintr-o glumă m-am pomenit încurcat într-o întreprindere serioasă, căci rareori știe omul, în mult ispitita-i viață, alergătoare după năluci, unde-o s-ajungă capătul firului ce înlănțuie faptele sale. Cîte lucrări am întreprins eu în lunga mea carieră literară, toate le-am început cu gînd de a le isprăvi și totuși unele au rămas neisprăvite. Singură această inscripție de pe poarta Infernului lui Dante am început-o cu gînd de a mă opri la ea, și totuși nu m-am oprit.

Nu m-am oprit fiindcă, trebuie să-mi mărturisesc păcatul, eram stăpînit de dorul secret de a vedea ieșită la lumina tiparului această traducere făcută de mine pentru întăia oară în versuri românești.

Care scriitor n-a simțit același dor mai ales la primele lui încercări literare?

Nu ar fi avut nici un rost să o public așa răzleață fără cîntul în capul căruia ea figurează. Ambiția, deci, această patimă și bună și rea, care te duce de multe ori unde ți-e voia, m-a împins să traduc și cîntul al III-lea întreg; dar după ce l-am isprăvit, nu fără muncă și greutate, am băgat de seamă că nu era nimerit să-l public înainte de celelalte două de la început cu care e în legătură.

M-am întors deci îndărăpt și am tradus și pe cele două și așa, mă rog, încet, încet, mereu căzînd. din puț in lac, mereu atras, mereu amăgit de frumuseța poemului, am ajuns de am publicat în cursul anului 1882 șapte cînturi… apoi, am aruncat condeiul și n-am mai pus mîna pe traducere pănă în anul 1905, adecă timp de 23 de ani.

Pentru ce am părăsit atîta amar de vreme, aproape o jumătate de viață de om, această lucrare începută, nu pot bine să-mi dau samă, căci, dealtfel, am avut destule încurajări din partea colegilor mei din „Junimea”, precum și din partea altor persoane cu autoritate al căror cuvînt trebuia să tragă greu în cumpăna hotărîrilor mele.

Așa într-una din zile dl. Dimitrie A. Sturdza, fostul prim-ministru și actualul șef al partidului național-liberal, mi-a zis că prin începerea traducerei lui Dante, am subscris o poliță la adresa publicului român, și că prin urmare trebuie să fac onoare iscăliturei mele.

Vai, cît pe ce era să mi se protesteze iscălitura, căci în 23 de ani polița ajunsese demult la scadență. Apoi în 1903, luna april s-a ținut la Roma un congres de literatură a limbelor latine sub președința contelui Angelo de Gubernatis cu care ocazie a fost citat numele meu ca traducător al lui Dante.

Desigur, dacă contele de Gubernatis ar fi știut că de la 1882 și pana la 1903, data congresului, nu tradusesem un vers mai mult, nu mi-ar fi făcut această onoare, căci numai cele șapte cînturi de la început nu erau, la dreptul vorbind, un titlu suficient pentru a merita o așa măgulitoare mențiune într-un congres la Roma.

Cînd însă în 1905 roata politică a aruncat în opoziție partidul național-liberal din care fac parte, atunci dispunînd de mai mult timp, voacea tainică a conștiinței neîmpăcate, a datoriei neîmplinite, a poliței scadențate și neachitate s-a deșteptat puternic în mine și mi-a zis: „trebuie să asculți de cuvîntul d-lui Sturdza, trebuie să meriți laudele ce ți-a dat contele de Gubernatis în capitala Italiei, trebuie să nu lași perdută munca unui an întreg! ”. Pe lîngă aceste apoi figura rigidă a lui Dante în bronz, care stă de multă vreme pe biuroul meu de lucru, parcă mă mustra în fiecare zi, pentru uitarea la care îl condamnasem, și atunci în ziua de 25 martie 1905 îmi ascuții din nou condeiul și reîncepui traducerea, de astă dată cu hotărîrea nestrămutată de a isprăvi Infernul cu orice preț.

Dacă însă mi-a trebuit un an pentru 7 cînturi, cîți ani îmi trebuiau oare pentru alte 27 de cînturi ce mai rămăsese de tradus, căci în total sunt 34 cu aproape 5. 00C de versuri? Iată o întrebare la care nici nu îndrăzneam să mă gîndesc. Și astfel, deși aveam 23 de ani mai mulți în spinare decît la 1882, deși a traduce pe Homerul italian în versuri terțet cu terțet, vers cu vers, nu e o jucărie, ținînd samă de limba lui abruptă, lapidară, biblică aș putea zice, precum și de dificultățile ritmului și ale rimei în limba noastră, totuși, odată ce m-am apucat cu mîna de sabia goală, m-am ținut mereu de dînsa, deși îmi sîngerau palmele și în timpul lucrului ajunsesem a nu mai dori altceva decît ca Dumnezeu să-mi deie viață să pot duce lucrarea la bun sfîrșit.

A fost în veacul al XVI-lea un francez, Grangier, care după ce a isprăvit de tradus pe Dante a făcut următoarea mărturisire: „Ceux qui entreprendront après mois la même besogne, pourront témoigner que cela ne saurait se faire sans beaucoup pe peine et de travail et sans se mordre les ongles plus d’une fois. ”

Și cu toate aceste, după ce mi-am ros și eu unghiile de mai multe ori, a vroit Dumnezeu să sfîrșesc Infernul în ziua de 10 septembrie 1905, adecă tocmai în cinci luni și jumătate. Cu alte cuvinte în aceste cinci luni și jumătate am dat gata la vîrsta de 67 de ani restul de 27 de cînturi, o lucrare de patru ori mai mare decît acea săvîrșită de mine în douăsprezece luni, cînd eram cu 23 ani mai tînăr.

Cînd am declarat familiei mele că am terminat traducerea, a fost o explozie de bucurie în casă, căci nu cu puțină grijă se uitau cu toții la mine văzînd cum mă munceam cu nesfîrșitele terțete, cîte cinci și șase oare în fiecare zi. Apoi la masă a fost sărbătorită isprava mea prin închinarea mai multor pahare de vin în memoria marelui poet și în sănătatea îndărăpnicului traducător.

În timpul lucrului un fel de friguri mă cuprinsese: aveam simțimîntul că parcă mă urcam pe un munte înalt, aproape neaccesibil, însă prin energia voinței, prin încordarea continuă a nervilor, mă urcam mai sus, tot mai sus în sudoarea frunței, și la fiecare popas, la fiecare cînt isprăvit mi se deschideau nouă perspective, noi frumuseți, care mă fermecau, îmi susțineau curajul, îmi împrospătau puterile, pănă ce în sfîrșit spre marea mea bucurie sufletească am pus piciorul pe culmea muntelui și am mîntuit Infernul, cea mai de căpetenie parte din trilogia nemuritorului poet.

Cine știe dacă aceasta nu va fi ultima mea lucrare, ultima floare răsărită în ogorul de muncă a bătrînețelor mele; zic floare, nu din punctul de vedere al valoarei traducerei, ci pentru că, bună, rea, această traducere mi-a procurat totuși plăceri estetice precum nu simțisem niciodată în cursul îndeletnicirilor mele literare. Aceste cîteva luni rupte din viața mea, cît am stat în atingere necurmată cu sufletul, cu inima, cu mintea celui mai mare rapsod al Italiei, cît m-am încălzit la flacăra dulce a poeziei lui, cît am împărtășit emoțiile lui în fantastica călătorie făcută împreună cu el în imperiul întunericului, emoții pe care am încercat sa le redau cu instrumentul imperfect al talentului meu în limba noastră soră, am fost, pot zice, un om fericit, căci în timpul lucrului mă scuturasem, ca arborele de omidă, de toate grijile vieței, uitasem tot ce era străin de lucrul meu, mă uitasem pe mine însumi.

Sunt departe de a avea pretenția că am făcut o lucrare fără neajunsuri, fără greșeli. Traduttore traditore, a traduce este a trăda, zice italianul. Prin urmare, niciodată o traducere cît de bună nu se poate urca la înălțimea originalului. Ε întocmai ca și cînd printr-o trompetă ai vroi să redai o arie cîntată din vioară. Sunt expresiuni finite, nuanțe proprii unei limbi și fără echivalent în alte limbi, așa încît traducătorul, pentru a le esprima, e nevoit să facă perifraze, ceea ce desigur le slăbește efectul. Aceste dificultăți mai cu samă se întîlnesc în Dante, pentru că dînsul, odată cu poemul, a creat și limba italiană, închegînd astfel o operă care poartă pecetea originalităței cele mai puternice. În adevăr, toți numeroșii lui traducători de toate neamurile au întîmpinat, după propria lor mărturisire, greutăți enorme față de stilul lui concis și totuși plin de imagini poetice, de cugetări abstracte, de idei filozofice, și însuflețit de întreaga gamă a patimelor umane. Toate aceste comori ale minței și ale inimei lui sunt turnate ca bronzul topit în niște versuri care parcă-s căzute din cer, nu ieșite dintr-un creier omenesc, așa răsună ele de frumos, uneori limpezi ca o poveste homerică, alteori înviforate, apocaliptice ca trompeta chemărei a doua, făcîndu-te să întrezărești o lume ce sparie închipuirea.

Căci el a exprimat gîndiri dumnezeiești într-o limbă omenească, și a avut pe lîngă alte strălucite daruri și intuițiuni profetice întrevăzînd legile gravitațiunei înainte de Newton, presimțind existența unui continent dincolo de mările apusului înainte de Cristofor Columb și visînd unitatea Italiei înainte de Victor Emanuel și Cavur.

Acesta este modelul grandios ce mi-am propus să-l îmbrac în haina românească. Dacă voi fi izbutit, a lui va fi meritul, căci mereu m-am simțit îmboldit și inspirat de frumuseța lui; dacă nu, totuși nu mă voi căi de munca depusă, pentru că în orice altă direcție aș fi întrebuințat activitatea mea, tot mai profitabil a fost pentru propria mea mulțumire sufletească să stau de vorbă cu Dante decît cu oricine altul.

Note[modifică]

1. ↑ Acesta era de obicei modul cu care dînsul apostrofa membrii „Jinimei”
2. Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cum_am_tradus_%E2%80%9EInfernul%E2%80%9C_de_Dante