Cuţitul cu două tăişuri de Mariana Palaghia

https://blog.revistaderecenzii.com/

Recent, am cunoscut un băiat de 12 ani care m-a impresionat cu seriozitatea şi setea lui de cunoaştere. Părinţii lui sunt oameni obişnuiţi, de la ţară, fără prea multă şcoală, dar cu mult bun-simţ şi omenie. Interesaţi de educaţia şi dezvoltarea corectă a singurului lor copil, aceşti părinţi s-au asigurat să nu îi lipsească acestuia nimic, fără însă să îl cocoloşească – şi l-au crescut în respect faţă de muncă, şcoală, familie şi societate.

Băiatul face zilnic naveta la şcoala din comuna de care aparţine satul lui (cam 8-10 km) – unde însă nu prea învaţă mare lucru. Este necăjit că profesoara de engleză nu se preocupă la ore decât de un băiat care având calculator – a prins ceva noţiuni în plus faţă de restul clasei, iar orele de IT, în lipsa unor calculatoare, sunt practic ore de joacă pe telefon şi debandadă.

Şi pentru că băiatul este extrem de interesat de calculatoare şi a învăţat deja unele noţiuni de bază de la colegi şi prieteni fără să aibă un calculator al lui, am decis cu soţul meu să îi cumpărăm copilului un laptop. Iar după mai multe căutări şi oscilaţii, am găsit pe net o ofertă fantastică de laptop nou – cu o configuraţie decentă şi sistem de operare inclus.

Aşa că l-am achiziţionat urgent, dar după aceea m-au copleşit două simţăminte contradictorii. Pe de o parte bucuria de a ajuta un copil, dar pe de alta o imensă teamă pentru modul în care el va alege să folosească acest instrument.

Ştiind că părinţii lui nu au cunoştinţele de a superviza conţinutul viitoarelor lui accesari, am simţit că este responsabilitatea mea să îi atrag atenţia băiatului. I-am spus că aşa cum un cuţit este atât un instrument benefic folosit pentru a curăţa şi prepara hrana pentru familie, cât şi o armă cu care poţi face o crimă – la fel, un calculator poate fi un excelent mijloc de educare şi dezvoltare, dar şi o poartă către un univers periculos pentru timpul, mintea şi sufletul nostru.  

Sincer, nu ştiu cât a înţeles ce i-am spus, copilul era deja hipnotizat de cadoul primit şi nu prea cred că mai era în stare să audă ceva… aşa că am plecat alegând să mă bucur de bucuria lui şi să am încredere în viitor.

În fond, băiatul are de câţiva ani acces la internet pe telefon iar educaţia primită de la părinţi şi setea lui de cunoaştere şi învăţătură mă fac să fiu cumva încrezătoare că am făcut un lucru bun – nu rău, pentru dezvoltarea lui viitoare.

Doamne-ajută să fie bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *