Dan Ionescu: Comentariul poemului Pe câmpul de piatră, de N. Stănescu

Dan Ionescu: Comentariul poemului Pe câmpul de piatră, de N. Stănescu

 

Poate ar fi trebuit ca titlul poemului să fie Pe câmpul de luptă; numai pe front caii își găsesc sfârșitul într-un asemenea mod, parcă loviți de o armă necruțătoare.

Poemul este compus din trei secvențe poetice, a câte cinci stihuri fiecare. Poemul este modern, deși în prima strofă rima este încrucișată. Ritmul este interior.

Caii nu rezistă fenomenului natural, frigului extrem. Există sugestia interferenței regnurilor mineral și animal: „Caii mureau, câte unul, în picioare, cu ochii deschiși, de piatră“. Extincția este previzionată ca o simplă încadrare în natură (făcută însă cu durere). Aceasta este semnificația epitetului metaforic „de piatră”. Viziunea reintegrării (în circuitul naturii) se regăsește și în poemele filosofice ale lui L. Blaga. Ochi de piatră sunt și atunci când sentimentul de teamă sau de incertitudine este prea puternic.

În intenția nespusă a autorului este dorința de a ne convinge de veridicitatea precedentei întâmplări extraordinare, aproape cosmice, insinuându-se în miezul problemelor, în mijlocul întâmplărilor, ca martor: „Eram copil pe atunci, mi-era frig / Și priveam clănțănind, picioarele lor paralele”. El era acolo și nimeni nu-l poate contrazice, s-a resemnat aceleiași senzații de frig, letale până la urmă patrupedelor. Copilul văzuse ultima suflare a acestor viețuitoare de calibru. Matematica introdusă în text, numărătoarea simplă, este un eveniment de rigurozitate și de inventariere a celor întâmplate. În alt context, imaginea picioarelor în aer, paralele, ar fi părut comică, dar în cadrul artistic, inventat de poet, umorul nu-și are locul, fiind nevoiți a ne înfrânge surâsul din cauza evenimentului anunțat, moartea cailor pe un câmp de gheață, străbătut de frig.

Expresia „aburind de frig” inspiră și o imagine domestică, răgazul de a rupe în liniște o pâine. În subconștient, copilul martor avea propensiunea de a afla un refugiu benefic și protector. Sunt ecouri că el s-a temut ca nu cumva tragedia cunoscută de cai, să se abată și asupra lui. E o senzație de teamă care puțin zgâlțâie cadrul deschis al acestor viziuni morbide.

Dacă prima strofă este sonoră și elementul care capturează totul este „toba de piatră”, a doua este vizuală și, prin contrast, silențioasă. Mijlocul poemului este personalizat datorită prezenței copilului în realitatea fabuloasă. Condiția lui de simplă viețuitoare ia locul animalelelor răpuse de gerul exagerat al iernii de pomină. Posesia unei pâini îi asigură supraviețuirea și altceva pentru el nu mai contează. Mai mult ca niciodată, își dă seama că pe pământ o singură persoană este în stare să se sacrifice pentru el, mama.

Dacă ar fi alte condiții, și copilul din textul lui Nichita Stănescu și copilul din textul (Moartea căprioarei) lui N. Labiș ar renunța la propria mâncare, numai ca animalele să supraviețuiască. Este același regret față de natura destinului, față de condiția tragică a unor animale blânde.

Starea predominantă este aceea de tristețe copleșitoare. Copilul însă este și prudent, am spune maturizat mai devreme. În sfârșit, nu are de ales dintre prea multe lucruri care i s-ar oferi. Duce o existență simplă, însă în intimitatea naturii, o dislocare din spațiul unei prezențe influențează. El ajunge să vadă niște animale puternice și pline de viață dispărând în mod ridicol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *