https://blog.revistaderecenzii.com
Sub acest titlu, neobositul V A Urechiă a dat de curând la lumină un nou volum, cuprinzând 25 de legende istorice și 12 reminiscențe sau potriviri de vremuri, precum le numește el în limba lui de bătrân cărturar
Iată o carte românească menită să placă mult oricărui iubitor de povestiri interesante, și, în același timp, amestecând, după preceptul clasic, folosul cu plăcerea, să instruiască pe cititor.
În adevăr, cu cât citești acele frumoase povestiri din vremuri trecute, cu atât simți că aceea ce te atrage nu este numai episodul sau maniera artistică a povestitorului, ci și modul cu care el știe să reconstituiască în imaginația ta acele vremuri trecute în icoane pipăite.
Către sfârșitul acestor povestiri, pe care desigur am să le recitesc încă, m-am domirit de ce ele exercită atâta farmec asupra cititorului.
Tot autorul m-a domirit, și iată cum.
Vedeam în cursul citirii că interesul meu creștea treptat, și parcă-nțelegeam că, în afară de aceea ce este parte artistică, emoționantă și amuzantă, interesul meu era solicitat de altceva mai adânc.
Ce era acel altceva? îl pricepeam, dai nu-i găseam formula.
Iată însă că, ajungând cătră sfârșitul prețioasei cărți, dau la pagina 270 peste Prima baie în București; încep să citesc:
„În luna Aprilie 1900 s-au împlinit șaptezeci și cinci de ani de la instalarea în București a primului local de baie mai sistematică. Până atunci Bucureștii n-avură decât băi turcești, adică prin aer cald.
Se știe atât de puțin istoria evoluțiunii noastre culturale în toate direcțiunile, că am pune prinsoare cât de grea că nu se vor găsi trei bătrâni în București cari să ne spună din propria lor amintire cele ce ne propunem să povestim aci după documente.”
A! am zis eu în gând!… A! bătrânul și iubitul meu amic Urechiă, acum ți-am aflat secretul meșteșugului, acum știu pentru ce povestirile dumitale despre cum era odinioară mă captivează atâta. Mi-ai spus-o însuți.
Așa e, din nenorocire se știe atât de puțin istoria evoluțiunii noastre culturale în toate direcțiunile!
Așa e… Învățăm din trecutul patriei și neamului nostru numai istoria politică și militară, dar istoria societății, lumii d-asupra vieții zilnice a căreia s-a desfășurat politica, și s-au înfăptuit vitejiile, nu învățăm, și prin urmare nu știm nimic.
Învățăm un fel de epopee sarbădă, în proză mai mult sau mai puțin limpede și comodă, care nu evoacă în imaginația noastră nici o icoană vie, și care e prin urmare lipsită în cea mai mare parte de interes. Îngrămădiri de date, înșirări de nume proprii, înregistrări de fapte, și-n-colo nimic. Ce vreme era la acele date? ce fel trăiau zi cu zi ființele cari purtau acele nume proprii? cum erau locurile unde se săvârșeau acele fapte?
Niciun răspuns la aceste întrebări.
Poveste fără zugrăvire, despre nume fără persoane și despre fapte fără loc, într-un cuvânt, istoria unei lumi fără carne, fără oase, fără trup.
Și este oare națiune care să aibă mai multă nevoie decât noi de cunoașterea vieții sale trecute? Dar între viața din trecut și cea din prezent este la noi o adevărată prăpastie.
Lucruri și moravuri au fost măturate de suflarea civilizației moderne, fără să lase decât rare urme, cari să ni le amintească fie cât de pe departe.
Iată Capitala, cu bulevardele ei, cu Dâmbovița canalizată, cu palatele ei publice și particulare, cu pavajele sale de lemn, de asfalt și de bazalt, cu tramvaie și lămpi electrice, cu toată fizionomia lui burgheză occidentală.
Cine dintre noi își poate face în minte o icoană a Bucureștilor, vechi scaun domnesc, măcar de acu cincizeci de ani?
Desigur numai acela care a trăit pe atunci; trebuie să-l fi văzut, ca să ți-l mai poți închipui.
Dar care dintre noi cei din ziua de azi își poate face o idee de fizionomia capitalei noastre de acum un veac?
Firește că aproape nimini…
Unde să fie moșneagul sau baba care să numere o sută și măcar cinci ani?
Ei! aci stă farmecul povestirilor lui Urechiă.
Iată cum, cetindu-le, ne răsar înainte Bucureștii trecutului, cu lumea și lucrurile de pe vremuri, trăind cu obiceiurile lor, cu vestmintele lor, cu nevoile lor de toate zilele.
Cu vorbele povestitorului, actualitatea vremurilor trecute, stinsă de mult, începe încet-încet a clipi, a se lumina tot mai mult, a se aprinde în fine și a arde ca orice actualitate.
Iată boierii, negustorii, norodul… Iată-i cum umblă, cum trăiesc în acest București de la răsăritul veacului ce peste câteva zile apune, în acest București, cu hanurile lui, cu podurile lui, cu palaturile, târgurile și prăvăliile lui, din care atât de puține urme au mai rămas…
Iată curțile domnești și mănăstirile de acuma două veacuri și mai bine, cu toată mișcarea lor, apărând palpabile dinainte-ne!
Dar apoi, pe lângă cele două merite prețioase ale învățatului povestitor, — erudiția și arta, — el mai are încă unul care adaogă mult la valoarea lucrării sale: este dragostea călduroasă cu care el însuși se interesează la povestirile sale. El ne povestește de dragul povestii, el însuși iubește icoanele pe cari ni le înfățișează, cu o întreită iubire: de cronicar, de artist și de patriot.
Căci lucrurile și împrejurările pe caii ni le arată și eroii lor, nu sunt în cea mai mare parte închipuiri voite, sunt istoricește adevărate, și chiar acolo unde fabula este inventată de autor, acolo unde episodul nu este strict istoric, ele sunt numai pretextul, canavaua, pe care se țese icoana vie a unei vremi ce în adevăr a existat odată pentru alții, tot așa cum există pentru noi vremea noastră, cu clipele ei, aci greoaie, aci fugare, după cum sunt de nenorocite sau norocite.
Iată o petrecere prețioasă: să stai într-un jeț bun, la căldură și lumină, și, uitându-te adânc în cartea bătrânului profesor Urechiă, să vezi trecându-ți pe dinainte, vii, atâtea și atâtea vremuri moarte.
Ce minunată panoramă!
Astfel, nu aș putea recomanda îndestul această petrecere mai ales tinerilor cari iubesc literatura frumoasă, și cari simt în sufletul lor acea evlavie pentru trecutul patriei și neamului, ce caracterizează spiritele de elită.
O carte bună este o faptă bună, și încă o faptă bună fără termen de durată: ai săvârșit-o? ai săvârșit-o odată și bine pentru totdeauna, pentru oriunde și pentru oricine o mai întâlni-o.
Bătrânul profesor Urechiă, învățatul și bunul nostru prieten, după atâtea ș-atâtea fapte bune, tot n-a ostenit iată c-a mai săvârșit una, — ne-a dat neprețuitul său Cum era odinioară.
Să trăiască și să ne mai dea, că are de unde!