https://blog.revistaderecenzii.com/

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”. Nr. 9 / 2021, p. 10

Victor Munteanu vede în poezie forma supremă de exprimare și disponibilitatea comunicațională este atât de pregnantă, încât își denunță cămașa ca pe un detaliu cenzurant: Cămașă suferită de trup – titlul antologiei apărute la editura Tracus Arte, 2021. Poemele – selectate din volumul Prier – sunt scrise sub influența marelui poet austriac, Georg Trakl, de la care a împrumutat și motivele: fereastra, ciocârlia, mestecenii, felinarul etc. Acestor motive expresioniste le sunt atribuite realități actuale, contemplate sub imperiul melancoliei: „Afară plouă rupând în strigătele grele ale văzduhului, / curg înălțimile peste satul întreg. / Stau în bufet cu viața aruncată pe jos” (Depășind muțenia crucii). Pentru un om în etate, simțul oftalmic devine principala cale de relaționare cu lumea, datorită mersului mai lent, care-i asigură timpul necesar de a surprinde mai multe din drum. Umorul secvenței este diminuat de ideea principală a poemului Mestecenii, anume că înțeleptului numai pietrele dețin secrete, în rest, totul îi este deschis, precum o carte: „Un om bătrân de om singur pășește încet, / dilatând realitatea în jur / numai pietrele își țin adevărul cu dinții”. Vârstele sunt surprinse cu manifestarea lor specifică. Astfel, în condiția unui tânăr, pe care autorul și-o asumă cu emfază, nimeni nu-l vede trecând pe stradă, din cauza mersului alert: „Trec pe stradă și nimeni nu mă crede că trec. / Mă arată vitrinele, ploaia, / întreb cunoscuții și vântul, / adun mărturii, / dar nimeni nu crede” (Zile pedepsite cu om). Ca trăsătură specifică a tinereții, mișcarea energică este glorificată și, în același timp, recomandată și altora: „Grăbește-ți auzul și văzul pentru ca / ziua să devină mai întreagă prin asta! // Grăbește-ți arțarii, fântânile, piatra, / pune tu mâna pe sufletul meu / și grăbește tăietura din mine!” (Tăietură de fulger). Precumpănirea valorilor a două vârste semnificative, tinerețea și bătrânețea, e succedată de un exercițiu în marginea dragostei, de o regie în urma căreia se va observa dacă fericirea în relație reprezintă un mijloc de ignorare a trecerii vremii, de sustragere din chingile ei: „Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă / și luăm aminte la distrugerea clipelor” (În doi). Fiindcă exercițiul acesta de conviețuire nu reușește, în poemele din volumul Vești în marginea acoperișului, vom redescoperi un eu liric dedicat sieși, deprins a se bucura, într-o stare de calm, de tot ceea ce viața îi oferă: „Beau o bere în spelunca ticsită” (Calm, foarte calm). Din volumul Locuință pentru un strigăt, al cărui titlu este o metaforă pentru propriul trup, autorul reține acele poeme care conturează o imagine consistentă a eșecurilor, fie în dragoste (Despărțire: „nu mai aveam niciun strop de putere / ca să o luăm de la capăt” ), fie în temeritatea de a se menține într-un anume echilibru emoțional, în trecerea prin viață („Stau în mijlocul zilei de naștere” – Pe muchie de cuțit. Antologia se încheie cu texte din volumul Prizonierul tăcerii, texte care îl prezintă cititorilor ca pe un om dornic să iasă la suprafață, într-o societate față de care, în sfârșit, are puterea de a fi impasibil, datorită artei scrisului: „Poezia e una cu Dumnezeu: / în ea nu se poate ajunge / fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (Poemul desăvârșit).

Cu această antologie, Victor Munteanu, dintr-un sentiment că, până în prezent, nu a fost lizibil la cele mai înalte cote artistice, face un gest considerabil față de sine însuși, anume să apară în fața publicului cu poemele care-l reprezintă cel mai bine.