*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 3 / 2019

În cartea cu titlu constatativ: Și urme vor rămâne toate (Ed. AIUS, Craiova), Traian Dobrinescu își exprimă amărăciunea față de trecerea ireparabilă a timpului. Cartea are cinci secțiuni: Risipitorul de timp, Crochiuri, Imersiuni, Reconstituiri, Restituiri și un Epilog; cu alte cuvinte, autorul ne oferă o adevărată autobiografie lirică.

Cea mai mică diviziune a comunicării, poate și cea mai importantă, este cuvântul, căruia autorul îi dedică un imn. Primul ciclu de poeme ilustrează ipostaza eminesciană, trăită de orice tânăr, a impresiei propriei imortalități. De la această impresie, a derivat nonșalanța autorului de a-și fi trăit junețea de pe acel postament al eroului care se crede nemuritor, care încă nu s-a confruntat cu limitele propriului corp, fapt care-l determină mai târziu să se auto-considere nu altfel, decât singurul „Risipitor de timp” de pe lumea aceasta – atât de pregnantă e dezamăgirea de a nu-și fi petrecut vârstele diferit de cum s-a întâmplat. Cel mai greu de suportat, în trecerea vremii, este impresia înstrăinării de sine pentru că fiecare zi care se duce îl modifică interior: „Abia de ațipesc, că plec din nou la drum. / Parcă de mine fug”. Apoi ar mai fi impasul provocat, în virtutea pildei biblice a fiului risipitor, de absența unui părinte care să-i răsplătească într-un fel periplul involuntar prin ani. Din tot ce produce omul, numai cuvântul supraviețuiește: „Doamna Moarte cu el nu mă împarte” (Cuvântul). Ideea este contiguă aceleia formulate de către Horatius, în Oda a III-a: „Am înălțat un monument mai durabil decât arama / și mai măreț decât regala înfățișare a piramidelor / (:::) / Nu voi muri de tot”. Optica asupra facerii lumii, după cum o exprimă Traian Dobrinescu, ar fi următoarea: întâi, a fost logosul (cuvântul ca instrument al divinității), apoi a fost impus timpul (cu diviziunea zi / noapte) care prinde ca într-o menghină omul, precum zidul, pe Ana din balada populară Meșterul Manole (baladă care ilustrează artistic mitul jertfei creatoare): „Înzidit mă ține timpul care a rămas. / Nu mai are praguri, nici locuri de popas… / Bogatele corăbii în urmă au rămas” (Înzidit). Omul este consecutiv logosului și timpului, dar impresia este, ca în Biblie, că totul a fost inventat în favoarea lui, inclusiv spațiul lumii de apoi (numit în carte „neștiut”), ca modalitate de recuperare a Edenului: „Se-nchide timpul ca o carte, / pagini vii și pagini moarte. / Zile, nopți… / drumuri lungi, închise porți, / păsări care au zburat, / oameni care s-au mutat, / prieteni care au murit. / Semne numai c-am trecut, / călător spre neștiut” (Călător spre neștiut). Arta scrisului este și un mijloc de investigare a universului criptic, iar concluzia la care ajunge poetul este de substanță: „Toate sunt eu”. Prin urmare, ființa umană este o parte din cosmos, având abilitatea, aproximativ demiurgică, de a-l reflecta.

Viața, în amănuntele cele mai simple, este reprezentată de Traian Dobrinescu, în Crochiuri (după cum se intitulează secțiunea secundă). Surprinzător, referirile nu sunt despre tumultul citadin, ci despre sinele propriu, care, în noapte, suportă solitudinea în alteritate: „Aud pașii cum se înalță / și gândurile cum se agață / de vagi ecouri” (Trotuare noaptea). Izolarea aceasta are o cauză profundă, temerea de a-și fi pervertit, odată cu trecerea anilor, starea de înger, avută la naștere: „Catifelata piele și carnea înfierbântată, / groapa în care cad de fiecare dată. / (…) / Ca înger am venit și plec încoronat / de vrednicul păcat” (Vrednicul păcat). Păcatul se impune pentru că acționează permanent, cu o energie inepuizabilă, slăbind, în fiecare moment, rezistența omului la tentații, dintre care este menționată „vitrina cu femei tăcute” (Elegie). Totuși, sentimentul de a nu-și fi trăit viața pe deplin, chiar în circumstanțele angrenării în păcat, este recurent și faptul, tradus printr-o plată a erorilor comise, de care omul, în numele căruia vorbește poetul, ar trebui să fie iertat la judecata de apoi, este pus pe seama tehnologiei, care acaparează totul, aproape întreaga realitate: „Am uitat caligrafia, minunatul joc de / spadă și floretă, adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea. / Nările freamătă după mirosul cărților… / Un Magelan, fără ape pe ocean. // Cum o mai fi mirosind fânul cosit?” (Calculatorul). A treia parte a cărții, supranumită Imersiuni, se deschide cu poemul Și urme vor rămâne toate (care dă titlul volumului). Imaginea cu „flori / din care primăvara fuge”, plasată în paralel cu aceea a unui sat părăsit: „și fumuri, câteva mai vin din vale”, subliniază efemeritatea vieții pământene, precum la Șt. O. Iosif sau Serghei Esenin, o floare în ghiveci, uitată în pridvor, semnalează degradarea unei stări de spirit aproape ancestrale. Pustiirea cuprinde totul, propagându-se în lanț: „Trenuri ruginite în depouri, / gări pustii. / Nebunia plecărilor mai pâlpâie, uneori, / în amurg, / ca respirația unui cerb bătrân” (Gări pustii). Secțiunile finale, Reconstituiri și Restituiri, protejează temele de bază, timpul, regretul pentru unele momente ratate în viață, dar și relansează, într-un stil modern, o specie populară ca doina: „Stai, iubire, nu pleca, fii tu suferința mea! / Stai, iubire, nu muri, vino noaptea, / vino-n zi și încălzește-mi ploi târzii. / Altfel nici nu pot trăi. Altfel nici nu pot muri” (Doină de jale). În Epilog, se consfințește forța implacabilă a timpului (care afectează întregul univers): „Îngropați sub Timp, anii vechi și juni / Pe sub cer mai zboară doar / câțiva lăstuni”.

Cartea, în prezentarea lui Gabriel Coșoveanu, este scrisă într-un stil original, în sensul că poetul se exprimă cu multă lejeritate pe sine, fără complexul că devansează vreun tipar.