http://blog.revistaderecenzii.com/

Bunicul Constantin încă păstrează în suflet imaginea Bucureştiului interbelic, imagine pe care şi-a format-o la pas. Pentru el, apogeul acelei perioade e faptul că pe genunchi i-a stat Rodica Bujor și i-a cântat.

A fost jandarm pe sectorul Gara de Nord, între 1940 şi 1944. De atunci, n-a mai revăzut Bucureştiul. „O perioadă, făceam plantoane la o fabrică de bere. Când ne era sete, puneam gura în jgheaburi şi sorbeam bere neagră din ele, ca nişte cai la adăpat“.

Deţine o fotografie care, deşi alb-negru, reprezintă o excelentă mărturie. E în uniformă de jandarm, cu o centură neagră de piele străbătându-i bustul de la umărul drept la şoldul stâng. Părul îi este bine pieptănat şi dat pe spate, ochii-i sunt verzulii, dar după arcuirea sprâncenelor, destul de blânzi şi vigilenţi.

Se uită la fotografie: „Arătam bine!“. Poate numai în gând, sondând harta României Mari din fundal (studioul în care au făcut poza – avea pe perete, în spate, harta țării. În fotografie, alături de bunicul, se află un coleg al lui de atunci, despre care se mai întreabă uneori dacă „o mai trăi”), se caută și pe sine însuși, Constantin, băiatul acela de douăzeci de ani: „Unde vei fi plecat? Pe ce planetă, pentru că pe Terra, oricât te-aş striga, nu te mai aud! De ce n-ai rămas, Contantine, în vârsta aceea, înfipt ca un steag?“. În viaţă ai plecat, aş vrea să-i răspund. Sau acolo unde a fost suflată şi harta României Mari, în viaţă sau în visuri. Dar sunt numai gândurile mele nerostite.

„Tată, aşa-i spun eu, ai vrea să te întorci în timp, să fugi de bătrâneţe?“. „N-aş vrea, tată. Să muncesc iar atât de mult? Nu. Bineînţeles că nu“. De la acest răspuns, m-am hotărât să nu mai fiu nostalgic, tot aşa după cum, mai demult, de pe la patru sau cinci ani, mi-am impus să nu fur niciodată nimic, nici măcar un cap de aţă: „Îl poţi lăsa lângă o grămadă de bani şi el nu-ţi ia un leu!“. Încrederea în mine pe care bunicul a exprimat-o în faţa unui individ pe la care mă luase cu el şi care nu avea de gând să mă lase singur în cameră, până ce ei mergeau afară să verifice o unealtă, m-a inhibat atât de mult, încât nu m-am mişcat un centimetru de pe canapea, câtă vreme ei au fost plecați, de teamă să nu se creadă că am umblat prin casă… (Însă m-am simţit culpabil. Îmi recuperam pe ascuns jucăriile de la Mitică, vecinul de vârsta mea. El mi le fura când ne jucam împreună. De atunci, mi-am părăsit jucăriile în grădina lui).  

De câte ori, la radio sau la televizor, aude ceva despre regele Mihai, bunicul sare de pe scaun. Îl admiră pe rege; l-a văzut prin 1942, şi pe el şi pe regina mamă; Elena: „Frumoasă! Era frumoasă, tată!“.

Un episod smuls Bucureştiului anilor de război, de memoria afectivă a înaintaşului meu, e despre ostaşii germani, care, schimbând trenurile în Gara de Nord, lăsau pe banchete, pentru cei care aveau să urce după ei, ciocolată, pastă de dinţi, conserve.

2009

(Va urma)